Se afișează postările cu eticheta copil. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copil. Afișați toate postările

sâmbătă, 18 iunie 2022

Despre începutul lumii


 

    Imaginea supraviețuiește datorită ființei, nefiind geloasă pe imagine; ființa se perpetuează la infinit prin asta. Când încerci; când nu contează decât gestul creației, minusculul caracterizat în contemporanul tău de către ceilalți face ca importanța gestului să fie egală cu a creatorului; fiind el un Dumnezeu al unui Univers propriu, neînțeles decât de câțiva, puțini, neînsemnați, și pe cale de dispariție.

    Vreau doar să scriu, că în urma unui vaiet anonim pe care artistul în disperare reflecta creația, vine copilul cu umbra degetelor, aruncate din antebrațul lipsit de oboseala erudiției, a exercițiului aproape zilnic, dar care devine vital acum și recrează umbra: ceea ce artistul, nu numai că nu mai poate, dar nici nu mai vrea.

    Am fost acolo și-am văzut umbra artistului chinuindu-se în spatele zidurilor cetății, întâlnindu-se cu cei asemenea lui, care cu mult timp înainte au clădit cetatea și-au întors cărămida; să dea boltă, să dea coloană.

    Nimic nu este în zadar, în goana unui cal, sau pe cal, vine umbra copilului și memoria ei, și gestul ei, și ea însăși în toată puterea care va izbucni: va erupe mai târziu. Este suficient că ea a văzut și-a colorat în umbra ei, din acel moment o memorie ancestrală va fi tipărită.

    Te felicit mare artist că ai reușit!

    

miercuri, 10 septembrie 2014

Inefabilul coborârii

Teatrul de la Messenia - panoramă

„...mi fa una giuro !”, a strigat fata și-a început să coboare cu grijă treptele.
Atunci brusc teatrul a prins viață și toată căldura s-a risipit datorită curiozității copilei de a da o tură.
Dacă poetul scria că o „zeiță a coborât de pe Acropole” fiind acolo, aici întâlnim nimfa, sau poate chiar muza Terpsichore, care a coborât în teatru pentru un dans.

Vizita durează puțin, teatrul rămâne singur, ploile de toamnă șterg orice urmă.
Nu pot scrie că teatrul antic grec a murit demult. Pot scrie că doarme. Visează cum din când în când muzele îl vizitează. Iar poetul vede asta.

luni, 16 iunie 2014

Evaluarea finală clasa a III-a


Ce a mai citit copilul pentru a reuși să dea o formă acceptabilă acestei evaluări:
- Polybios, Istorii ;
- Gilles Lipovetsky, Jean Serroy, Ecranul global ;
- Aristotel, Metafizica ;
- Dante, Infernul ;

și multe altele, dar le-am uitat șirul.

joi, 13 februarie 2014

Life like a slope

for voroncas


Kopaonik, slope no.7 - Karaman greben
Un articol ce descria felul unei singurătăți infantile, mi-a trezit interesul. Întocmai, și fiul meu în martie va împlini 11 ani. Și singurătatea îl sperie încă de pe acum.
„Cum? N-ai telefon mobil?!” îl tachinează colegii.
„Cum poți să desenezi femei cu țâțele goale?” îl întreabă disprețuitor fetele (colegele de clasă).

Dacă noi părinții nu socializăm (ce urăsc cuvântul ăsta), cu părinții colegilor, fiul nostru nu va avea prieteni. Și noi socializăm din ce în ce mai greu. Ultima dată (din coincidență, o fostă colegă de-a mea are fata în aceeași clasă cu fiul meu) i-a sunat telefonul și-a vorbit (la acesta) uitându-se din când în când la mine. Apoi au apărut copiii pe poarta liceului. Liceul are și clase V-VIII.

Pe telescaunele cu șase locuri din Kopaonik, te poți întâlni cu oricine; așa am băut o gură de țuică de gutui sârbească sau l-am felicitat pe un rus pentru Olimpiadă, un gest de politețe din partea mea, dar rusul a fost vizibil afectat.

