Nemeea, privind în spate urma unei viitoare acropole

Nemeea 2015

Într-un șir lung de coline, pornind de la Micene (Mycenae), de la Profetis Ilias, culmea cea mai înaltă din jurul cetății lui Agamemnon, ajungem spre nord-vest la Nemeea.

Între Kalentzi și Soulinari, două sate, se naște o colină pregătită pentru o akropolă; templu pe un deal, pe o înălțime.

În spatele templului lui Zeus, spre Corint, un deal ne apare plat, ca și cum cineva a pregătit locul spre a înălța un templu.

Știind asta, coloanele prăvălite în urma cutremurelor, indicând sarcina, cele reconstruite, revărsând efortul, nu pregătesc nimic în afara unei priveliști înălțătoare unui templu asemeni celui din insula Egina, Aphaia.

În fața templului

Delphi văzut de jos, de la Athina Pronaia

Imaginile spectaculare conțin umbra sacrului, contemporanul le susține prin cunoaștere.
Nu se desăvârșește aici arta fotografică, în sfera asta intră tot ceea ce susține natura, de la plantă și gândac, la om și planete, stelele apar ca meteoriți și comete în dungile lor lăptoase.

Deasupra Tholosului -în stânga (cele trei coloane reconstituite înainte de al II-le Război Mondial), se află Templul, de aceea Pronaia se numește înaintea Templului, asemănător și la fel cu pronaos.

Ne aflăm în coasta muntelui Parnassos, la Delphi. În jos, în vale, canalizat, este Pleistos, râu asemenea celui nemuritor Eridanos.

Imaginea perfectă este cea care îți redă ceea ce tu știi cel mai mult despre acel loc.
Poza mamei la bucătărie, a tatălui în garaj, a bunicului la clasorul cu timbre, bunica în grădină... și toate acestea trecute prin filtrul emoțiilor referitoare la persoana în cauză; despre lucruri, imaginile devin mai greu de înțeles.

Acum, nu doar acum, v-am arătat una din pozele mele perfecte. Atât cunosc.

Încă o dată la Nemea

Nemea - Templul lui Zeus

Pentru a privi ceea ce a mai rămas din marele templu, nu există un unghi favorabil.
Există un unghi din care se poate vedea dispersia. Felul în care cutremurul a desprins capitelul coloanei din arhitravă, ca mai apoi, asemeni unui tăițel, toată coloană să alunece într-o parte.
Despre lumină nu scriem nimic, era divină.

Regăsirea identității

Spre fațada nordică a Templului lui Apollo de la Bassae

Ascunderea fizică a identității se face prin acoperirea feței, totale sau parțiale, a trupului în general. În urma ascunderii cunoașterea devine difuză, împrăștiată. Cei care își acoperă fața o fac de cele mai multe ori dintr-o conotație religioasă, independentă dorinței proprii de cunoaștere. Un ochi închis cunoaște mai puțin decât unul deschis. O față mutilată în schimb, este ascunsă datorită unui reflex estetic, survenit în urma unei educații.

Muzeele sunt pline de statui antice degradate, și totuși acestea sunt admirate în întregime sau pe părți.
La Bassae avem un exemplu interesant și unul din principiile Comitetului pentru Păstrarea Templului lui Apollo Epicureicul, în acord cu Carta de la Veneția și New York privind monumentele antice * este ca protecția să înceteze atunci când templul va fi capabil -prin reconstituirea și reconstrucția survenită, să se protejeze singur.

Fațada nordică a Templului lui Apollo de la Bassae

Decizia de a acoperi templul are ca bază științifică coroziunea pe care apa o face asupra marmurei în sezonul rece datorită diferenței mari de temperatură zi-noapte **.
Într-adevăr, cortul protejează mai bine ca oricând templul, chiar are deschizături în partea superioară care permite apei să se evapore fără a face condens și totuși în atare condiții, după un efort financiar considerabil, unul uman poate și mai mare, în fața naturii, ne va fi greu să dăm la o parte cortina.

fisuri transversale în majoritatea coloanelor templului

În viitor, și poate singura soluție viabilă, ar fi pentru a face un templu modern care să-l înglobeze pe actualul. Identitate într-altă identitate, o cutie-muzeu. Postmodernitate și degenerare.



