Despre măslin

Măslinul l-am luat din Artemisia (Artemida), Vavrona(s), la nord de capul Sunio(n).
Doi ani am visat împreună. Și primăvara acestui an i-am dat libertatea câmpiilor scitice.
Astăzi, prima lui zăpadă, care îi accentuează verdele mediteranean, nemuritor într-un fel, pal primăvăratic.

Măslinul meu altoit Kalamata are o personalitate și pentru asta îl admir. Vom muri împreună este gândul meu, dar el mi-o ia înainte. „Sute de ani am privit spartanii!”

Scufița roșcată și câinele alb - piesă apotropaică de teatru

Această piesă de teatru este discutabilă; câinele alb nu se vede deloc, ba mai mult chiar numai se aude, se aude împreună cu câinele negru.
Pentru a înțelege acțiunea cer ca spectacolul să înceapă cu recitarea unei poezii, în fapt piesa este dedicată autorului acestei poezii.

cine naiba mai e și Tom Jones ăsta?

de Charles Bukowski

de vreo două săptămâni
eram încurcat cu o puștoaică
de 24 de ani în New York - 
asta se-ntîmpla
în timpul grevei gunoierilor,
și într-o seară stabila mea,
gagica mea clară, o femeie
de 34 de ani,
a intrat peste noi, zicînd
„vreau să-mi cunosc rivala”.
cînd a văzut-o, i-a spus
„o, ce pizdulice drăguță ești tu”
și pe-urmă au început
să se zgîrie -
țipete de pisici sălbatice,
gemete, sînge și pișat...

eram în chiloți și beat.
am încercat să le opresc,
am căzut, mi-am julit un genunchi. au luat-o pe scări,
s-au rostogolit în stradă.

au apărut patrulele de poliție,
un elicopter se-nvîrtea pe deasupra.

stăteam în baie și mă
priveam în oglindă.
rareori ți se-ntîmplă
la 55 de ani lucruri
atît de minunate.
era mai tare decît Revoltele
din Watts

stabila mea, aia de 34,
s-a-ntors în casă.
era pișată toată,
hainele rupte,
cu doi polițai după ea
care voiau să știe de ce.

mi-am aranjat chiloții
și-am încercat să le explic. *

Gong!

Noapte. De undeva se aud valuri izbind țărmul stâncos.

În spatele scenei este acest tapet (banner).
Un bărbat de aproximativ patruzeci de ani traversează apoi scena prin fața acestui tapet și se așează pe un șezlong, dă drumul la muzică și ascultă cu volumul redus, sex bomb de Tom Jones
(http://youtu.be/l1AiypRfTfc, pentru cei curioși de video).
Bărbatul gesticulează, parcă ar ține o femeie deasupra lui. O pipăie.

La un moment dat se aud niște lătrături. După felul lor, câinele ar fi de-o rasă mică, și flocos.

Bărbatul: - Iar își plimbă mititica câinele, să mă ridic să scriu o poezie în onoarea ei. Să mă întorc.

Scoate un caiet și un creion de sub șezlong.

B: Spre miezul nopții,
    Cățeaua latră disperată.

Afară se aude un alt lătrat, al unui câine de talie mijlocie, și flocos.

B: Suntem iarna-n călduri.
    Am ieșit afară deodată;

Ambii câini latră ușor.

B: Na, acum ce dracu mai scriu, că mă tulbură lătratul câinilor. O văd prin gard cum trece prin dreptul porții mele. Ce pas... Știu următoarele versuri:
    Și-o pizdulice-și plimba...
    Potaia pișată.

B: Mă scol să mă duc la gard. Să mă uit prin gard.

Bărbatul vine aproape în fața scenei. Face semn cu mâna.

B: Nu mă vede. Am să ies în fața porții. Dar stai să leg câinele meu.

B: Drăguțo, cum se face că-ți plimbi câinele în fiecare seară (ce dracu că-i noapte de-a binelea) prin fața porții mele.

Pe scenă intră o tânără, se aude un lătrat subțire, mai înfocat.

Tânăra: Stai să-mi leg câinele de pom, că n-am auzit ce-ați spus.

T: (apropiindu-se prin fața scenei) Da.

B: (Ce drăguță este roșcata asta) Nu ți-e frică la ora asta să-ți plimbi câinele pe strada asta întunecată.

T: Nu, învăț, n-am timp altcândva.

B: Pentru ce înveți?

T: Pentru bacalaureat, îl am peste câteva săptămâni.