Pe pârtie ești singur, viteza îți doboară singurătatea, atenția distributivă îți bucură creierul, aerul rece și curat îți ajută inima, un soi de libertate maximă te străbate. În acest caz, printre puținele, omul se mulțumește cu puțin, omul se cunoaște mai mult. Și nu exagerez când mai apoi, privind în jurul tău, fețele oamenilor se recunosc asemeni celor animale, vezi o capră sau un porc, un leu sau chiar un vultur... ține doar de un tipic în care trebuie să intri, alegându-ți specia din cadrul speciei din care faci parte. Sigur că fauna domestică predomină și cea sălbatică este pe cale dispariție, este doar vorba de căutare și mai târziu căutarea va avea rostul ei.

Știu că sunt sălbatic, dar este prea târziu pentru schimbare, puilor mei trebuie doar să le ascut dinții și ăsta este efortul cel mai greu.

duminică, 19 mai 2013

Chip

≪În Grecia, remarcă Gernet, „ceea ce este sursă de impuritate și cauză de interdict poate fi obiect obligatoriu de consacrare”. În fapt, tinerele din Atena îi ofereau zeiței Artemis cea dintâi  rufă pătată de sîngele lor menstrual, iar hainele femeilor moarte în timpul nașterii îi erau consacrate tot lui Artemis și preotesei ei, Ifigenia din Brauron.≫
Roger Caillois *

Copilul lucrează lutul și dă forma și expresia acestuia în felul unui interdict.
Chip. Ochii negrii, gura adâncită și aprins de roșie, pomeții ieșiți clar și astfel că din tânăra frumoasă pe care micul artist o dorea, iese o babă slută și rea. Dar noi nu vrem să vedem asta, ci vedem că opera micului artist este o reușită, un obiect de studiu, pentru noi, bineînțeles. Copilul se întoarce la joaca lui.
Femeia pe care o văd îmi amintește de primitivismul neolitic, a trecerii de la piatră spre metal. Acolo unde nu se căuta o expresie artistică, ci realizarea unei forme. Identificarea cu ceilalți, cu zeii.




* Roger Caillois, Omul și sacrul, Nemira, 2006, pag.52

miercuri, 30 ianuarie 2013

Povestea somnului


          Povestea ne spune că oamenii nu dormeau înainte și că nu era nici noapte și nici zi, ci doar o negură prin care te puteai rătăci foarte ușor. Oamenii călătoreau legați unii de alții, ca să nu se piardă; munceau laolaltă cu copiii, căci era foarte ușor să-i pierzi și pe ei. Ceața oprea orice sunet, sau dimpotrivă îl purta la mari distanțe, era o proprietate care se schimba repede, fără nici un motiv aparent. Oamenii vorbeau atunci încet, unul lângă altul și trebuie spus că și cuvintele erau foarte puține pe vremea aceea.

          La un moment dat cineva a început să povestească celorlalți ceea ce a văzut el și restul din coada lui nu. Cu fiecare grup cu care se întâlnea îi întreba de toate și la rândul lui le povestea de toate. La un moment dat, din cauza acestei sporovăieli, în jurul său lucrurile apăreau din ce în ce mai clare și chiar ultimul din grup se vedea deja bine. Atunci cu toții au început să discute câte vrute și nevrute, ba chiar s-au strâns și alții.

          De sus, Soarele, atras de larmă, se apropie mai mult ca să vadă ce se petrece sub ceață și apropiindu-se mai mult, împrăștie ceața și rămase uimit să vadă acele ființe micuțe, care-i făceau cu mâna și-l desenau atât de frumos pe pământ sau pe piatră.