_______________________________________________
* The Temple of Apollo Epikourios at Bassae, - Xeni Arapoyianni -archaeologist,
Ministry of Culture and Tourism, Archaeological Receipts Fund, 2010, pag.54
** op. cit. pag. 52.

Kionolatria - Zeul este o bârnă

Ministry of Culture and Tourism
Archaeological Receipts Fund
The Temple of Apollo Epikourios at Bassae - Xeni Arapoyianni -archaeologist

De pe vremea când Zeul era o piatră, un nor sau o stea, anticii greci au preluat ultimele rămășițe ale unei epoci pe care Platon a denumit-o „epoca de aur” pe care Hesiod se pare că a fost primul care a gândit-o.

Termenul de „kionolatrie” evidențiază Zeul care se arată sub forma unui lucru, formă diferită de cea umană sau chiar animală. Autoarea cărții de față îl pomenește pe Pausanias și descrierile lui privitoare la Apollo cel întrupat într-o coloană.

pag. 46

Templul lui Apollo Epicureicul este astăzi acoperit de-un cort. Protejarea lui este prima prioritate. reconstituirea este a doua. Dacă pentru vechii evrei, chivotul -având forma paralelipipedică, era plasat sub un cort și mai târziu în marele templu al lui David, astăzi avem inversiunea, templul însuși sub cort.

Despre fenomenul Bassae abia începem să scriem. Am început cu kionolatria.

În Evanghelia după Matei (http://www.biblia-ortodoxa.ro/noul-testament/sfanta-evanghelie-dupa-matei/)
avem:
”1. Nu judecați, ca să nu fiți judecați.
2. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.
3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei in seamă?
4. Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău?
5. Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău.”

Și dacă Zeul era o bârnă?!

Valul rotund

Pe plaja spre Peninsula Katakolo, Elea, Grecia

Cu valul în față, restul panoramei fuge înainte, se îndepărtează, astfel că valul devine arc de cerc,  un val născut din rotund.
În spate, înaintând în mare, este peninsula care adăpostește, la fel ca în antichitate, un loc bun și retras pentru acostare. De aici și până la Olympia sunt în jur de 30 de kilometri.
Printr-un ochean ce intră lumina rătăcită timp de două mii și ceva de ani, văd triremele ce plutesc lin. Începe Olimpiada, vin sportivi chiar și din peninsula Iberică, din Africa, din Italia, din Ionia; nici cei din Creta nu lipsesc, sau din Macedonia.
Agitația este însoțită de marșuri sacre, de lumini, de cântece. Într-o zi, cortegiul ajunge la Olympia. În fața Heraionului (Templul Herei) lumea privește în sus. Pe acoperiș, un akroterion are forma unui imens disc solar, ceva rotund, încastrat, neuitat.

Lentila timpului

Templul lui Apollo - în stânga Coloana lui Prusias

Unghi larg; cam 150 de grade, imagini succesive, lipite; omul nu poate vedea așa de la distanța asta, poate cameleonul (transformarea). În această neputință intervine încovoierea și dacă timpul se poate curba (lumina), atunci imaginea apare curbă datorită unui timp trecut cu repeziciune.

La Delphi, poți merge mai spre toamnă, când autocarele de turiști sunt mai rare, când oamenii mai puțini, când căldura se mai stinge. Totul se vede altfel, mai cu răbdare, mai cu luare-aminte; se vede bine curbura.

Ecce homo (I)

imagine rupestră de la Templul Ursitelor - Șinca Veche

Suprapunerile culturale se produc asemenea straturilor geologice, depunerile mai grele străpung nivelele moi, astfel devine mai greu de determinat felul în care a luat naștere în ansamblu obiectul de studiat.

La trei kilometri de Șinca Veche, pe drumul ce pleacă din Șercaia spre Zărnești, ce ne abate astfel din ruta Sibiu - Brașov, se află -după cum spun localnicii, Templul Ursitelor.

O grotă săpată în gresie a ajuns obiect de studiu paleontologic, dar și creștin-ortodox. Odată încheiată cercetarea oficială, grota ajunge fenomen. Întrebuințarea ei de către științe paleoastronautice în vederea interpretării semnelor tăiate în roca moale, dar și a apariției diverselor semnale captate sinestezic ne arată preocuparea multora pentru acest loc. Nu este rău să-ți bați capul fără să strici nimic. Umblatul cu bățul verde printre stânci face bine sănătății și natura înconjurătoare îți odihnește bine creierul. Mai târziu din această odihnă se vor naște povești minunate, unele de adormit copiii.

