Dansul Casandrei

http://creoflick.net/creo/Artworks-by-Kassandra-524

Euripide, Troienele
[...]
„Din cort țîșnește Kasandra, dansînd violent. Ea poartă însemnele unei preotese a lui Appolon: crengi de dafin, panglici de lînă și, atîrnată la brîu, cheia templului. Închipuindu-și că ia parte la propria nuntă, ține în mîini torțe aprinse, pe care le agită.
 

Kasandra

Strofă
          Sus flacăra, sus! arat-o, ad-o!
          Iată, iată
          cum venerez lăcașul acesta divin;
          îl luminez cu văpăile torțelor.
          O rege Hymenaios!
          Fericit este mirele,
          fericită și eu, mireasa
          făgăduită să intru în patul regesc
          al lui Agamemnon!
          Hymen, o rege Hymenaios!
          Mamă, tu plîngi și suspini mereu
          pentru moartea părintelui meu
          și pentru patria noastră iubită.
          Dar iată chiar eu, la nunta mea,
          înălț vîlvătăile torțelor
          ce pîlpîie și strălucesc
          întru cinstirea ta, o Hymenaios,
          întru cinstirea ta, o Hekate,
          cum e-ndătinat să ardă lumina
          la cununia fecioarelor.

Antistrofă
          Saltă piciorul în aer, pornește, stîrnește dansul,
          euhan! euhoi!
          ca-n zilele preafericite
          ale lui Priamos, tatăl nostru.
          Dansul e sacru ; condu-l tu însuți,
          Phoibos, -prin curtea- templului tău, pe sub dafini,
          pentru a ta preoteasă.
          Hymen, O Hymen, Hymenaios!
          Nu fi mîhnită, mamă, prinde-te-n joc,          
          apleacă-te și răsucește-te,
          potrivește-ți cu mine pașii!
          Cîntați ≪Hymenaios, oh!≫,
          întîmpinați mireasa cu imne
          și chicote de bucurie!
          Haideți, fecioare troiene,
          purtînd minunate veșminte,
          cîntați-l pe soțul meu,
          pe cel hărăzit așternutului nunții mele!

Corifeul

Fiica ta, regină, are mintea rătăcită. Nu poți s-o potolești?
Altfel ajunge, dănțuind în tabăra dușmană.” *
[...]

***

Cetatea a căzut, focul o mistuie, printre ruine încă mai vezi oameni ce cotrobăie. O mare de corturi adăpostesc supraviețuitorii. Din când în când apare trimisul învingătorilor ca să-i anunțe ce vor face. Cei de sânge regal sunt împărțiți între căpeteniile ahee. Casandra va trece Egeea în barca lui Agamemnon, a devenit deja sclava lui personală. Casandra este preoteasa lui Phoibos (Apollo), are darul divinației, al prorocirii clare. Acum în dansul ei îl pomenește pe Hymen sau Hymenaios, fiul lui Dionysos și al Aphroditei, zeul căsătoriei și personificarea sărbătorii nunții. Acest zeu este invocat cu prilejul nunții de alaiul ce însoțea mireasa de la altarul vetrei părintești la altarul domestic al soțului. Imnul cântat se numea hymeneu.

În teatru, Hecuba (Hekabe) -mama, o vede pe Casandra ca o menadă (cuvânt derivat de la verbul maino- a înnebuni, a delira). Tot acest joc de cuvinte își are izvorul tot de la Apollo, care dăruindu-i Casandrei acest dar unic al divinației a dorit-o. Casandra a dorit să rămână castă și Zeul i-a întărit darul, astfel încât adevărurile ei să fie atât de puternice încât să nu o creadă nimeni. Astfel, ratându-și dragostea, Casandra visează să se mărite și se comportă asemeni unei bacante din alaiul lui Bacchus (Bakchos). Însăși numele zeului invocat are pentru noi o rezonanță clară a fecioriei ei.

Casandra dansează cu torțele în mână, ele trebuie să stea vertical în timpul dansului, altfel blasfemia poate cuprinde gestul ei. Dansul este sacru, Casandra este purtătoarea sacrului, are cheia templului și darul apolinic. Dar în același timp se comportă ca o bacantă al lui Dionysos și-l cheamă pe zeul fiul al Aphroditei. Casandra atinge extazul și vede viitorul, recită viitorul. Nu poate să fie crezută nici acum, verbul ei sare anii, chiar zece și mai mulți, astfel că învingătorii de azi sunt învinșii de mâine. Mai mult, o invocă și pe Hekate, zeița triformis, cea care deține magia neagră, cea care mânuiește torța.