          Oamenii, văzând soarele, au crezut îndată că este Zeul lor care plecase și-i lăsase singuri și-au început să-i cânte -Soarelui, să-i povestească cât de mult l-au așteptat, să-l binecuvânteze pentru apariție. Soarele obosit de atâta larmă plecă să se odihnească puțin, dar nu se depărtă puțin și un vaiet și-un plânset cuprinse pământul întreg. Atunci o chemă pe sora sa Luna și-o lăsă pe ea puțin cu oamenii. Aceștia curioși o admirară o noapte întreagă și cântece lungi îi dedicară. Când veni Soarele din nou, văzu temple și fumuri ce se închinau lui și toată această trudă a oamenilor spre a-i face pe plac. Oamenii, parcă mai tare cuprinși de povești, o așteptară și pe Lună, care de data aceasta veni cu surorile ei mai mici și ici colo sclipeau alte luni, de diferite culori. În acest peisaj nocturn, primii care au adormit au fost copiii. Când s-au trezit dimineața, au început -cei care puteau, să povestească părinților visele. Așa că oamenii s-au pus pe treabă și-au mai făcut un templu, pe cel al viselor.

joi, 24 ianuarie 2013

Loc de ecou



Copilul vine de la școală. Abia a învățat să citească. În drumul său spre casă citește un cuvânt scris aiurea, undeva pe un zid. Din cauza vitezei tramvaiului nu reține decât câteva litere și încearcă să le memoreze, să se agațe de ele. Ajuns acasă caută dicționarul, dar vrea să o facă singur, să nu-l vadă nimeni și pentru asta se îngrămădește într-un colț mai întunecos.

La puțin timp se aud pași și pentru a nu fi descoperit pune dicționarul după pat, deschis pentru a nu pierde ceea ce se putea lesne pierde. Apoi copilul sare în picioare și începe să fugă prin casă. Este chemat la masă. Mănâncă și se gândește, suspect de cuminte.

Tatăl reia traseul și găsește dicționarul deschis. Se apleacă să citească cuvintele de pe prima pagină, dar nu vede bine și trebuie să-și pună ochelarii. Ia dicționarul și-l închide cu degetul prins în mijlocul paginilor, se împiedecă și scoate degetul pentru a se sprijini. Când ajunge la birou, încearcă să-l deschidă prin aproximație, fiind foarte sigur că degetul a lăsat o urmă fugară în tomul gros. Deschide și citește repede primul cuvânt ivit: „ecou”.

miercuri, 5 decembrie 2012

La semafor - culori

http://wiki.blender.org/index.php/Doc:RO/2.4/Manual/Textures/Types/Video
Femeia a intrat într-unul din magazinele înșiruite ce se opreau brusc în intersecție. Afară a rămas bărbatul cu copilul. Ploaia transparentă căpăta reflexii, fulgi mari se iveau printre stropii reci. Copilul, asemeni unui cosmonaut, abia se ținea pe picioare. A început să râdă. Ținut de mână de tatăl său, s-a apropiat de stâlpul semaforului, unde jos, la nivelul maxim al mânuței lui, mai exista un semafor, mic, asemeni lui. La apariția culorii verzi, râdea cel mai tare. Prin mănușa lui, legată prevăzător cu șiret, culoarea răbufni asemenea unui talaz, se lipi la fel ca cei doi fulgi de nea căzuți aiurea, se lipi de firele de amestec de poliester, astfel ele deveniră translucide.

Tatăl nu observă că trecuseră toate mașinile pe acel sens, nu observă că mai trecu un minut și de pe celelalte sensuri claxoane asemeni țipetelor de corbi speriați plesniră aerul umed asemeni unui ecou.
„Unde se grăbește lumea asta!” gândi el și își luă brusc copilul în brațe, speriat parcă de larma ivită pe neașteptate. Copilul, asemeni unui pește scos din mediul lui, se zbătu și chicoti, punându-și -asemeni unei maimuțe, mâinile pe cap.

Brusc traficul se reluă. Zumzăitul înlocui țipătul infernal al mașinilor, pietonii de lângă el traversară. Tatăl rămase plantat lângă stâlp în așteptarea mamei. Copilul privea roșul asemeni unei păsări ce zboară spre soare apune și cuprinse în jos cu brațele micul semafor aflat pe stâlp. Alte claxoane. Tatăl se dezechilibră și se aplecă, se sprijini de stâlp. Copilul chicoti din nou. Dorința-i fu respectată și tatăl se lăsă pe vine, mâinile copilului pipăiau tandru culorile ce se iveau la intervale regulate prin ochii de sticlă colorată. Mama nu mai apărea și tatăl obosea.

