Proust în forma cea mai naturală posibilă

http://www.fucinemute.it/2011/04/lo-storico-l%E2%80%99artista-e-lo-scrittore-ginzburg-parla-di-giotto-e-proust/ 

                              ≪...fata de la bucătărie ce trebuia de obicei să-l curățe [sparanghelul] era o biată creatură bolnăvicioasă, însărcinată parcă în luna a noua cînd am sosit de Paşti; şi ne miram chiar că Francoise o lasă să facă atîtea drumuri şi atîta treabă, căci începea să-şi poarte cu greu în faţă misteriosul coş, cu fiecare zi tot mai plin, şi a cărui forță magnifică putea fi ghicită sub fustele-i largi. Acestea aminteau firesc veşmintele anumitor figuri simbolice pictate de Giotto, ale căror reproduceri fotograficele le căpătasem de la Swann. Chiar el ne atrăsese atenţia, şi cînd ne cerea veşti despre fata de la bucătărie, se exprima astfel: „Ce mai face Caritatea de Giotto?”


De altfel, biata fată, năpădită de grăsime, din pricina sarcinii, pînă la obrajii teşiţi şi pătraţi, semăna într-adevăr mult cu acele fecioare puternice şi bărbătoase, mai curînd matroane, care personifică virtuţile în Arena [din Cappella degli Scrovegni]. Şi îmi dau seama acum că Virtuţile şi Viciile din Padova îi semănau şi altfel. După cum imaginea acelei fete era sporită prin simbolul adăugat pe care îl purta în pîntecul său, fără să pară a-i înţelege sensul, fără ca nimic pe chipu-i să-i traducă frumuseţea şi spiritul, ca pe o simplă şi grea povară, tot astfel, fără să pară a bănui ceva, puternica gospodină ce este reprezentată la Arena sub numele de „Caritas” şi a cărei reproducere era agăţată pe un perete din camera mea de studiu de la Combray, întruchipează această virtute fără ca vreun gînd caritabil să fi putut fi vreodată exprimat de chipul ei energic şi vulgar.


Pictorul a avut ideea frumoasă şi originală de a o înfăţişa călcînd în picioare comorile pămîntului ca şi cum ar frămînta cu tălpile struguri pentru a scoate din ei mustul, sau mai curînd ca şi cum s-ar fi urcat pe nişte saci pentru a se înălţa; şi ea îi întinde lui Dumnezeu inima-i înflăcărată, adică mai curînd i-o „dă” aşa cum o bucătăreasă îi dă un tirbuşon prin ferestruica de la subsol cuiva care i-l cere de la fereastra de la parter.≫

http://www.scribd.com/doc/2478194/Marcel-Proust-swan [pag.100]

între parantezele drepte sunt intercalările mele

Istoricul, scriitorul şi artistul Carlo Ginzburg vorbeşte de Giotto și de Proust într-un eseu minunat (de unde am dat jos și imaginea reprezentând Caritatea de Giotto), dar mai întâi amintește de Leslie Poles Hartley și de cartea acestuia „The Go-Between” unde „Trecutul este o ţară străină. Acolo lucrurile se fac diferit.” Amintește și de Ernst Gombrich care ar fi spus că „pentru a-i înțelege pe anticii greci, ar trebui să scăpăm de Renaștere”. Pentru cine vrea să citească eseul amintesc că Google traduce destul de bine italiana din română.


Marcel Proust a simțit că îți trebuie o reconfigurare a cunoștințelor pentru a pricepe trecutul, adică mai simplu, dacă vrei să te joci cu copiii, dă în mintea lor. Cei care-l citesc pe Proust, consideră fraza acestuia grea, asta pentru că nu reușesc să-și reconfigureze metoda cititului. Spre exemplu Walter Benjamin a reușit asta și de aceea închei acest periplu greoi cu un citat din „Jurnalul moscovit”.

≪... nu a trebuit decât să le repet „În viața mea Moscova este astfel așezată, încît nu pot să trăiesc orașul acesta decît prin tine -un fapt profund adevărat, dincolo de orice povești de dragoste, de sentimentalisme etc.” Apoi însă, și asta mi-o spusese mai întîi ea, șase săptămîni sînt suficiente doar pentru a te acomoda într-o mică măsură, cu atît mai mult cu cît nu cunoști limba și întîmpini din această cauză dificultăți la fiecare pas. Asja m-a lăsat să strîng scrisorile și s-a întins pe pat. Ne-am sărutat îndelung. Dar cei mai mari fiori mi-i dădeau atingerile mîinilor ei, despre care îmi spusese mai demult că toți cei care se atașaseră de ea au simțit că ele emană o forță extrem de puternică. Mi-am lipit palma dreaptă de palma ei stîngă și am rămas așa multă vreme.


Asja a adus vorba despre frumoasa și minuscula scrisoare pe care i-o dădusem odată noaptea, în via Depretis la Napoli, pe cînd stăteam la masă în fața unei mici cafenele, pe o stradă aproape pustie. Trebuie să o găsesc odată întors la Berlin. Apoi i-am citit scena lesbiană din Proust. Asja a perceput nihilismul ei sălbatic: cum pătrunde Proust, într-un anume fel, în cabinetul perfect ordonat, pe care stă scris „sadism”, dinăuntrul protagoniștilor, spre a face totul țăndări fără pic de milă, așa încît nu rămîne nimic din imaculata, bine alcătuita concepție a depravării, ci, dimpotrivă, din orice punct de fractură, răul își arată adevărata sa substanță-„omenescul”, ba chiar „bunătatea”. Și, pe cînd prezentam Asjei aceste idei, mi-a devenit clar în cît de mare măsură lucrurile acestea se suprapun cu orientarea cărții mele despre baroc. Ca și în seara precedentă, cînd citind de unul singur în cameră, am dat peste excepționala prezentare a lucrării Caritas de Giotto, mi-a devenit clar că Proust dezvoltă un mod de percepere care se suprapune întru totul cu ceea ce încerc să cuprind în conceptul meu de alegorie.≫

Walter Benjamin, Jurnalul moscovit, ed. Idea Design Print, Cluj, 2008, pag.73-74