Tocmai de aici caracteristica locului care este liniștea. În liniștea asta biserica ortodoxă confiscă locul și-l dăruiește prin fundații unor oameni care-i schimbă și-i deturnează scopul; acesta-i stratul dens, tare și greu. Astfel apar povești noi ale unor eroi necunoscuți până atunci ce au apărat locul de invazia celorlalte religii, fie ele chiar creștine. Felul acesta de poveste l-am auzit și la Densuș, unde nu sfinții cu ochii scoși de popoarele mongoloide interesa, ci felul în care protestanții au vrut să pună mâna pe biserică, într-o lume plină de comploturi.

Locul devine tot mai întortocheat în felul său cultural, prin aducțiunea modernă a unui izvor, plasarea acestuia într-un cadru pitoresc, abundent de cruci, sfințirea și ridicarea acestuia -a izvorului, la rang de izvor tămăduitor. Astfel că Elena C. din Tulcea ne spune o poveste despre cum s-a vindecat de cataractă, iar Dumitru P. din Timișoara despre cum i-au trecut durerile de spate nefolosind aici cosmodisk-ul, mutând bolovani -altă poveste.

Drumul spre izvor

Despre felul în care furi un loc, o casă, o fabrică, cunoaștem. Despre felul cum deturnezi un loc nu știm mai nimic, suntem obișnuiți să trăim intoxicați de mass-media, de aceea orice abatere culturală nu ne poate scoate din fixație. Poate că nu Ștefan cel Mare este de vină că a devenit și „cel sfânt”, în schimb sigur cei care l-au sanctificat astfel, deveniți repede anonimi, uitați, au produs o mare turnură în conștiința acestui popor destul de rătăcit în astfel de vremuri. Marele ziditor cu o mână pe cărămidă și alta pe spadă.

Cât mai multă apă

La sfârșit de săptămână, cât toiul aprig de pe șosele aruncă turiștii prin pensiuni, izvoarele tămăduitoare sunt agasate de indivizi care nu vor o cană de apă, căci un cancer la prostată nu merge vindecat așa ușor, dar sigur cu vreo 15-20 de litri îl dăm gata. Cei care vor să bea apă cu palma sunt invitați de păzitorul în alb, căci în vreo oră, izvorul prin pișul lui micuț îi va umple sacalele. Sacagiul devine om sfânt va împarte, sau nu apa în bloc spre liniștea sau disperarea locatarilor.

Aleea spre schit

Pe deasupra izvorului ajungem la schit. Undeva alea se bifurcă, arătându-ne o casă impozantă spre stânga, schitul este spre dreapta. Când schitul apare, aleea șerpuind costiș, ne aflăm în imediata margine a unuia din vârfurile colinei; aici apa este resființită și recomandată pe stomacul gol.

Merită să vedeți schitul în care sărăcia nu are ce căuta.
Călugăritul devine astfel o meserie îmbrățișată repede de oameni ce nu cunosc munca. Întreținerea deocamdată se numește doar curățenie, reparațiile nefiind necesare unui loc devenit prin spusa celor ce l-au zidit: rai.

Hybrisul divin va pedepsi în felul său această virtute a omului ce făurește și se crede asemenea zeilor, creându-și paradisul pe pământ, nedorind altul în ceruri.

Cel puțin miturile au descris deseori această trufie, iar felul în care omul n-a învățat nimic din mit se datorează religiei. Schitul așa cum este construit aici nu are nici o legătură cu sihăstria și retragerea omului din lume spre divin. Abundența naturală, dar și cea artificială fac din schit o tarabă. Templul fiind mai jos, schitul se dorește mai sfânt, nu reușește asta pentru că o parcare și un drum ocolitor, sigur folosit sau construit de constructori, aduce turiștii direct la sursa negoțului, nemaifiind necesar urcușul.

Ulise și Penelopa - mitul unei înțelegeri

http://lemmasoft.renai.us/forums/viewtopic.php?f=46&t=204&start=4200

Lumea-n vânt. Cutezarea. Călătoria, fie ea cu vântul potrivnic, n-o face mai dorită, ci doar mai grea.
Ulise pleacă din Itaca lui cea dragă la război, lăsându-și nevasta -Penelopa, în grija mamei -grea grijă și peste toate  mai era și un copil, Telemah, care abia gângurea. Plugul l-a iertat.

