Virtualitate

Rafina port - 2011

Tinerii nici nu au observat faptul că-i fotografiez, nici apusul de soare, nici interviul pe care ancora le ia lor. Observăm o aplecare.

Nici eu n-am observat ce fac ei. Mie mi se pare mai important ce vreau eu. De aici orgoliul celui care privește. Este important ce credem și nu ce se întâmplă. Este important că putem spune ceva despre ceea ce privim, celorlalți - cei priviți, li se rupe. Așa considerăm -repede, lumea, în ceea ce privim și sigur are rost și în ceea ce fac ceilalți -neimportant pentru noi.

Refuz să cred că în ceea ce văd am dreptate și mai ales în ceea ce critic. Recunosc că mă lansez, orbital de fiecare dată, asupra ideii. Recunosc că mai și cred cele ce le scriu. Recunosc că nu văd totul. Să fie un privilegiu sau un autism?

Acea mare Egee

Marea Egee la Rafina

Lord Byron, Insula

scurte fragmente
I,X
[...]
Pe val, departe, mai departe zboară
Spre golful lor de vis, a doua oară,
Spre țărmuri fără legi, unde, îndată,
Vrea fericiri nelegiuita ceată
Cu Zeea Firii, cu Femeia, unde
De fapte conștiința doar răspunde,
Și toți pămîntu-l stăpînesc, firește,
Și pîinea ca un fruct în arbori crelte,
Și nimeni nu-i stăpîn pe vreun coclaur,
Și nu-mbăta nici goana după aur
Cît nu le-au fost de Europa date
Noi obiceiuri, mai civilizate,
Lăsîndu-le, mai cu deosebire,
Și viciile ei drept moștenire.
[...]
II, II
Da, vom culege flori de pe mormînt;
Ca duhuri vom petrece-n crîngul sfînt;
Ne-om bălăci în val ce stă să fiarbă
Și-apoi, ne-om tolăni pe moale iarbă;
Și trupul umed și strălucitor
Ne-om unge cu ulei mirositor;
Și vom purta ghirlande vii de flori,
Crescute din trup dîrz de luptători.
[...]
II, V
E-un cîntec vechi ce morților, pe lume,
Le mai păstrează umbră de renume,
Căci n-au alt monument decît ce poate
Dura un cînt divin pe jumătate,
Ce-n sceptici ochi nu-i semn de veșnicie - 
Istoria topită-n armonie -
Ahile prunc, cu liră de centaur,
Pe dacăl să-l întreacă-n cînt de aur,
Căci versul simplu de baladă veche,
Sunat din stînci și valuri la ureche,
Ori pe un mal de rîu clipocitor,
Ori din ecou, prin munți, cu-alean și dor,
E mai puternic minții și simțirii
Decît orice columnă-a Cuceririi;
Și-ndeamnă, cînd hieroglifa-i trudă,
Studenți la reverii, de-o să-l audă;
Iar peste tomuri de istorii, terne,
Pămîntul reavăn al Simțirii-așterne;
Vers primitiv, dar bun să-l mai alinte
Pe-un singuratic viking prin cuvinte;
Vers încă viu în locuri depărtate,
Țări nedistruse, „necivilizate”.
Ce poate, șlefuită, poezia,
Decît ca inima s-o miște și ea?
[...] *

Asemeni unei fotografii, în care mișcarea nu apare, mirosul nici măcar, surdă fiind, amintirea încercă greu gândul că ceea ce vezi -acum cu ochii minții, ar putea fi adevărat.
Am făcut ca imaginea să se miște, am putea să-i punem și sonorul, dar cu mirosul cum rămâne?

Încă mai țin minte că era un vânt puternic, se auzea cum plesneau steagurile, cum dangăt făceau bărcile în port - sunete de clopot răbufnit. Din larg un vuiet avertiza pe fiecare trecător, nisipul se ridica și el în zbor.

Sigur a fost așa?
Pe cine înșel eu?!