Fulgii se întețeau și mașinile păreau mai prudente, traficul se fluidiza. Chicote și gesturi neregulate se lipeau de semaforul de joasă altitudine. Tatăl privi scurt mai sus, cum fulgii veneau asemeni unor parașutiști și observă întârzierea, defazajul între semaforul principal și cel mic de jos, era vorba de milisecunde, dar astea se observă. Privi o clipă felul în care intersecția se petrecea. Mașinile asemeni unor proiectile, reușeau se treacă unele pe lângă altele; sigur era o viziune.

Era frig și mama nu venea. Începu să numere bâțâind copilul când pe-un picior, când pe celălalt. Era liniște, mașinile rulau calm. Când una a alunecat -și a văzut-o clar cum se tot ducea, culoarea semaforului s-a schimbat brusc. Copilul chicoti frumos. În numărătoarea lui pauzele dintre culori nu mai aveau nici un sens uman. Mașinile veneau din spate cu viteză constantă și intrau în intersecție la fel, în spate când nu mai venea niciuna culoarea se schimba. Privi în jur deznădăjduit, transpira, lumea părea prea calmă, nu exista neprevăzut. În brațele lui copilul butona culorile.

Exista o singură posibilitate pe care o încercă imediat. Se ridică brusc și se lipi de vitrina din spatele lui, la câțiva metri. Copilul bătu în geam, dincolo mama se întoarse, făcu veselă cu mâna, din coș ieși o sticlă de bere, apoi după ce o puse la loc, ieși și un pachet de biscuiți, stați cuminți sunt la casă!

În spate lui zgomotul crescu, unui troleibuz îi săriră coarnele, mașinile grăbite încercau să-l ocolească. Privi mai bine. Ajunse înapoi și copilul sări din nou pe culori. O clipă se stabiliză situația, șoferul se dădu jos, își puse mâinile-n cap, apoi începu să tragă de fire, lumea automobilistică înțelegea. Apoi urmară culorile, urmară curbele leneșe îngropate în zloată, astfel încât nimeni să nu fie disperat, nimeni să nu dispere. Nu exista regulă temporală a semaforului, dar dacă-l respectai pe el, semafor, intrai precum surful în val în intersecție.

Firele pâlpâiră puțin, șoferul își dădu jos mănușile, troleibuzul, asemeni unui elefant țipă puțin la început; după el turma liniștită se retrăgea pe alte rute. Strada muri puțin, trecătorii se răreau, mașinile treceau tăcute. Mama ieși veselă. Am găsit aia și aia, și aia; ieftin!

Copilul se desprinse greu de universul lui, micul semafor. Tatăl, amețit de această realitate, punea totul pe seama oboselii. Nici măcar nu traversară, la stânga și iar la stânga, pe alte străzi cu lumină puțină au ajuns la scara lor de bloc. În spate intersecția deveni din nou zgomotoasă.

luni, 12 noiembrie 2012

Sensul și săgeata

The point - Oblio
Am prins secolul în care maturii doresc să trăiască în locul copiilor.
Oameni, care au râvnit copii fiind la vreun trenuleţ electric sau la vreo păpuşă de porţelan, acum retrăiesc în imaginea celor mai mici din jurul lor acelaşi momente. Chiar neavând copii, în vitrina lor, stă jucăria mult visată. Dar copilul nu mai are un punct de vedere (point of view), căci adultul ştie mai bine, ştie şi unde îl doare când a căzut, îi ştie dorinţa şi de aceea copilul nu mai are nevoie de ea. Dacă plânge, ceea ce este foarte grav pentru adult, plânsul semnifică de fapt durerea adultului şi cel mare o ştie foarte bine. Copilul nu mai are nevoie să-şi caute sensurile, să se rătăcească în ceața cunoașterii, copilul trebuie să devină lider, să conducă (nu pe el) - pe alții.