Întreb și eu: oare acestă plecare, nu este cumva și o înțelegere, ca preambul, nu ca ca regie!
Mă mir și eu: oare toate aceste lucruri nu se repetă și toți care eșuează, nu sunt aidoma tovarășilor lui Ulise?
Verific și eu: nu există totuși o simbolistică, o nuanțare subtilă, a luminii ce dă de fapt cunoaștere?

Dacă scriu că alții înaintea mea au rezolvat misterul și eu doar trebuie să-l verific prin mine, ar fi ceva greșit, sau dimpotrivă viața mi-ar fi mai simplă, existând deja o rezolvare. Ori retorica aceasta care mă înconjoară mă face să trăiesc, în lipsa ei aș fi o gumă de șters.

Indra Kagis McEwen
≪Hestia, căminul, este substantivul feminin legat de verbul histémi, „eu înalț”, o legătură care accentuată mai departe de ortografia ioniană a lui hestia ca histia. Însă histia (neutru plural) sînt de asemenea vele, așa cum s-a remarcat mai devreme. De asemenea legat de verbul histémi, și esențial constituirii fiecărei gospodării grecești drept cămin al său, era războiul de țesut. un război de țesut grec nu era orizontal, ci pus drept, și era histon. Astfel era catargul unei nave.

Totul în Elada acelor secole timpurii era în mișcare; nu numai în lumea divină a zeilor și physis-ului nemuritor, ci și în lumea umană (la acea vreme, încă nu total separată de divin), cu noile orașe și ordinea lor politică emergentă, și navele rapide care pleacă în expediții colonizatoare, purtînd în carcasele lor goale focurile de cămin ale orașelor-mamă către destinații îndepărtate, în toată lumea cunoscută.

Și astfel, în însăși imaginea polis-ului, anume a celui creat recent, și a cărui creare era o trăsătură atît de esențială, altarul (naos) zeiței a devenit o navă (naus) cu „vîsle [euére' eretma], aripile oricărei/Corăbii”. Statuia de cult a fost înlănțuită întrucît era, în esență, mobilă. Templului îi era acordată mobilitatea pentru că fusese, în esență, țintuit.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Print&Design, 2011, pag.99-100.

De unde vin berzele

http://www.biblicalarchaeology.org/daily/biblical-sites-places/biblical-archaeology-sites/charles-fellows-in-aphrodisias/

Romantismul n-ar fi existat fără realism, este ceea ce păstrează veridic în orice viziune, poem, roman sau imagine eroică. Este sângele roșu al exaltării, albul ochilor întruchipând spaima, sau chiar berzele ce-și fac cuiburi pe capitelurile coloanelor unui templu antic al zeiței Afrodita din Asia Mică.

Naufragiat

Ramnous spre Evvoia (Evia)

Mnemosyne îl pedepsește pe tracul îndrăzneț ce punea mintea sa înaintea memoriei divine, adică țipa în gura mare că nimic nu-l poate întoarce de-a privi înainte și că aducerea aminte-i o minciună pe care fiecare și-o coafează cum vrea înainte de-a o spune celorlalți, de aceea nu trăim în prezent, mințiți de trecut, ci în viitor suportați de prezent.

Frumoasa zeiță apare în fața basileului cerându-i să-l pedepsească aspru pe necugetatul barbar. Zeus, privind în nord, întoarce privirea și amintindu-și de Orfeu, amintește zeiței că nu-i stă în putere și că doar o femeie ar putea să-l pedepsească pe cel ce nu crede în tinerețe, în ceea ce a fost el însuși în trecut.

„Vina nu o are el, ci tinerețea lui lipsită și irosită, lipsită de avântul și inconștiența care-l face pe tânăr cel mai puternic...”

„Tocmai pentru asta trebuie pedepsit!” îl întrerupse zeița repede pe Zeus.

Zeus nu izbuti repede să contreze, căci amintirea vremurilor în care eroii oameni, semizei, luptau alături de el îi invadară conștientul. Și ca pentru ca trăirea să fie mai intensă, zeița memoriei - Mnemosyne, îi reaminti promisiunile lui prin care se nășteau muzele, una după alta.

