Lecția de literatură - azi Thomas Wolfe

„Trenul huruia înainte peste pământul jilav și desfundat. Ploaia cădea fără oprire. Un frînar veni, învăluit de-o rafală de vânt, în vagonul murdar și deșertă o găleată de cărbuni în soba mare de la capătul lui. Hohote stridente și fără noimă zgîlțîiră un grup de țărani rășchirați pe două scaune lăsate. Clopotul bătu jalnic peste zăngănitul roților. Urmă o așteptare toropită și interminabilă într-una din stațiile de legătură de la poalele munților. Apoi trenul se urni mai departe peste pământul vast ce se rostogolea prin fața geamurilor.

Coborî înserarea. Masa uriașă a munților se întrezărea din ceață. Lumini firave și aburoase se aprinseră în colibele de pe coaste. Trenul se tîra amețit peste estacadele înalte ce traversau funii fantomatice de apă. În depărtare, pe înălțimi sau la poale, împodobit cu smocuri de fum, colibe minuscule se agățau de maluri, viroage și costișe. Trenul se opintea pe urcușul șerpuit, prin trecători scobite în lutul roșu cu sforțări lente. Pe cînd se lăsă întunericul...”

Thomas Wolfe, Privește, înger, către casă, ed. Univers, 1977, pag 37-38.

Transparența literaturii de bună calitate

... și filmul

Naivitatea unei lumi blocate-ntr-o gară

Ostre sledovane vlaky - min. 55

≪Un bun impiegat așază semaforul în poziția „liber” și adoarme, dar aude pașii care se apropie, aude pufăitul locomotivei intrate pe o linie izolată, deși în blocul automat din biroul mișcării se iscă doar un clinchet ușor ca de linguriță scăpată în ceașca de cafea. Impiegatul se trezește și manevrează semaforul.≫

Bohumil Hrabal *

Lumea descrisă în carte și în film este unică. Unul dintre reprezentanții ei, a acestei lumi naive și ludice, vrea să evadeze și scopul acestei evadări este trecerea de la adolescență la maturitate. Dar îl derutează atât căile, cât și vremurile. Căile sunt asemenea șinelor de cale ferată din triajul unei gări, iar vremurile sunt de război, de al II-lea Război Mondial.

Fiecare poate gusta din viața care-o trăiește, unii mai mult, alții mai puțin.
Vizionare plăcută

____________________________________
* Bohumil Hrabal, Trenuri cu prioritate, ed. Art, 2012. pag.63.

Plictiseala unui tren

Ghicitoare
În drum spre ce, am întâlnit de ce.
Am privit un ce, izbit de către ce.
Onoare celui fiind ce, că l-a inventat pe ce.

_____________________________________

Mi-am părăsit orașul acum o săptămână prins de fervoarea unui dinamism alb.

Am fost oprit de trenul depășit deja -care neștiind asta, a trecut pe lângă  mine asemeni Zmeului ce o caută pe Ileana Cosînzeana.

Am știut atunci clar, neted, că trenul în călătoria sa se plictisea iar eu în bariera mea îi admiram monotonia.

Să fie viteza sau claritatea traversării? A netedului, a planului? Mașina mea avea o umbră cât casa; era atât de dimineață.

Dintre toate trenurile din lume

Erofeev
≪
      „Omul nu trebuie să fie singur - asta-i părerea mea. Omul trebuie să se dăruiască oamenilor, chiar dacă ei nici nu vor să-l primească. Și dacă e totuși singur, trebuie să umble prin vagoane. Trebuie să-i găsească pe oameni și să le spună:≪Uite. Sînt singur. Mă dăruiesc vouă cu totul, fără să păstrez nimic pentru mine. (Fiindcă ultimele picături de-abia le-am băut, ha-ha!) Iar voi dăruiți-vă mie și, după ce v-ați dăruit, spuneți-mi: în ce direcție mergem? De la Moscova la Petușki sau de la Petușki la Moscova?≫”


      „Și, după părerea ta, chiar așa trebuie să procedeze omul?”, m-am întrebat singur, aplecîndu-mi capul spre stînga:


      „Da. Chiar așa, mi-am răspuns singur, aplecîndu-mi capul spre dreapta. Doar n-ai să stau un secol uitîndu-mă la ≪...≫ de pe sticlele aburite și lăsînd să mă chinuiască întrebarea asta fără răspuns!...”


      Și am pornit prin vagoane. În primul nu era nimeni, numai ploaia împroșca printre ferestrele deschise. Nici în al doilea nu era nimeni; nici măcar ploaia nu împroșca...
      În al treilea - era cineva...
≫

Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, Cartier, 2004, pag.130.

Fuga

Suntem un tren în noapte, pentru noctambuli.
Suntem un tren în zi, pentru diurni.


În fața noastră -a trenului, pare că nimic nu se întâmplă; o opoziție simplă pe care o călcăm fără să băgam de seamă.
În spatele nostru; urma, și mai ales ce urmă lasă existența noastră!