Astăzi, educația de acasă, această maledicție părintească (malediction) nu mai are nici o legătură cu bunul simț, de tot ceea ce ține de observare, de stare de prostrație, pe care copiii o au și o determină de fiecare dată atunci când se doresc a fi liberi. Acasă educația primară nu mai există, poate doar vreo cucoană aleasă ce-i mai sperie din când în când. Copilul nu are voie să fie speriat, traume grele se pot abătea asupra lui. Copilul nu are voie să viseze, mai ales coșmaruri, visează adultul în locul lui. Visează cum el copil primește și pricepe imediat toate sensurile acestor lumi, la școală are nota maximă pe linie, este eminent în școala superioară... apoi se trezește. Măcar copilul meu să poată, dacă eu nu am putut, gândește dis-de-dimineață mediocrul intelectual format atât de repede în a fi ceea nu este și poate nici măcar copilul său să nu poate fi.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Emoția

Oamenii trăiesc cu emoție, dar educația îi face să o ignore, de aceea vorba aceea; să plângi unde nu te vede nimeni, ascunde cel mai crud sentiment uman: singurătatea.
Îndrumarea spre ascunziș, spre cotlonul singular, spre locul unde îți desăvârșești singurătatea este cea mai falsă trimitere a unei educații.

Fetița -în participarea sa la concurs, nu poate; emoția o cuprinde și în același timp o transformă în starea primară a umanului, aceea ce de fapt noi toți suntem: o emoție perpetuă. Fetița nu poate să ducă, nici măcar să înceapă, ceea ce a învățat într-un sport ce se pare că cere multă perfecțiune. Dar emoția ce răbufnește în plânset nu este întruchiparea neputinței, este forma de coabitare a spiritului casant în corpul fragil. Fetița plânge pentru că este ceea ce este, nepregătită cu ea însăși și asta nimeni nu te învață.

Peste ani, copilul-om ajunge omul-copil, ce tragedie, ce pierdere, câte emoții vor fi uzate sub masca vanității, a orgoliului, a minciunii, noi toți am trecut prin asta; ce pierdere!


marți, 20 martie 2012

Noapte bună copii - o poveste

Își sărută copiii, același gest, aceeași aplecare, băiatul pe frunte, fata pe ureche; băiatul zâmbi în somn, fata își furișă o timiditate prin umeri, tremură.


Puțin mai târziu femeia plecă lăsându-i pe cei doi copii ai ei în garsoniera insalubră. Pe hol zgomotele vecinilor, zgomote în ore târzii, au făcut-o să se întoarcă. Era bine închisă ușa.


Porni mașina și ieși pe autostradă, ieși repede; cartierul ce trebuia să devină unul cu adevărat rezidențial, decăzu repede în urma crizei, așa că deveni bancar lichidabil, firma proprietară dădu faliment, locuințele deveniră ieftine.


În prima parcare de serviciu aprinse luminile de avarie, deschise capota, apoi intră și fumă o țigară. În mașină se auzeau dialoguri neîntrerupte, era canalul 22, canal de tir-uri. Termină fumatul și apucă microfonul, după o pauză de expirație, ultimul fum, spuse:


- Sunt aici! Sunt pentru voi!


Aproape instantaneu cineva răspunse:
- Sunt aici! Vin spre voi!


Atunci femeia se pregăti, lăsă oglinda retrovizoare spre ea, urmă un rapid preludiu de înfrumusețare de noapte, apoi o schimbare de veșminte, apoi lentilele de contact.
Așteptă. În prima jumătate de oră va trece un Tir pe care ea îl va prinde, de acolo va merge mai departe și mai departe, apoi înapoi, înapoi. Va trebui să fie înapoi de unde a plecat înainte de ivirea zorilor, totul ca într-o poveste.


Ce știe personajul principal? Ce știe că...