* Byron, Poezia 2, ed. Univers, 1986, pag. 386,387, 389.

Panorama

Portul Rafina, Grecia

Există un vârtej care datorită furnicarului uman, îți suflă în vedere imagini halucinante.

Totul se petrece atât de rapid încât mintea abia poate să înregistreze culorile, mișcarea, umanul.

De departe totul se vede ca un puzzle care se așează singur, care se autocontrolează, autoreglează și astfel ia naștere ceea ce mulți numesc; civilizație, tehnologia care înconjoară omul.

Spre seară, o lumină înconjura portul, proveniența sa crepusculară este binecunoscută. În această opalescență, oamenii au devenit mai vii, marile lor bărci, plutind alene, deschideau doar un peisaj. Mașinile erau doar de decor. O clipă, părăsind imaginea din fața ochilor mei, mi-am imaginat în locul feriboturilor, triremele cu prova de aramă și cu ochiul ce privește de acolo, mi-am imaginat carele cu două roți trase de tauri, ce cară amfore pline de vin sau ulei. O clipă doar, am văzut acei oameni la fel de vii ca cei de azi, la fel de grăbiți, la fel de preocupați de problemele lor.

Reconstituirea unei trireme, Muzeul Marinei Militare din Athina, Grecia

Umanul transcende tehnologiei, recuperează pierderile, se întoarce nu pentru a privi, ci pentru a prinde. În legătura ce se creează prinsorii, învie ceea ce poate se credea uitat. Nu a fost prima dată când pe mine m-a prins un asemenea sentiment, l-am simțit și la Sarmizegetusa Regia, și la Câmpina, la Castelul Iulia Hașdeu și se poate continua. Este vorba doar de panoramă.

Τοξοτρια (arcașa)

Arcașa de la Rafina

De fapt lucrurile stau chiar așa, întocmai echilibrului lui Élie Faure; cu spatele la Egee, cu fața spre drumul ce duce la Athina (Atena), arcașa sculptorului Nikola Pavlopoulos (Νικόλα Παυλόπουλου) din portul turistic Rafina arată doar traiectoria, săgeata lipsind însă. În schimb putem admira modernismul contemporan grec, nicidecum vreo zeiță, și dacă aceste vederi s-ar opri numai aici, n-ar mai conta nicidecum titlul.

De-a lungul plajei, spre sud, la vreo 10 kilometri se află templul zeiței Artemis din Vravrona (Braurona), un loc sacru -în care încă se mai sapă.

Gestica și siguranța cu care arcașa deschide arcul, ține într-adevăr de o viziune artistică, felul în care procedează, nuditatea totală, ține de-o sexualitate debordantă - și așa, din nou fără să vreau mă întorc la Acteon, sau la Orion, sau la mine, sau la călătorie, sau la imagine, sau la vis.

Disperări; setea și foamea

Întotdeauna la destinație, atunci când drumul lung s-a terminat, când oboseala a devenit cronică, se merită a se servi o masă deosebită. Oricâtă apă sau suc s-a băut pe drum, setea a revenit la masă și a făcut pe unul dintre copii să verse paharul cu apă. Efortul de-a schimba fața de masă era prea mare, așa că lumea s-a așezat să mănânce ceea ce fiecare a ales cu bună_știință și s-a mâncat în disperare.

Spre seară, vântul a încetat, soseau alți călători, soseau feriboturile din insulele Cicladice. Portul Rafina se umplea brusc cu agitația noilor veniți, autocarele întorceau în parcarea portului, motoarele țineau isonul celor de pe vapoare, după o jumătate de oră a revenit liniștea. La plecare, la ieșire, sub meniul oficial,     m-am întâlnit cu țara mea.

Disperările, precum setea și foamea au încetat, începeau altele.