Mai târziu cu câteva zile, Agamemnon o târâie spre corabie, ea privește deja un om mort. Când ajunge la Mycenae (Mycene) soața lui, Klytaimnestra (Clitemnestra) aruncă un năvod asupra lui în timp ce făcea baie. Apoi, în trupul amestecat în funii înfinge cuțite lungi împreună cu Egist, vărul lui Agamemnon, amantul Klytaimnestrei. Tot puțin mai târziu, este ucisă și Casandra, care nevăzând nimic nu poate fi martor ostil. Numai că pe Casandra o credeau grecii și chiar nu puneau la îndoială nimic din spusele ei, ori în cazul de față numai moartea o putea face să tacă, ceea ce nici zeii nu reușiseră.

Mă mai întorc o clipă la dansul ei, la rotirea flăcărilor ce stăteau în picioare în mâinile ei, la cheia ce bătea pe pântecele ei asemeni unei inimi. A unei inimi de copil.

________________________
*Euripide, Teatru complet, Gunivas, 2005, pag.968-969, notele 133-140, pag.1240.

„Argonautul” Protesilaus

Furtul armelor

Muzeul din cadrul Templului Zeiței Artemis (Braurona) din Vravona, Atica, Grecia

Mitul armei secrete sau a acelei știute ca fiind mortală inamicului dar inaccesibilă este atât de vechi încât urmele clare se văd abia în Iliada mică lui Homer. Înainte de aceasta se știe că triburile primitive, atunci când participau la lupte, se temeau să lase pe teritoriul inamic vreo urmă materială, un arc sau o săgeată, chiar și o piatră ce a plecat din mâna unui războinic, de teama că ceilalți -inamicii, prin magie vor sufoca efortul combatant data viitoare. Semnele spionajului abia apăreau, dar fiind vorba de arme și curaj, interpretările sunt pierdute în aburul în care șamanii încercau să deslușească ceea ce dușmanul pregătea demult.


În Iliada -în acestă poveste interminabilă a unui război inefabil, semnele în care învingătorul va apărea în ziua următoare, în perioada următoare, sunt legate de eroi și de armele lor. Apariția unor noi eroi pe câmpul de luptă duc dinamica balanței divine căreia zeița Nike -zeița Victoria la romani, să o încline în dreptul celor noi veniți.


Lupta continuă la fel ca înainte și prin asta poate se naște ideea că o armă ar fi salvatoare, o armă secretă, poate știută dar inaccesibilă, poate neștiută și trebuie căutată, poate doar enunțată. Așa apare și Ahile, nu ca nemuritor, ci ca purtător de scut impenetrabil. Un scut pe care însuși Zeul Făuritor l-a conceput ca fiind blindaj pentru armele vremii. Toate acestea în timp ce călcâiul rămâne descoperit.


De departe, în felul acesta, arcul lui Herakles, cu acele săgeți otrăvitoare (înmuiate în sângele Hidrei de la Lerna - zonă în nord-centrul Peloponezului) este arma cu care aheii pot să învingă. Prieten bun al lui Herakles, Philoctetes moștenește arcul cu aceste săgeți imediat mortale, dar în urma unei boli incurabile rămâne în insule, înainte de a ajunge în Asia Mică pentru a lupta împotriva cetății Ilionului -Troia. Paris, unul dintre eroii erotici ai Iliadei moare în urma acestei arme arhetipale.


Felul în care eroii greci; Diomede, Ulise și Neoptolem (Neoptólemos -fiul lui Ahile) ajung în insula Lemnos, unde a fost lăsat Philoctetes, nu este atât de important pe cât ideea salvatoare în a găsi o rezolvare. Astfel în marmura atică, figurile apar spontan, arcul legat de tolbă -cu săgețile ce nu apar, Diomede (Diomedes) și Ulise (Odiseus)  în planul de sus și figura cea mai relevantă: Philoctetes bolnav în pragul de jos. Toate acestea - fără Neoptelem, fac parte dintr-o epifanie în care bolnavul se poate vindeca dacă este chemat -și nu lăsat în pierzanie, este dus la luptă, la activitate. Sacrul este încastrat în figurile imobile ale unei priveliști rătăcitoare, neștiind mitul, acest basorelief pare un gotic în care eroul creștin suferă, iar îngerii îi privesc de departe -ca de peste deal, durerea: de obicei privirea directă doare.


