Se afișează postările cu eticheta pământ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pământ. Afișați toate postările

joi, 27 iunie 2013

Cei curajoși


Prin toate războaiele, cei curajoși și-au croit drumul, toate temerile au rămas asemeni unor figuri de lut nears prinse în jocul unor copii ce aruncau unora altora pumni de pământ culeși din bălțile repede făcute ale unei veri ivite în mijlocul averselor ce inundau într-o clipită casele unde ei dormeau, dar dimineața, fără ca ei să simtă ploaia ce a acoperit luna, începeau joaca, joaca cu pumnii petrecuți în solul mocirlos, astfel, mult mai târziu s-a descoperit că ei au descoperit, noroiul: sângele pământului.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Împotriva ploii, a vântului, a întunericului ______________________________terra genetrix


≪ Un profet indian, Smohalla, din tribul Umatilla, refuză să muncească pământul. „E păcat, zicea el, să rănești sau să tai, să spinteci sau să zgârii pe mama noastră a tuturor prin muncile agricole.” Și adăuga: „Îmi cereți să muncesc ogorul? Să iau un cuțit și să-l împlânt în inima mamei? Mă va lua ea atunci la sânul ei? Îmi cereți să sap și să înlătur pietrele? Vreți să mutilez carnea să ajung la os? Dar voi mai putea oare atunci să mă întorc în pântecele ei pentru a mă mai naște o dată? Îmi cereți să tai iarba și fânul, să-l vând și să mă îmbogățesc asemeni albilor? Dar cum aș îndrăzni să tai părul mamei mele?”


Aceste cuvinte au fost pronunțate acum o jumătate de secol -scria Eliade în 1957 la capitolul Pământul-mamă și hierogamiile cosmice, dar ele vin de foarte departe. Emoția pe care o trezesc ascultându-le ține mai ales de faptul că ele ne revelează cu o incomparabilă prospețime și spontaneitate imaginea primordială a Pământului-Mamă≫
Mircea Eliade - Mituri, vise și mistere

Un frig pătrunzător s-a ivit azi dimineață, nori culcați pe orizontul vestic anunțau ploaie. Soarele se ferea și din când în când stropea cu lumină. Lalelele, prea tinere pentru această vreme, se tutuiau cu vremea; două ore de dimineață au încercat să se deschidă, apoi o ploaie scurtă și rece le potoliră. Petalele fragede au dat semne de retragere, hierogamia se sfârșise înainte de act, de praxis.


Mai apoi două ore am prelucrat imaginile, la prânz am obținut ceea ce doream: respirația Pământului-Mamă, tactul calm și culoarea dorită, acea aură ce apare datorită unei lumini venită dintr-un unghi precis, unghi din care totul se privește altfel. Respirație vitală, care vine de foarte departe.


_________________________
Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, ed. Univers enciclopedic gold, 2010, pag 164

sâmbătă, 24 martie 2012

Lupta

Toate au un izvor și Anteus (Antaeus) știa tot timpul asta. Născut de mama glie, de Gheea, atât cât atingea pământul era invincibil, chiar zeii își puneau problema asta - oare cum poate fi înfrânt acest titan.
Suportăm gravitația ca un reflex, nici nu ne închipuim că s-ar putea trăi altfel. Ne sperie frâna la tramvai, ne sperie pornirea liftului, ne sperie accelerația, toate acestea sunt purtătoare de gravitație, sigur că parașutismul nu mai intră în discuție. Dacă ar fi să ne hrănim cu gravitație ne-am numi atunci Anteu și ce tari am fi.


Herakles (Hercules) știe toate acestea și în timpul luptei încearcă să-l desprindă pe viteazul gigant de sol. Atunci când reușește, pe când gigantul sări asupra lui, dorința de-al purta devine chin, își amintește de bolta cerească pe care Atlas numai câteva clipe i-a pasat-o.


Herakles l-a purtat pe gigant deasupra-i zdrobindu-i oasele unul câte unul, un amănunt subtil. Când ajunse pe pământ, gigantul Anteus, nu mai avea lanțul cinematic pe care o putere infinită să-l poarte, toate motoarele mergeau în gol.
La Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Athina (Atena) se află un grup statuar ce reprezintă lupta dintre Herakles și Anteu, priviți o clipă doar, măsurați distanța până la pământ, încercați disperarea pe care Anteu o avea atunci când nu atingea pământul.


