Herodot din Halicarnas - Viața lui Homer, sfârșitul

[...]  

XXXIV. La începutul primăverii Homer hotărî să plece din Samos la Atena. Urcîndu-se pe o corabie împreună cu câțiva băștinași ajunse în Ios [una din insulele arhipeleagului Sporadelor, al șaptelea leagăn al lui Homer, nota trad.]. Acolo marinarii ancorară nu în fața orașului, ci chiar unde au tras la țărm. Încă de pe cînd străbăteau marea Homer începuse să se simtă rău. Părăsi așadar corabia și lîncezi pe mal sleit de boală. Deoarece nu sufla nici o adiere de vînt, marinarii au fost nevoiți să zăbovească acolo zile întregi. În acest răstimp mereu veneau la dînșii unii dintre locuitorii orașului pentru a sta cu Homer și erau cuprinși de uimire de cîte ori îl auzeau glăsuind.

XXXV. Într-o zi, în timp ce corăbierii și cîțiva orășeni îi țineau de urît lui Homer, niște copii de pescari, vîsliră spre locul acela și, sărind din luntrea lor, se apropiară de ei și grăiră:

    - Străinilor, ascultați cu luare aminte, poate veți putea ghici tîlcul vorbelor noastre!

    Atunci unul dintre cei de față le ceru să spună ce au de spus. Iar ei ziseră:

    - Cei pe care i-am prins au rămas acolo; cei care ne-au scăpat i-am adus cu noi.

    Unii pretind că ei ar fi grăit mai pe scurt astfel:

    „Cei prinși au fost lăsați acolo, aducem doar pe cei neprinși”.

    Nici unul dintre cei de față nefiind în stare să dezlege ghicitoarea, copiii vestiră că s-au dus la pescuit, dar n-au putut prinde nimic și că, odată ajunși la țărm, s-au despăducheat: firește, au rămas pe loc păduchii pe care i-au prins, dar cei care au izbutit să le scape vin împreună cu ei.

    Cînd auzi una ca asta, Homer recită aceste versuri:

    „Văd că aveți, de bună seamă, același sînge cu strămoșii

    Ce nu aveau moșii întinse, nici turme mari foind pe pașiști”.

    [Ios fiind o insuliță, nu putea avea nici moșii întinse, nici turme mari, nota trad.] 

XXXVI. Răpus de boală, Homer își sfîrși zilele în Ios, dar nu din pricină că n-a știut să dezlege ghicitoarea copiilor de pescari, așa cum cred unii autori, ci datorită răului care-l mistuia. După ce a închis ochii pe vecie, a fost înmormîntat pe țărmul insulei de către tovarășii lui de drum și de către orășenii care avuseseră prilejul să stea de vorbă cu el.

    Mult mai tîrziu, după ce epopeile s-au răspîndit pretutindeni, stîrnind admirația tuturor, locuitorii din Ios i-au săpat pe mormînt un epitaf care nu aparține lui Homer [în Întrecerea dintre Homer și Hesiod epitaful este atribuit lui Homer, nota trad.]:

    Aici țărîna tăinuiește sub ea un creștet fără seamăn,

    Al celui care a fost aedul eroilor: Homer divinul.

[...] 

Homer, Imnuri, Războiul șoarecilor cu broaștele, bpt, ed. Minerva, 1971, pag.232-233.

După colț - Apollo

cuvânt înainte
http://scorchfield.blogspot.com/2010/10/apollo-loxias-oblicul.html

după colț

Tot ceea ce ne surprinde se află după colț, după ușă, după om.
Căutați să fiți surprinși, invitați fiind în case noi, săli de spectacole sau muzee, căutați acolo ce se află după colț sau duceți-vă cu bună știință după.

Există și la oameni acest după colț?!
În lumea antică, oracolele se consultau atunci când vreun rege, conducător militar sau chiar vreun om de rând -numai să aibă ceva bani, dorea să afle ceva. Disputa înțeleaptă ce se crea între cei ce interpretau răspunsul favoriza confuzia și cel ce comandase întrebarea oracolului stătea de multe ori în cumpănă.