Orice apare, la fel ca sunetul, ca mirosul, poate dispare; ori eroii veniți de la Troia doresc arcul, figura centrală și fundală -față de figura lui Philoctetes de mai jos, este umbrită de centru (oarecum geometric - placa fiind avariată, ceea ce scriu este doar un punct de vedere). De aceea arma secretă este vânată, dorită, visată, recompensată. Oare istoria nu se repetă, politica intimidării, a reprezentării forței proprii, a incalculabilului nu face din om piticul prost și neștiutor?

Valoarea nefiinţei

Din colecţia numismatică a Muzeului de Arheologie şi Istorie Naţională din Athina

Non-existenţa este marcată de non-etică şi mă refer la lucruri, la cele ce nu există ca fiinţe. Ar fi hilar în vremurile de azi să implorăm un vulcan să fie etic, moral. Tocmai din cauza aceasta, deseori predicţia cutremurelor nu reuşeşte să avertizeze la timp, sau dacă o face, tot de multe ori dă greş şi nu se întâmplă nimic. Omul este marcat de fiinţa sa şi dă o valoare mare fiinţei sale.


Apariţia banilor a schimbat punctul de vedere, banii nefiind fiinţă, au căpătat din ce în ce o mai mare valoare în spiritul omului. În urma schimbării, toată filosofia valorii a încercat să demonstreze că banii reprezintă munca, echivalenţa existenţei chiar, şi putinţa cu care omul face faţă mai uşor nevoilor sale materiale, sociale, spirituale etc. Atunci mă întreb: de ce în lipsa fiinţei banului, omul a încercat să-l stigmatizeze cu propriul chip, chiar divină fiind trimiterea?!


Nu prin asta s-a încercat de milenii să se dea fiinţă banului, să fie o fiinţă prin raportul acestuia cu societatea, să devină referinţa de bază a oamenilor; banul să fie viu, să se mişte şi să participe total în viaţa noastră.


Dacă ideea de numismatică a creat colecţia de monede, aici vom găsi banul mort. Moneda ce devine obiect de muzeu, care mai supravieţuieşte un timp în mişcarea dintre colecţionarii privaţi, ca mai apoi să moară într-un muzeu.


Banii, în perioada de început, erau monede, aveau pe-o faţă o imagine, în final omul s-a transpus în aceasta, fie el rege, zeu sau comandant militar, sigur că mai întâlnim şi alte fiinţe, zburătoare sau marine, domestice sau sălbatice, imaginare sau reale care apar din când în când. Ori lipsa de imaginaţie, ceea ce nu cred, ori lipsa de diversitate, a făcut ca banul să aibă fiinţa omului înscrisă adânc.


Mijloacele electronice de plată trimit banii în forma lor clasică de reprezentare în muzee, în scurt timp omul va trebui să-şi găsească un alt lucru cu care să fiinţeze, sau deja l-a găsit.


Într-o reprezentare unică şi foarte rară, pe o monedă s-au amprentat zeiţele Atena, Hera şi Afrodita care aşteaptă mărul de aur din mâna lui Paris, prin asta păstorul -de viţă regală, o va desemna pe cea mai frumoasă.


Unicitatea acestei scene dă o altă aură monedei, veridicitatea este înscrisă adânc, mitul este legat prin valoarea banului şi transmis mai departe, aici se poate scrie deja de-o etică.

Visul Helenei

Olga Lutsenko

Art Studio & Gallery

Aşternuturile plutiră prin aer, gestul se datora Helenei, felului ei de-a se trezi. Privi patul gol, alb de gol ce era. Se îmbrăcă sumar şi alergă afară, era linişte în toată cetatea, era poate prea dimineaţă. Nu-şi amintea nici un vis. În schimb simţea frigul ce se strecură prin trupul ei. Urcă scările în grabă atunci şi odată ajunsă în marea sală văzu că nu era nimeni, alte scări, alte paliere, până sus la ieşirea spre ziduri. Era din ce în ce mai frig şi regreta deja fuga asta în căutarea celorlalţi.