„Cum vrei tu este bine, alege tu, mă doare capul, să vină Athina... și Hephaistos, poate aduc ceva nou pe lume, vreo soră a înțelepciunii!”

Frumoasa zeiță se retrase, Zeus adormi visând la țâță; se face că o frumoasă capră, mai mare decât un munte, îi dădea un uger roz peste nas, apucase de el și sugea cu nesaț un lapte mai tare ca stânca: capra se numea Amaltheea.

Zeița plecă, în urma ei toți zeii visau, unii de bine, alții de rău, fiecare precum poate.

În pași largi, în timp scurt, ajunse în fața războinicului. Frumusețea ei, frumusețea trecutului, nu o vedea decât Zeus, dar ea lăsă de astă dată ca farmecul acesta să fie și pentru muritori.

„Ce vrei tu cel mai mult de pe lume?” îl întrebă zeița.
Tracul răspunse repede:
„Vreau să pot face totul atât de repede încât oamenii să nu aibă timp să mă vadă, să mă critice, să mă înțeleagă...”
„Și sigur ceea ce vei face tu va fi bine, astfel ca amintirea lor să nu aibă de suferit?”
„Sigur, sigur... tot știu, tot fac...!”

Zeița îi atinse fruntea, mâna ei se strecură deasupra urechii prin părul aspru.
Tracul îngenunche asemeni taurului ce simte apropierea preotului înaintea sacrificiului. În umbra zeiței ce se apropie tot mai mult se simte copil, apoi sugar, cade jos și ia poziția de foetus, degetul mare al unei mâini este în gura lui. Zeița îl ia în brațe ca pe-o piatră.

„Îți doresc să trăiești în viitor, să știi atât de multe încât lumea să nu te-nțeleagă, Casandra să fie fiica ta, orice fel în care te manifești lumea să nu te știe, pentru că tu nu ai trecut. Nu dorești să ai trecut.”

Tracul se ridică în soarele unei amiezi fierbinți, își scutură capul ca după o beție, intră în satul său curbat de coastele muntelui și clădi repede, în câteva zile, un templu, ceva neștiut de nimeni, cu ferestre mici, cu o intrare rotundă, în vârful căreia puse o cruce. Era o biserică, goală și plină de ecou. Sătenii, ce priviră uimiți zile în șir la lucrarea regelui lor, se întoarseră la casele lor și noaptea ce veni se întâlniră pe ascuns pentru a se sfătui. Puțin mai târziu, intrară în templul nou și-l omorâră pe regele necunoscut acum lor.

Dincolo - isonomia

Coloanele templului zeiței Artemis, Vravrona (Braurona)

≪Eram în trecere, era o potecă, un mic drum pe lângă râuleț, eram aproape de dincolo.≫

Doamna M, Jurnale postume, aprilie, început de secol

Traducătorul a scris „rivulet” și asta a iscat un mic scandal lingvistic, așa se întâmplă deseori între aceste umbre ale exprimării autentice, traducătorii. Există traducători excepționali, sunt alții mediocri, mai jos nu există, dacă ar fi, aceia ar reinventa lanțul de la bicicletă -alt parcurs, altă interpretare, alt neant.

În două pagini de scris mărunt, Doamna M are o viziune, i se pare, sau dacă ar fi să credem cele scrise, trăiește o epifanie. Scrisul tremură, emoția celor amintite este puternică, revine spectaculos mai ales în finalul jurnalului din acea zi.

A trecut prin livada de măslini, a trecut și de cea de smochini, a ajuns la sălcii. Prin umbra unui măslin evadat, cu dealul în față, cu lumina piezișă, a văzut coloanele, le-a descris ca fiind autentice, dorice, aspre, nemaivăzute.

A ocolit și a trecut peste râulețul Erasinos peste un pod de piatră, a recunoscut că vedenia a fost pătrunsă de lumina soarelui ce întorcea Egeea spre insula Creta și că de pe pod, templul a dispărut.

În rândurile scrise în grabă, alternează emoția unei dezvăluiri cu pașii atenți în mlaștina inundată de imaginația nesăbuită. Rândurile retrăiesc tactul -lungimea, timpii în care ochiul vede. Ochiul vede datorită mișcării corpului.