Regatul lui Cresus se numea Lydia; se afla în Anatolia de astăzi, sud-vestul Turciei. La vremea aceea era un regat puternic și bogat, dar cu toate acestea acest rege dorea și mai mult și cum puterea perșilor, vecini cu el, creștea, se ambiționă să-i atace. Herodot ne povestește:

”[...]Chibzuind la aceasta, se hotărî să întrebe de îndată oracolele aflate în Ellada, cît și pe cel din Lybia. Trimise, prin urmare, soli în diferite locuri, unii cu poruncă să meargă la Delfi, alți la Abai, în Focida, alții la Dodona ; câțiva au fost trimiși și la oracolele lui Amphiaraos și Trophonios, ba unii pînă și în ținuturile Miletului, la Branchizi. Acestea au fost oracolele elinești la care Cresus își mînă slujitorii, cu gîndul să le cerceteze. Pe alți slujitori îi trimise cu poruncă să întrebe și oracolul din Lybia, la templul lui Ammon. Cresus își trimitea oamenii pentru a pune la încercare știința oracolelor ; abia după ce s-ar fi încredințat că spun adevărul, regele urma să le mai întrebe încă o dată, prin credincioșii săi, dacă era sau nu bine să se ridice cu război împotriva perșilor.”

Herodot, Istorii, Cartea I, XLVI

Ori toți acești trimiși prin lume trebuiau ca la o sută de zile fix să întrebe: ”oare ce face în clipa aceasta Cresus al lui Alyattes, regele lydienilor?” și se scria răspunsul oracolului, se sigila și se aducea la Sardes (capitala regatului lydian).

Ori ce face Cresus?!
Se uită după colț, verifică oracolul și o face cu bună-știință după un algoritm bine pus la punct. A fi ateu este una, dar să încerci puterea zeilor parcă este mai grav și regele nu ține cont nici de avertismentele din trecutul său (moartea unicului fiu). Cresus îi pune la încercare pe zei și după toate verificările (merită a fi citită toată istoria asta) constată că oracolul din Delphi merită a fi băgat în seamă mai mult decât toate celelalte.

”După aceste cercetări, Cresus caută să-și cîștige de partea sa pe zeul din Delfi prin sacrificii uriașe ; el îi aduse o jerfă de trei mii de capete din vitele care se sacrifică de obicei zeilor, apoi, îngrămădind pe un rug mare paturi bătute în aur și argint, potire de aur  haine de purpură și alte veșminte, nădăjduind că va cîștiga astfel și mai mult bunăvoința zeului”, ne scrie din nou Herodot și continuă cu prezentarea darurilor fabuloase chiar și pentru vremea noastră, pe care regele le trimisese la Delphi.

Zeul este perplex, starea aceasta nuanțează maxima lui concentrare, fiind zeul ce propagă divinația. Marea parte din energia sa este transpusă în viitor, acolo devine prezent, El vede asta. Acum ceilalți Zei l-au ales pentru a-i da o lecție lui Cresus, care cu toate darurile și sacrificiile alese ar trebui să pară cel mai deist om, dar nu este așa: Cresus înșeală.

La Muzeul de Arheologie din Delphi, în camera ce se află în stânga celei de la intrare, după colț, este acest kylix care-l reprezintă pe Apollo ce face o libație -termen latin, ce înseamnă a scurge un lichid, vinul de obicei, într-un ritual sacerdotal. Apollo în această reprezentare unică se autoreinventează, astfel  viitorul poate fi prezis. În același timp la templu, toate zgomotele vieții obișnuite încetează, pe coasta muntelui Parnassos doar vulturii se mai aud și frunzele de măslin ce-și schimbă orientarea, Pythia participă în transă la emaniciparea viitorului, acum prezentul este mort.

Înţelepciune nu anarhie

"...judecând cele necunoscute după cele cunoscute..."

În Cartea a II-a a lui Herodot la XXXIII, apare şi nota traducătorului F. Vanţ, care trimite la Solon această expresie.