Toată lumea era pe metereze, toată lumea era albă, ninsese. În jurul cetăţii o pătură albă, fină, groasă acoperea întreg ţinutul Ilionului. Îşi aduse aminte de copilărie, de Taygetos, de muntele sfânt pe care ningea deseori. Dar aici în partea asta a Asiei ningea atât de rar încât un om, într-o viaţă, de o singură dată avea parte.

Acum a nins pentru multe vieţi, soldaţii împreună cu bătrânii, femeile cu copiii, toţi, priveau tăcuţi albul ce cucerise totul, mai puţin marea din faţa lor. Corturile aheilor păreau mult mai mici, corăbiile îmbătrânite şi aplecate, câmpul de luptă pur, ici colo o suliţă ruptă mai purta gândul violenţei trecute. Asta să fi fost ploaia Casandrei, care prevestea sfârşitul războiului, dar Casandra nu a prevestit niciodată aşa ceva, şi se trezi.

Helena se trezi pentru a doua oară, prima dată se trezi în vis, acum în realitate, îi era frig. Afară se auzeau zgomote metalice, troienii se pregăteau să patruleze pe ziduri, se schimbau gărzile. Îşi aminti visul cu frică, de teamă să nu înnebunească. Auzi un scâncet, într-un colţ o găsi pe Casandra ghemuită; plângea ascuns.

Diomedes sau zelul religios

Eroi mari, pomeniţi, înălţaţi, mai departe alţi eroi, cei controversaţi, cei rătăciţi, cei... de fapt, cei mai puternici.

Diomedes, erou grec, aheu, luptător alături de Agamemnon, Ahile, Ulise şi ceilalţi împotriva Troiei. Viteaz necunoscut acum contemporaneităţii, exemplu de ocolit, înţelegere prea subtilă chiar şi acelor ce lucrează cu mitologia (nu este prea inclus în dicţionare). De ce? Ne răspunde Francis Bacon:

"Subiectul [...] este cu totul extraordinar şi unic în felul său, căci nu cunoaştem nici o fabulă în care să se spună că orice alt erou decât Diomedes ar fi rănit vreo divinitate."

"Fără milă" a reclamat Ahile la moartea prietenului Patrocle în acest război ce părea că nu se mai termină. Troia arăta că sunt zei şi de partea ei, nu numai a aheilor. Războiul lua o turnură sadică, răzbunătoare, şi Ahile, revoltat, mai mult emoţionat, îl omoară pe viteazul Hector, îi târâie cadavrul în jurul cetăţii, dar cedează rugăminţilor tatălui, regele Priam, ajuns în miez de noapte în cortul său, protejat de Afrodita şi înapoiază corpul spre a fi pregăti şi cinsti în funeraliile de a doua zi.

Ahile moare de săgeata trimisă de Paris, protejatul Afroditei. Ulterior, cu porţile dărâmate de ei, -de troieni, pentru a face loc marelui Cal de Lemn construit la îndemnul lui Ulise, Troia devine scena unui masacru fără precedent.

Alături de Agamemnon, Diomedes pătrunde în incinţile sacre, sunt omorâţi fără milă preoţi, copii şi vestale, cele care scapă sunt luate sclave.

Un alt erou, troian, Eneas încearcă să salveze zeii penaţi, ocrotitorii ginţii, ai cetăţii... Diomedes se interpune. "Fără milă" sună sabia ce lunecă pe marmura altarelor închinate zeiţei dragostei şi frumuseţii. Măreaţa Atena, căzută parcă cu capul pe pământ (căci numai noi oamenii judecăm greşit când suntem cu capul în nori), îndeamnă şi ea la răzbunare.

Apare Afrodita şi mişcă pe Eneas din calea lui Diomedes, uimirea eroului este fără margini, chipul zeiţei îl reduce, îi erodează toată vitejia, cedarea ar fi oglinda gingăşiei. În spatele lui însă Pallas Atena îi ţine scut sufletului atacat, mai mult, dă voie eroul să o atace pe zeiţă, fapt fără precedent pentru un muritor. Multe mitologii nu au subiectul acesta.

Zeiţa este rănită la mână, dar Eneas este salvat: Roma Eternă este de fapt salvată. Cercul se închide, Romulus şi Remus fundează o nouă cetate, vulturii se învârt deasupra celor şapte coline, Vergiliu scrie Eneida.

citatul din:

Francisc Bacon, Despre înţelepciunea anticilor, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, pag.93 mijloc.

Imaginea reprezintă un altar închinat zeiţei Afrodita, altar aflat lângă Acropole, la poalele acestuia.