Va trebui să știe că nu are voie să o prindă poliția. Dacă se va întâmpla asta, atunci mass-media va avea o dictare ce va ține cel puțin o lună. În această dictare, soțul ei, miliardarul falit, și sinucigaș, va fi pe primele rânduri și în primele cuvinte.


Va trebui să știe că trebuie să fie cu băgare de seamă, ultima dată, atunci când șoferul o strângea de gât în cabina tir-ului, cuțitul de curățat pește, ținut într-o feșă elastică la gleznă o salvă. Reuși să străpungă vena groasă a gâtului într-un final plin de căutări, mai târziu Poliția, în urma incendiului decretă un accident de muncă.


Va trebui să se întoarcă chiar pe noapte acasă, astfel ca evenimentele casnice să nu fie aglomerate de căutările copiilor ce-și caută mama. Ultima dată, fata a adormit pe perna udă în brațele fratelui. Câteva zile a trebuit să întrerupă periplul nocturn.


Va trebui să strângă bani suficienți ca să părăsească locul sordid și totul să fie privit ca o evadare, nimeni să nu știe, nici măcar copiii ei. Mai târziu îi va da la școli înalte, totul ține de ea.

luni, 27 februarie 2012

Pentru a prinde...

Pentru a prinde un ochi, zmeul trebuie înălțat,
Și alergarea trebuie să prindă vântul,
Care,
     din spate venind, mugește ca un taur bălțat.


Pentru a vedea, trebuie să prinzi un ochi,
Care,
     odată înălțat, așteaptă un vânt rotat.


Pentru a te înălța, îți trebuie
vârtejul;
      cel ce vine din tine, vârtejul ce te chinuie,
      ce te biruie, ce te petrece.


Abia acum, fiind în văzduh, nimeni nu te mai întrece.
Ești tu, ești zmeu, ești ochi și...
      un orizont întreg te privește. 

marți, 21 februarie 2012

Un soare ca o monedă de aur


Lumea este firavă, mișcarea ei, în bătaia soarelui se acutizează. Nimeni nu știe că doi dintre cei patru elefanți au murit. Nimeni nu vede cum broasca țestoasă, devenită astfel mai ușoară dorește să zboare.


Nimeni, în afară de copii; care în joaca lor, țintesc soarele fără a-i ști valoarea.

miercuri, 1 iunie 2011

Ieri a plouat, azi plouă, mâine va ploua...




     Oamenii dintr-un sat vechi s-au legat de mâini în speranţa venirii ploii. Era un sat aruncat pe coasta unui deal cu cimitirul în vârful lui.
     Primii oameni care au poposit acolo au murit, mai apoi copii lor, care după ce i-au înmormântat, au început să-şi construiască case; case mici cât să încapă în umbra unor salcâmi. Salcâmi cu tulpini diagonale, ce prin umbra lor speria orice animal sălbatic. Casele s-au înmulţit la vale; aşa cimitirul a ajuns în vârful dealului.


     Nu mai ploua de câteva saptămâni şi acel profet, cantor şi preot metodist i-a legat pe cei câţiva zeci de locuitori de mâini cu batiste curate; mana stângă a unei femei, cu dreapta unui barbat, cu stânga unui copil, cu dreapta unui bătrân. Au înconjurat scunda capelă ca într-un ritual pagân, au îngenuncheat şi s-au rugat. Şi s-au rugat până când o copilă a strigat:
     - Uite urcă cineva de jos!
*****
     Departe de acele locuri, dintr-un oraş cosmopolit, cineva cu toată familia, au urcat dis-de dimineaţă în maşină şi-au cautat acel motel renumit unde, se mănâncă bine cu bani puţini şi mai ales acea plăcintă gratuită din partea casei. Familie de oameni modeşti, sătui de impozite şi copii, au ales acel sfârşit de săptămână pentru a pleca din metropolă. Au mers, s-a terminat autostrada şi iar au mers, s-a terminat şi drumul comitatului şi iar au mers, au alimentat la o intersecţie prăfuită unde ceasurile pompelor de combustibil nu se mai vedeau şi iar au mers: adică s-au rătăcit!