Priviți felul în care bronzul (cupru aliat) a fost turnat atât de bine, dinamica este progresivă, cunoscând legenda, eroii evocă clipa în care noi ne ținem respirația în vederea luptei, ei -eroii, continuă.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Dărâmarea lumii


"În al unsprezecelea deceniu dublu al Stăpânului, Ah Mucencab a ieşit să lege ochii lui Oxlahun-ti-ku. 
Dar numele său nu-l cunoştea nimeni afară de sora lui mai mare şi de fiii săi.
Se zice că nici lor măcar nu li s-a arătat faţa lui.
Atunci se şi încheiase facerea lumii, dar ei nu ştiau ce anume se petrece.

Tot atunci, (zeii) Oxlahun-ti-ku au fost prinşi de (zeii) Bolon-ti-ku.
S-a lăsat atunci în jos o văpaie, s-a pogorât o funie, şi au fost coborâte pietre şi toiege.
Atunci a început bătaia cu pietre şi toiege.
Atunci au fost prinşi (zeii) Oxlahun-ti-ku.
Capetele lor au fost spintecate, feţele le-au fost bătute, iar ei au fost schilodiţi şi răsturnaţi pe spinări.
Atunci li s-a răpit sceptrul şi vopseaua roşie de pe obraz.
Atunci a fost luată şi pasărea verde kuk [quetzal]..."
(Cartea lui Chilam Balam din Chumayel, mitul I) *

Pământul, o sferă rotitoare mângâiată de degetele galbene ale Zeului, degete ce stabilesc echilibrul, moartea şi viaţa, lumina şi întunericul. Miturile lumii ne vestesc doar menirea noastră trecătoare pe această suprafaţă continuu rotitoare. Am ales unul din Miturile Esenţiale; cel despre dărâmarea lumii în concepţia civilizaţiei central-americane Maya, l-am ales pentru nevoia de galben, izvorul cromatic al verdelui, faţa soarelui, reversul albastrului...

continuarea mitului...

"Atunci au fost luaţi germenii recoltei, s-a luat miezul seminţelor din roade, [miezul] micilor tigve, al seminţelor roditoare din tigvele cele mari şi din fasolea dătătoare de rod.
Yax Bolon Tzacab a înfăşurat seminţele şi s-a văzut nevăzut în al treisprezecelea cer.
Şi iată, numai pieliţele şi cocenii au mai rămas aici pe pământ.
Atunci inima lui a plecat din pricina Oxlahun-ti-ku, însă ei nu ştiau că plecase inima recoltei.
Veneau atunci orfani, nevoiaşi, văduve, iar cei vii rămâneau fără inimile lor.
Ei au fost îngropaţi în nisip, printre valurile mării.

Au sosit ploile, vor fi ploi atunci, mai înainte de pieirea sceptrului.
Se vor prăbuşi cerurile, pe pământ se vor prăbuşi, cînd cei patru zei, cei patru Bakab, îl vor dărâma.

După ce s-a isprăvit dărâmarea lumii, au fost sădiţi copacii [Bakab]; 
s-a înălţat atunci Imix Che cea Roşie la Răsărit, s-a ridicat stâlpul ceresc, semnul dărâmării lumii.
Acolo s-a cuibărit un graur galben.
Şi atunci s-a ridicat Imix Che cea Albă la miazănoapte, iar acolo s-a aşezat pasărea Zac Chic.
S-a înălţat stâlpul ceresc, semnul dărâmării lumii.
Aceasta fusese Imix Che cea Albă.

Atunci s-a înălţat Imix Che cea Neagră la asfinţit.
S-a ridicat stâlpul ceresc, semnul dărâmării lumii, şi s-a aşezat pasărea cu piept negru Pitz'oi.
Atunci s-a înălţat Imix Che cea Galbenă [la miazăzi], şi tot acolo s-au mai aşezat un graur galben şi pasărea vestitoare Oyal.
Şi atunci s-a înălţat Imix Che cea Verde la mijlocul pământului, în amintirea dărâmării lumii".

din Mituri Esenţiale de Victor Kernbach, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pag.327-328

nota autorului la mit:
În concepţia cosmologică maya, imaginat pe un ax vertical, universul e compus din 13 ceruri suprapuse, numite Oxlahuntiku, pământul fiind cel inferior (ultimul cer), sub care se stratifică nouă tărâmuri infernale Bolontiku ; adesea, toate aceste lumi se personificau în două grupuri de zei. Prezenţa în acest război între divinităţi a zeului albinelor, Ah Mucencab, pare pur simbolică.