B: Oooo, da, merită atunci. Nu vrei să intri și să stai pe șezlong să te uiți la priveliștea asta minunată?!

T: Ce facem cu câinii?!

B: Îi lăsăm și pe ei să se uite...

T: Al meu este mascul și a ta este cățea, dacă fac ceva...

B: Numai să poată al tău să se urce, că neagra mea-i din lup și collie, un fel de border collie. O să-i băgăm în grădină.

T: Bine, să nu pățească micul meu alb ceva.

B: Nu-ți fă nici o problemă, sigur câinele tău nu va păți nimic.

Fiecare se duce într-o parte a scenei, se aud lătrături amestecate, apoi din ce în ce mai puțin.

B: (întorcându-se spre fată) Ia te rog loc pe șezlong, am să-ți aduc o băutură rece, este foarte cald. O noapte fierbinte cum scrie poetul.

Bărbatul dispare. Fata vede caietul și îl răsfoiește. Când apare bărbatul, îl aruncă undeva în spate.

B: Să bem pentru noaptea asta minunată. Muzică?

T: Ce este în pahar?

B: Cola, cu ceva gheață, cu ceva tare...bun.

Tânăra gustă.

T: Este bun!

B: Uite, așa se bea...

Și bărbatul își trece mâna ținând paharul, pe sub mâna ei, încolăcind-o.

B: Bruderschaft se numește stilul.
    Ce bine miroși.

Deodată se aud câinii lătrând, puternic. Ea sare arsă, varsă o parte din băutură.
Bărbatul o liniștește cu vorba.

B: Mă duc eu să văd... ajunge în cealaltă parte a scenei, înjură printre dinți câinii, aceștia speriați tac brusc.

T: S-a-ntâmplat ceva cu câinele meu?

B: Nimic, totul este în ordine...

T: De unde este poza asta?!


B: De la Pirgos, din Peloponez...


T: N-am auzit de țara asta, este departe?


B: (apropiindu-se de ea, tânăra fiind cu spatele la el) Aș putea să ți-o arăt... (îi privește zulufii de pe ceafă. Este mai aproape de ea.)

Tânăra se-ntoarce brusc și privește ochii bărbatului ce sunt foarte aproape de nasul ei.

T: (încet) Aș vrea...

Se aud câinii din nou, parcă lătratul ascuțit este mai reliefat sonor.

T: Ah! (se scoală repede și fuge spre grădină, spre cealaltă parte a scenei)

Tânăra dispare câteva momente.

B: Când tai mărul și dai de sâmburi, aceștia stau atât de bine în colivia lor, de parcă ar fi centrul universului și totuși gustul lor este atât de diferit de pulpă.
Dorința mea care ar fi? Să gust sâmburii?

Apare tânăra în pași grăbiți.

T: Trebuie să plec, este târziu și câinii nu se înțeleg.

B: Mai stai, am să-ți povestesc despre Turn, despre cel ce stă și privește.

T: (mirată puțin) Bine, câteva minute, și stau aici în picioare.

B: (se apropie de tapet trecând prin fața ei) Uite, termină băutura în timp ce eu îți voi povesti.

Tânăra stă drept cu paharul în mână. Bărbatul arată ceva pe imaginea imensă.

B: Uite, aici în noapte, nu se vede, în spate de tot, este un turn -numai ziua se vede. L-au construit francii acum vreo opt sute de ani. Și turnul ăsta a văzut atâtea valuri în viața lui că se plictisea de moarte. Frații lui, împânziți prin toată țara au fost dărâmați, unul chiar a ajuns pe Acropole, altul care mai trăiește și este undeva în partea cealaltă spre Marea Egee, de unde veghează asupra unui mare templu dedicat zeiței Artemis Vavronas.

Tânăra veni mai aproape și se așeză pe șezlong. Tăcea și privea cum bărbatul din fața ei gesticula.

B: Ei bine la un moment dat se ivi un val cu creste verzi, pe care algele, asemeni unor benzi de celuloid se învârteau și străluceau. Dar valul acesta nu se apropia de țărm și doar așa, prin creasta lui verde-strălucitoare, sălta distant și mândru. Asta până când o barcă cu motor l-a tăiat și pletele lui verzi și blege au ajuns la mal. Tinerețea nu ține o veșnicie; a conchis Turnul.

Tânăra se ridică și se apropie de bărbat.
Atunci, parcă mai rău ca niciodată, au început câini să latre din nou.
Fata a fugit din nou și după câteva clipe s-a întors speriată.

T: Vino, cățeaua ta îmi călărește pudelul.