Trei pisici

     În portul Rafina, cel mai mare port turistic din Grecia - după Pireas (Pireu), care se află în nord-estul Athinei (Atenei) am văzut cele trei pisici, de culori diferite, care atrăgeau turiștii prin jocul lor.
     Doar amintesc că în sit-urile arheologice, pisicile sunt de mare valoare, asta pentru că șoarecii pot roade o întreagă arhivă.
     Cred că postarea asta de fapt se referă la pisici, uitați ce-am scris mai sus.

Feribot

Feribot vs. avion

Dintre toate plecările din lume, dintre toate aşteptările; cele ce ţin de feriboturi îmi par cele mai frumoase, poate din cauza locului deschis, fără săli de aşteptare ce înghit răbdarea aşteptării sau nebunia plecării, poate pentru culoarea albastră care cuprinde vasul, portul, cerul.


Am privit ore în şir, cuprins de emoţia andocării, precizia cu care feribotul se întoarce şi parchează cu spatele. Am stat deoparte, căci n-am călătorit, eram ţinut pe uscat din cauza unui program ce nu ţinea de insule, dar le vin şi lor rândul la vizitat.


Poate că fumul din zare, ce semnaliza apropierea, aducea ceva din orizontul zigurat de insule şi dintr-o dată parcă se ivea un triunghi cu o traiectorie sinuoasă prin care apărea feribotul, ceva imens şi viu colorat, ceva vesel. Aşteptam să sune, să aud intrarea în port, dar nu toate sună, nu ştiu de ce. Atunci când sună, îmi aduc aminte de un elefant care prin trompa sa emite acel faceţi loc că vin! Aşa şi pentru aceste plutitoare elefantine, le trebuie loc pentru a se întoarce, pentru a se defăşura.

Feriboturi în portul Rafina

Sigur că pentru cei obişnuiţi cu astfel de momente marine, cele scrise de mine par exagerate poate, dar acum retrospectiv amintindu-mi de acele clipe pot să declasific gara ca loc al plecărilor diurne în favoarea portului. Cred că gara va rămâne locul preferat al plecărilor nocturne, a timpului de noapte în care trenul aleargă în întuneric. În schimb ziua, priveliştea pestriţă oferită de-un port este minunată şi nu are apăsarea stresului din gări sau aeroporturi, aici ai senzaţia că lumea nu se grăbeşte, că înghesuiala se datorează doar existenţei feribotului, căci odată cu plecarea sa, docul rămâne pustiu şi descărcat.

Plecarea spre insulele cicladice din portul Rafina

Am ales să fac plimbarea prin porturi doar din dorinţa de-a le vedea, un alt fel de existenţă, m-am interesat de preţuri, de clase, de ore de plecare, de rute, toate acestea de-a fi pregătit în vederea plecării, de a încerca plecarea. Dacă plecarea nu a venit, asta nu este vina ei, omul smulge deseori realităţii amprenta imaginară a unui eveniment, apoi în aceasta îşi decantează visul, îşi vede visul, în larg cum face cu mâna ţărmului, cum şoseaua costieră este năpădită de maşini în mişcare, cum colina din spatele portului se face tot mai mică, cum continentul lăsat, pare acum o insulă, apoi dispare.

Plecarea spre insula Egina, apropiată de Pireas - Pireu

N-am putut să măsor gradul de fericire al acelora care pleacă cu al acelor ce coboară de pe feribot, dacă se poate descrie plecarea ca fiind mai puternică -emoţional, decât sosirea, discuţia se referă la insule şi de aceea insula cred că ar fi datoare de-un răspuns, dar insulele nu vorbesc, ele au devenit refugiul celor care rătăciţi, alungaţi de furtuni, ajungând pe ele au putut fi foarte fericiţi prin asta. Astăzi, insulele au un caracter turistic, de aceea există feriboturile, de aceea lumea, în majoritatea ei călătoare este în vacanţă. De aceea amintirea acestor minunate plutitoare îmi aminteşte de vacanţă.

O navă de croazieră din portul Pireas - Pireu