     Au oprit maşina la marginea unui deal în speranţa de-a întreba pe cineva ceva. Brusc, un drum de ţară urca dealul ca o coloana vertebrala, cu pietre albe  aranjate în stânga şi în dreapta. Era tare cald! Sus aproape de coama dealuluui se vedeau ceva case. Fetiţa de trei ani nu mai aşteptă nici un semnal, smulse umbrela din portbagaj şi alergă spre nişte salcâmi aplecaţi, aplecati de caldura şi de ani! Umbrela atipică, primita din Asia, îi ţinea umbră. Încetul cu incetul, fetiţa ajunse aproape de vârf, cu o coadă de doi parinti si doi fraţi în urma urmei ei. Când ajunse în umbra primei case, au început sa bată clopotele! Bang... bang,  ca o chemare... Atunci acea fetiţă a satului îi văzu pe adulţii ce urcau obosiţi pe drumul alb.


     În zece minute până ajunseră şi părinţii în dreptul capelei norii astupau soarele, l-au prins într-o inghesuiala teribilă; fulgere de lumină străbăteau văzduhul, ai fi zi ca soarele fulgera norii! În puţin timp a început să plouă.


     În capelă, într-un loc ascuns este un loc unde arde tot timpul o candelă, deasupra ei oamenii au pus fotografia fetiţei ce le-a adus ploaia!

joi, 10 martie 2011

Lupta



Lupta începu la o dată pe care copilul nu a putut să o edifice, să o parcurgă mintal în trecut, ştia doar că a avut loc, nimic nu-i putea schimba acest reflex al nopţii cu ziua, a somnului cu trezitul. Atunci când şi-a adus aminte, a desenat.

Desenul, în ceea ce ar putea fi ca o amintire, nu este decât o oglindire, este ceea ce el suferă dimineaţa când se trezeşte sau la fel când se culcă, o clipă s-ar mai juca. Lupta este împrumutată, o minte tânără sacadată de informaţia zilnică, dar ea există. Există în fiecare dintre noi şi rădăcina ei ar putea fi lupta întunericului cu lumina, a adevărului cu minciuna.

Toate acestea, în lipsa curentului electric şi a gazului metan, ar putea fi adevărate, în schimb confortul ne introduce în alt somn, mai mortal decât moartea însăşi, în somnul indiferenţei; somn pe care copilul nu-l cunoaşte încă, de aceea el crează atât de frumos şi de antagonic.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Pragul de educaţie - Iarna


     La şcoală copiii din clasele primare primesc o temă în clasă, la desen: să se picteze un peisaj de iarnă cu casă, gard şi copac, doar cu negru. Elevul are o problemă cu fulgii, dar o rezolvă printr-o tehnică personală. Copacul este pierdut în ninsoarea groasă, iar fumul casei abia se vede din cauza asta.
Învăţătoarea nu pricepe nimic şi întoarce foaia spunând: "este urât!"

     Este un început, mai târziu altcineva va repeta scena, altfel este adevărat şi tot urât va fi.
     Ajuns matur, micul pictor va uita toate acestea, va citi doar că nepăsarea este trucul prin care această lume, ivită prea repede pentru el, trebuie dată la o parte.

luni, 9 august 2010

Timpul s-a deschis


Când apa s-a desăvârşit în vapori s-a ivit ceaţa; atunci copiii au spart poarta, au rupt zăvoarele şi-au pătruns.
Timpul s-a umflat şi i-a prins, dar ei n-au simţit asta şi au continuat să alerge.
Nimic din ceea ce era în jurul lor nu a creat în ei vreo frică, vreo panică, pentru că ei erau copii.
Erau la sfârşitul civilizaţiei, acolo unde omul matur a abandonat lupta. Erau în buza prăpastiei de unde mai departe nu începe nimic, formele acolo încetează a se trasa singure în contururi: pentru că urmează ceaţa.

Pentru că nu seamănă cu nimic, să amintim numai de primul atac nuclear de acum 65 de ani: Hiroshima!