B: Asta pentru că vrea să-i arate cum se procedează, dar el nu poate din cauza staturii, alți câini nu mai pot din cauza vârstei.

T: Te rog...

Scena rămâne goală un minut. Se aude sex bomb cu valuri ce izbesc cu tărie un mal stâncos.

B: (mergând agale spre centrul scenei)

    Spre miezul nopții disperat
    Cățeaua mea latră ciudat.
    Suntem vara-n-călduri.
    Și-am ieșit afară deodată;
    Și-o pizdulice-și plimba frumos...
    Potaia pișată.
    Mai urma doar următoarea. 

Cortina!

* Charles Bukowski, dragostea e un cîine venit din iad, Polirom 2007, trad. Dan Sociu, pag.124-126.

O amintire discretă

Artemis - Vavronas

Toate aceste amintiri ar fi putut trece în catalogul memoriei pierdute dacă nu aș fi citit rândurile pe care Claude Lévi-Strauss, la apusul vieții lui, le-a scris ca un ultimatum celor ce mai vor sau mai doresc să străbată trecutul propriu asemeni unui fulger, însoțit cu tunetele sale, bineînțeles; bum-bum, bum.

≪Un mit al indienilor seneca (una din cele cinci populații ce alcătuiesc Confederația Irocheză) include un episod curios. O tînără a consimțit să se mărite cu un bărbat despre care știe că este fiul unei puternice vrăjitoare și îl urmează pînă în satul acesteia: „Soțul mergea în față și ajunseră într-un loc unde cărarea se despărțea în două poteci ce formau un fel de inel alungit care se închidea ceva mai încolo. Spre marea ei surprindere, femeia văzu cum soțul ei se dedublează și cele două corpuri urmează unul o potecă, iar altul cealaltă potecă. Rămase năucită, neștiind pe ce cale trebuia s-o apuce ea. Din fericire [mitul nu spune ce s-ar fi întîmplat în caz contrar], o alese pe cea din dreapta și văzu curînd că potecile se uneau și că acolo cele două corpuri ale soțului ei se contopiseră din nou. De aici, se spune, vine numele acestui personaj ciudat, care înseamnă ≪ei sînt două căi care merg în paralel≫”.

Un plural gramatical desemnează așadar o ființă singulară.≫*

***

Țin foarte bine minte că mă jucam într-un parc, părinții mei fiind destul de departe ca să mă observe în amănunțime, în toate mișcările mele. Dădeam târcol unei statui, care la rândul ei era înconjurată de apă, bustul cu pricina fiind în mijlocul unei bălți zidite din care porumbeii tot beau apă. Printre castanii seculari ce dădeau în floare, soarele lumina o clădire impetuoasă ce se afla la marginea parcului.

Atras parcă de lumina sângerie a unui apus imens de soare, am observat că cineva îmi făcea semn cu mâna de pe treptele acelei clădiri. Părea un om trecut de o sută de ani, având în vedere barba, jobenul și bastonul pe care le tot mișca deasupra capului. Apropiindu-mă, am observat că în spatele lui o ușă imensă s-a deschis și că întunericul l-a cucerit și toată lumina aceea aurie de data aceasta, nu a reușit să-mi arate ce este după ușă.

Mai aproape venind, ușa s-a mărit atât de mult încât n-am reușit să ajung la clanță.
Atunci am simțit că cineva mă ia pe sus și mă mută din dreptul acelei porți, cum mai târziu am văzut-o. Era tatăl meu.

Nici acum nu știu cât de mult am fost salvat, sau cât de mult am fost uitat.
Peste câțiva ani am revenit în locul acela, care era în parcul central al orașului, și-am privit din nou acea poartă construită atât de robust încât clanța din bronz ar fi trebuit să aibă câteva kilograme. Pentru un copil, ar fi trebuit să atârne cu amândouă brațele de clanță -și să se legene puțin, pentru ca ușa să se deschidă.

Eram în fața Bibliotecii Astra, pe care am atacat-o dus de un instinct al bibliografiei celor ce reușeau să publice cărți de istorie antică. Cărțile, pe care inițial le-am găsit în casă, m-au îndreptat spre acest loc. Și n-ar fi numai asta, sau numai de asta; ci faptul că am găsit o pagină îndoită, în volumul al doilea din Agonie și extaz de Irving Stone. Am recitit de mai multe ori acea pagină și nu scriu care, scriu doar că se referea la marmura trandafirie a unei cariere renumite pentru asta...

