Anticul Corint (Korinthos), oraș comercial asemeni Tyr-ului fenician, oraș bogat asemeni Babylon-ului și desfrânat asemeni Sodomei, dar un oraș cosmopolit și cultural, orașul care l-a primit și în care a murit câinele Diogene din Sinope.
Nefiind avertizat la timp de cezariana executată magistral asupra istmului, Canalul Corint m-a lăsat mut, există acolo o perpendicularitate a marii autostrăzi cu apa canalizată la fel de precisă ca dungile albe de pe mijlocul căilor de rulare rutiere. Un cuțit de tort a trasat în secțiune un trapez isoscel pe a cărui latură mică de aproape opt metri, apa este atât de înfricoșată încât ascultă de fiecare remorcher.
Ne aflăm deja în Peloponez și de aici până la Kalamata sau Mani, ne trebuie ani pentru a străbate povestea Atreizilor, a lacedemonienilor, a olimpicilor... șirul este mult mai lung. În față, spre sud, Peloponezul oferă celui ce dorește să-l cunoască o simbioză culturală, în care omul devine parazit și prin pașii lui mai distruge puțin treptele de la Micene (Mycenae), aleile de la Olympia sau înălțimea Acrocorintului, astfel alaiul de turiști, unii avizi de cunoaștere, alții nepăsători, purtați de autocare în cadrul biletului plătit, alterează un spațiu ce se dezbracă mai tare în fața dorinței lor. Asistăm la o înfocare a locului ce se dorește a fi violat, o supoziție inconștientă de renaștere, de fugă în fața unei degenerări locale, astfel sunt invitați turiștii, cu bani, cu dorințe, cu idei, cu memorii.
Canalul Corint n-a apărut la 1800 toamna-iarna sau din dorințele unor tirani antici locali, el a apărut atunci când civilizațiile pure decad; civilizații ca cele miceniene sau spartane. Prin pur, înțeleg nealterat, necuprinzător, handicapat din punct de vedere al globalizării, al perceperii schimbării, conservator, potențial, metafizic.
Canalul Corint este drept, locul găsit de artificierii francezi este ideal, chiar taie vechiul drum antic pe care corăbiile mergeau pe roți de la est la vest, mai rar invers; când au venit romanii lucrurile s-au mai schimbat. De aceea scriu în final că autostrada bate canalul, miile de mașini care străbat zilnic calea rutieră, fac ca perpendicularitatea maritimă să fie pusă în umbră. Atunci când m-am oprit să filmez canalul, un remorcher abia ajungea în Egeea, în spatele meu zeci, sau chiar sute de mașini îmi fluturau tricoul. Dorințele trecutului, mistuite de prezentul dornic de cunoaștere, de nuditate, de dezgolire.