Solon a fost un mare reformator atenian. A fost şi prieten cu Thales din Milet.

Deoarece legile pe care le-a dat atenienilor erau pe de-o parte curioase şi pe de altă parte greu de ţinut, a părăsit Atena pentru 10 ani crezând că aşa va da atenienilor răgaz să se obişnuiască cu legile date de el.

Mai pomenesc că a dat "Legea care opreşte să se vorbească rău de un mort. Căci este legiut a socoti pe cei răposaţi sfinţi şi este drept a nu ataca pe cei care nu mai sunt şi este o înţelepciune politică a desfiinţa neostoirea urii." 

(Din Plutarh, Solon, pag. 220-221 Ed. Ştiinţifică 1960)

Despre fericire

Momentul când fraţii Strugaţki au dorit să rezolve fericirea i-au dat stalkerului Redrick Schuhart ultima misiune, aceea de a găsi sfera; Globul,  care împlineşte orice dorinţă.

După câţiva ani marele Tarkovski, poate nemulţumit de rezultat, schimbă mesajul şi trimite în Zonă trei oameni. Prin aceştia, binenţeles că era şi stalker-ul; Scriitorul şi Fizicianul alcătuiau restul celor trimişi de data aceasta să găsească Camera Dorinţelor, locul unde se împlinea orice dorinţă. Ajunşi în final acolo, au fost surprinşi de un fenomen neobişnuit, în cameră ploua. O încăpere, fără ferestre, doar cu deschizătura uşii; stătea să plângă.

Toate acestea, sigur fără ştirea lor, nu ar mai fi avut loc, dacă Solon (marele reformator şi înţelept atenian) nu ar fi vizitat marele regat lidian unde regele Cresus, după ce i-a arătat toate palatele, pivniţele luminate de strălucirea aurului şi a argintului, cârdul de sclave, i-a cerut să-l numească pe cel mai fericit om din lume.

Herodot scrie chiar în Cartea I - Clio, despre această întâlnire, neezitând să dea şi răspunsurile lui Solon, răspunsuri în care Cresus nu intra nici măcar pe locul al treilea.

Odată toate acestea încheiate, Scriitorul şi Fizicianul, întruchipări ale umanului şi raţionalului, ale ideii şi experimentului, duc mai departe sarcina în găsi totuşi fericirea în oameni. Experiment greoi şi costisitor din punct de vedere psihic, încărcarea emoţională dată de martori, afectându-i şi pe ei, periclitând rezultatele, în definitiv şi aşa lipsite deja de vreun sens.

O ultimă încercare în a găsi oameni cu adevăraţi fericiţi, s-a petrecut în oraşul X, oraş ales cu grijă, faimos prin anvergura sa turistică, prin darurile pe care le primeşte anual de la milioanele de vizitatori. Au ales şi un ghid care să-i poarte prin oraş, unul nu prea costisitor, căci şi banii erau pe terminate. Au luat cu ei şi oglinda, adică cei doi metri pătraţi de oglindă semitransparentă, pe care vertical, într-o ramă uşoară cu mânere o ducea înainte ghidul, în spate fiind Fizicianul, iar de partea netransparentă Scriitorul care făcea fotografii tuturor ce încercau sau chiar priveau în oglindă. Seara priveau peste acestea în speranţa că vor desluşi o umbră de fericire.

O poveste

Cyrus, după ce ascultă cuvintele solilor, le spuse o poveste: "A fost odată un om care cânta din fluier - zicea regele; şi cum cânta el, tot privind la peştii care se zbenguiau în mare, credea că peştii vor veni pe uscat. Când se văzu înşelat de aşteptări, a pus mâna pe-o plasă în care a prins o mulţime mare de peşte şi a tras plasa la mal. Privindu-i cum se zbăteau, le grăi peştilor aşa: "Ia mai conteniţi cu săltatul,doar când vă cântam din fluier nici gând n-aveaţi să ieşiţi afară şi să-mi dănsuiţi!"

Herodot, Istorii, Cartea I-Clio, Ed. Ştiinţifică 1961, pag. 82 sus