Și toate acestea ar fi putut rămâne aici, dacă n-aș fi întâlnit din nou o pagină îndoită. De data aceasta mă refer la o carte împrumutată, de la Marea Bibliotecă Astra. Din pagină îndoită în pagină îndoită, acesta a fost traseul unei cunoașteri copilărești. Când m-a cuprins adolescența, fierbințeala ei, iuțimea, nu mi-a mai fost dat să găsesc pagini îndoite.

Nu văd sensul clar al acestei amintiri decât prin unghiul clar al celor petrecute ieri.
Traficul infernal și strecurarea cu ajutorul bicicletei printre mașini la primele ore ale dimineții pentru a ajunge să achiți taxa de poluare. Mai departe, la Mall, unde se înregistrează și se depun declarațiile privind autoturismele; bilețele de ordine și statul cu privirea la ecrane lcd unde se afișează numerele de ordine. Ar trebui o aplicație Wi-fi pentru atenționare, cu privire la apariția numărului premergător.

Am intrat în librărie, are trepte de lemn, are și scârțâit.
Am deschis cărți, le-am pus cu grijă înapoi.
Înapoi le-am luat pe unele. Înapoi am dat paginile. Să fim sinceri, nu căutam ceva.
Într-una dintre ele am găsit o pagină îndoită.

* Claude Lévi-Strauss, Toți sîntem niște canibali, Polirom, 2014, pag.154-155.

Radio Guerrilla

Templul zeiței Artemis Vravrona (Arthemis of Brauron), Atica, Grecia

Ultima mea moștenire -primită la cei șaizeci de ani bătuți pe ban, a fost un templu. Pentru a da culoare acestei hetaire-heritage imobiliare a trebuit prima dată să tund iarba. M-am îndrăgostit pur și simplu de acest loc, pe unde urșii odinioară își făceau bârlog.

Cuvântul dragoste ar trebui redefinit în măsura în care te întorci acolo, la acel loc, la acea ființă, fie ea umană sau pur și simplu celulară. Unii își iubesc atât de mult virușii, încât devin purtători -deja am căzut mai jos de celulă. Alții -printre care și eu, devin vicioși -atât de mult s-au atașat de un lucru, încât absența lui, chiar minimală, îi produce sevraj. De aceea în fiecare vară tund iarba la Vavrona. Vara asta am dat skip, ceva, în partea cealaltă m-a oprit. Deja tremur.

Radio Guerrilla s-a oprit, fenomenul se petrece doar în eter. Dar astăzi, vestea că ceea ce demult transpira se pare că îngheța!, m-a făcut  să scriu aceste rânduri.
Eram un fan al acestui post de radio și chiar suportam stoic când Dobrovolschi o lua pe ulei, sau sâmbătă și duminica dimineața, ateismul era întins la maxim și săgeata (ideatică) o lua aiurea. Eram fan pentru că dădeau (dau și acum pe net) cea mai bună muzică ca post de radio românesc.

Timp de câteva săptămâni, în timp, ce-mi beau cafea de dimineață, am dat pe alte posturi și-mi vine greață. Radio Cultural ține stindardul sus, dar bocitorii culturii române plâng prea mult, sigur că absenteismul se face cunoscut și la acest post, dar eu țineam la gazonul meu, pe care îl puteam și reușeam, să-l tund oricând; ăsta era Radio Guerrilla.

Radio Guerrilla este un post de radio stratosferic, este o metaforă, undele ultrascurte abia ajung acolo, dar pentru ceea ce se întâmplă în maneaua radio românească, superlativul are rost.

http://www.radioguerrilla.ro/

Dincolo - isonomia

Coloanele templului zeiței Artemis, Vravrona (Braurona)

≪Eram în trecere, era o potecă, un mic drum pe lângă râuleț, eram aproape de dincolo.≫

Doamna M, Jurnale postume, aprilie, început de secol

Traducătorul a scris „rivulet” și asta a iscat un mic scandal lingvistic, așa se întâmplă deseori între aceste umbre ale exprimării autentice, traducătorii. Există traducători excepționali, sunt alții mediocri, mai jos nu există, dacă ar fi, aceia ar reinventa lanțul de la bicicletă -alt parcurs, altă interpretare, alt neant.

În două pagini de scris mărunt, Doamna M are o viziune, i se pare, sau dacă ar fi să credem cele scrise, trăiește o epifanie. Scrisul tremură, emoția celor amintite este puternică, revine spectaculos mai ales în finalul jurnalului din acea zi.

