Perfecțiunea naturii

Privilegiul perfecțiunii aparține lui Dumnezeu.
Grecii antici au privit zeii ca fiind niște oameni dotați cu puteri supranaturale, dar tot niște oameni. Creștinismul a trasat o nouă ordine, a new deal; Dumnezeu este perfect.

Ulterior, după secole de întuneric, cei care au sesizat că îngerii o dau pe ocolite, nepăziți fiind, au reiterat ateismul, nu că acesta n-ar fi existat în perioada antică a umanității.
Pentru că primii naturaliști încă stabileau primele reguli ale naturii, au decis clar: Natura este perfectă! O moștenire clasică a mentalității prin care tot ceea ce este cunoscut parțial devine perfect prin necunoașterea totală a restului.

Astăzi am privit o pânză de păianjen, geometric nimic nu pare a fi întruchiparea perfecțiunii. Însă am stabilit un punct de vedere al echilibrului, sigur știe păianjenul ceva... o altă necunoscută proprie.

Ce este perfect?

Nietzsche privind Matterhorn-ul a scris că felul în care vârful muntos alpin se înalță îl face să trăiască senzația că locul întruchipează idealul unei conștiințe umane.

Supra, ultra, para; cuvinte ce ocolesc umanul, dar nu dau perfecțiune.
Se poate ca multe persoane ce dovedesc o mulțime de calități și abilități să ne dea peste cap tot idealismul privind perfecțiunea umană, cea intrisecă. În fapt perfecțiune nu există, universul însuși este în căutarea sa, a perfecțiunii.

Paradisul cunoașterii

Câți noi, câte oi, câți stâlpi, câte fire, câți copaci, câtă iarbă? ce tufe, ce paralele!
Din toate ceva puțin, de fiecare o parte, din orizont un unghi, din mult nimic, din puțin ceva, ar fi scris Epicur.
Pe iarbă nu o luăm în calcul, o călcăm tot timpul. În schimb oile întrec toți stâlpii și toate firele, copacii fac parte din natură.

Răsuflare

Vă prezentăm respirația naturii. Se aseamănă cu cea a inimii noastre.
Vă prezentăm sclipirea clorofilei. Se aseamănă cu cea a minții noastre.
În tot ceea ce ne înconjoară suntem noi. Ne este frică să recunoaștem asta și atunci dăm vina pe divinitate, astăzi la modă este Dumnezeu. Dumnezeu face asta, cealaltă și cealalaltă... nu ne asumăm nici o vină, nici un mijloc de percepție supranaturală. Dumnezeu este de vină. Ce laș devine omul când nu înțelege.

Priorități

În primăvara ce are să vină în grădina mea apar prioritățile naturii: în prim plan; lalele ce se descoperă datorită frunzelor devenite scuturi masai, apoi narcisele; suple ca fasciile, în spate; rostopasca, liniștită acoperită de frunze asemeni țestoaselor.

Priorități? Frumosul, aleanul, vindecătorul. Vânătorul, agricultorul, magul. Modelul, artistul, geniul.
Sărim repede de la cel ce va să vină din cel ce a venit. Cuprindem repede cele văzute cu cele amintite.
Stăruim într-o singură lumină. Citim de fiecare dată ultimul rând scris. Prin asta nici o evadare nu este dorită. Nu reușim să trecem repede de la pământ, la aer, la lună. Avem nevoie de zei, ei ne ajută să facem saltul, să sărim, să devenim.

Trei propuneri pentru construcția ce va urma

Zuihitsu - însemnări răzlețe, Makura no Sōshi, doamna Sei Shonagon

≪O altă scriitoare, Sei Shonagon, contemporană autoarei „Romanului lui Genji”, a inaugurat un gen literar, tipic japonez, al „însemnărilor răzlețe” (zuihitsu). Opera sa Makura no Sōshi (Însemnări de căpătîi - în traducere românească) este o culegere de observații, fapte, notații, descrieri, instantanee, reflecții pe marginea temelor cele mai diverse.

Dar această materie atît de disparată revelează un spirit ironic, volubil, caustic; o personalitate lipsită de prejudecăți, dotată cu un ascuțit spirit de observație și cu delicat simț al naturii, foarte inteligentă și cultivată, fără nici o indulgență față de prostie și de ridicol, spirituală și uneori aproape cinică, -dar și de o rară gingășie în reacțiile sale în fața copiilor, a florilor și a animalelor. În ansamblu, Makura no Sōshi a rămas prin aceste calități un prețios document de epocă, totodată constituind și o lectură agreabilă care i-a asigurat marea popularitate.≫

 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și civilizației, Vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, 1984, pag.412.

De rerum natura

Lungul mers al picăturilor printre spini

Un ghiocel cântă somnul unui melc

Primii ghiocei din ianuarie sunt cam gata

Predomină o masculinitate a naturii

Crin roșu

Oriunde te pierzi în natură, oricum ai privi, vezi o gaură, vezi o pată neagră, un ascunziș. Te duce mintea că acolo nu poți păși sau nu poți băga mâna, natura fecundă te poate dori atât de mult încât apariția ta intempestivă o provoacă. Așadar, educat urban, calci și privești cu grijă. Natura apare așadar eminamente feminină. Dar de unde frica de gaură? Dintr-o conștiință primitivă, sau chiar mult mai apropiată în timp, apropiată ce ține de evul mediu?


Uităm că din peșteră iese un dragon pentru cei nordici, un liliac grozav de mare pentru meridionali sau chiar un ciclop. Dintr-o gaură mică poate ieși un șarpe sau o șopârlă, aceasta din urmă suficient să ne sperie. Dar florile? ce ascund în căușul petalelor? ce ascunde de fapt orice formă ce se dorește a fi penetrată, dacă nu ceva ce va ieși mai devreme sau mai târziu, așadar, prin exteriorizarea sa exagerată, natura este profund masculină!

Natură moartă

Smochine, pere și struguri

Natura era de fapt vie; o dungă nesăbuită de soare despărți aerul în două, totul pentru a demonstra existența creației. Cine este de vină atunci pentru existența strugurilor translucizi și a luminii revărsate pe masa din lemn de eucalipt? Smochinele mici și negre (și extrem de dulci) sunt adevărate? Bolul alb este din zăpadă? Perele ce țin culorile în echilibru sunt din ceară? Atunci de unde atâta natură moartă?!