A trecut prin livada de măslini, a trecut și de cea de smochini, a ajuns la sălcii. Prin umbra unui măslin evadat, cu dealul în față, cu lumina piezișă, a văzut coloanele, le-a descris ca fiind autentice, dorice, aspre, nemaivăzute.

A ocolit și a trecut peste râulețul Erasinos peste un pod de piatră, a recunoscut că vedenia a fost pătrunsă de lumina soarelui ce întorcea Egeea spre insula Creta și că de pe pod, templul a dispărut.

În rândurile scrise în grabă, alternează emoția unei dezvăluiri cu pașii atenți în mlaștina inundată de imaginația nesăbuită. Rândurile retrăiesc tactul -lungimea, timpii în care ochiul vede. Ochiul vede datorită mișcării corpului.

În cele două pagini, cititorul nu are parte de cunoaștere, nu poate să o atingă. Scopul acestor Memorii -publicate postum, trimit cititorul în acel loc, fac din cel ce-și închipuie cum ar putea fi, un trădător al realității, aici este geniul scriiturii Doamnei M; ea se dorește a fi verificată, tu -cel care citești, martor mai târziu al acelei perpetue epifanii, naufragiat salvat visezi mulți ani la insula în care erai singur. Și nesalvat de nimeni.

Ta panta rhei

Erasinos, Vavrona, Athica, Elada

contrapartidă A

Într-un dialog -în care mă credeam deștept, am fost corectat de-o simpatică grecoaică, care mi-a explicat că civilizația vestică a înțeles doar acțiunea nu și prelungirea ei, de aceea corect este „ta panta rhei”, nu „panta rhei”.

Un pod de piatră traversează râul Erasinos, umbra unui templu abia ajunge, sunt numai coloanele, arhitravele sunt încă în reconstituire, la vale este marea, un golf larg lasă râul să se piardă prima dată într-o mlaștină. Aici trestiile exultă, vântul bate. Din locul de unde râul (astăzi canalizat) se pierde înainte de mare nu se simte deloc apropierea marină, mirosul verde plutește spre orizont. Spre răsărit se întâlnește cu albastru salin, acolo dulcele râu se pierde în marea sărată.

În locul de unde Erasinos apare (trecând pe lângă situl arheologic) se poate sta o secundă, eu am stat câteva minute, dar se poate sta o zi și mi-am imaginat că în acel sunet se poate sta un an, este o prelungire a acțiunii.

pentru o prelungire mai avem:
http://scorchfield.blogspot.ro/2011/10/vravronia-brauronia-templul-zeitei.html

Dacă îi spui numele, dispare

Liniștea muzeelor poate fi întrecută doar de liniștea sălilor de lectură.
Într-un ținut mlăștinos, înconjurat la nord de plaje liniștite, la sud, de faleze abrupte și amenințătoare, dar la fel de tăcute, se află Templul Zeiței Artemis de la Vravrona (Braurona), templul fecioarelor urs. În spațiul continental se află largi livezi de portocali, piersici sau smochini, solul este atât de prietenos cu plantele, încât măslinul nu se arată. În schimb spre mare, spre Egeea, un alb acoperă ici colo pământul, acolo nici măcar trestiile nu vor să se avânte, este periculos.


Pentru a intra în muzeu trebuie să urci cu marea în stânga, apoi, ocolind tot sit-ul, tot stânga (de la drum) trebuie să faci pentru a te apropia. Într-o parcare mică și pietruită îți lași mașina, mai departe doar pașii te vor purta într-un teritoriu nebănuit de frumos. Dimineața, căci orele pe care trebuie să le petreci în preajma ruinelor, sunt ori cele ce vin devreme, ori celelalte, la apus, liniștea cuprinde piatra, astfel, orice defect, sau orice perfecțiune se vede clar, oglindit geometric în ochiul celui ce vine aici pentru aș măsura plenitudinea -scriu de dorința de-a fi uimit.


Noi am deschis muzeul, la ora la care mulți se spală pe dinți, noi ceream bilete, așa am pătruns în ținutul în care lumina se juca cu fereastra. Macheta templului apărea exact așa cum a fost proiectată, indiscretă, să nu ascundă nimic, totul pentru a fi privit. Soarele arunca lumina sa obișnuită pe care coloanele reconstituite afară o primeau identic. Afară sit-ul arheologic este în lucru, încă se mai descoperă, încă se sapă, încă cineva își reamintește.

Acest pod nu l-am văzut, râul Erasinos a fost deviat pentru a permite arheologilor să se desfășoare, dar nu l-am uitat.