În cele două pagini, cititorul nu are parte de cunoaștere, nu poate să o atingă. Scopul acestor Memorii -publicate postum, trimit cititorul în acel loc, fac din cel ce-și închipuie cum ar putea fi, un trădător al realității, aici este geniul scriiturii Doamnei M; ea se dorește a fi verificată, tu -cel care citești, martor mai târziu al acelei perpetue epifanii, naufragiat salvat visezi mulți ani la insula în care erai singur. Și nesalvat de nimeni.

Ta panta rhei

Erasinos, Vavrona, Athica, Elada

contrapartidă A

Într-un dialog -în care mă credeam deștept, am fost corectat de-o simpatică grecoaică, care mi-a explicat că civilizația vestică a înțeles doar acțiunea nu și prelungirea ei, de aceea corect este „ta panta rhei”, nu „panta rhei”.

Un pod de piatră traversează râul Erasinos, umbra unui templu abia ajunge, sunt numai coloanele, arhitravele sunt încă în reconstituire, la vale este marea, un golf larg lasă râul să se piardă prima dată într-o mlaștină. Aici trestiile exultă, vântul bate. Din locul de unde râul (astăzi canalizat) se pierde înainte de mare nu se simte deloc apropierea marină, mirosul verde plutește spre orizont. Spre răsărit se întâlnește cu albastru salin, acolo dulcele râu se pierde în marea sărată.

În locul de unde Erasinos apare (trecând pe lângă situl arheologic) se poate sta o secundă, eu am stat câteva minute, dar se poate sta o zi și mi-am imaginat că în acel sunet se poate sta un an, este o prelungire a acțiunii.

pentru o prelungire mai avem:
http://scorchfield.blogspot.ro/2011/10/vravronia-brauronia-templul-zeitei.html

Aphaia - αφανής

Insula Aegina are unul dintre cele mai vechi temple dorice din Grecia. Stilul este chiar sever, adică de la începuturi - după anul 580 î.e.n. (Î.H), la câteva sute de ani după războiul troian. Dar în centrul insulei pe muntele cel mai înalt, pe vârful Oros (533 m, altitudine mare pentru o insulă mică) s-a descoperit chiar un altar dedicat lui Zeus cam de pe la 1200 î.e.n., perioadă ce coincide cu invazia dorienilor.

Templul este dedicat unei zeități locale, unei nimfe numită Aphaia, care înseamnă „invizibilă” (de la verbul grec afanis). Legenda spune că ea a ajuns pe insulă venind de departe, tocmai din Creta. Aphaia, inobservabila, este Britomartis. Nimfa dorită de Minos, care fugind de el, a ajuns aiurea aici. Pescarii locali erau să o prindă în năvoadele lor. Odată ajunsă pe insulă, Britomartis a devenit invizibilă. Localnicii au denumit-o Aphaia.

Desigur că în zilele senine, la fel de pe Acropole sau chiar de la capul Sunio (Sunion), ca și invers, Templul nimfei Aphaia se vede foarte clar. Cele trei temple, Parthenonul, Templul lui Poseidon și Templul nimfei Aphaia, alcătuiesc un triunghi echilateral ca poziționare pe hartă.

                      din

Flora Alifandi, The island of Aegina, F.Alifandi, 2002, Aegina, Greece.

Dacă îi spui numele, dispare

Liniștea muzeelor poate fi întrecută doar de liniștea sălilor de lectură.
Într-un ținut mlăștinos, înconjurat la nord de plaje liniștite, la sud, de faleze abrupte și amenințătoare, dar la fel de tăcute, se află Templul Zeiței Artemis de la Vravrona (Braurona), templul fecioarelor urs. În spațiul continental se află largi livezi de portocali, piersici sau smochini, solul este atât de prietenos cu plantele, încât măslinul nu se arată. În schimb spre mare, spre Egeea, un alb acoperă ici colo pământul, acolo nici măcar trestiile nu vor să se avânte, este periculos.


Pentru a intra în muzeu trebuie să urci cu marea în stânga, apoi, ocolind tot sit-ul, tot stânga (de la drum) trebuie să faci pentru a te apropia. Într-o parcare mică și pietruită îți lași mașina, mai departe doar pașii te vor purta într-un teritoriu nebănuit de frumos. Dimineața, căci orele pe care trebuie să le petreci în preajma ruinelor, sunt ori cele ce vin devreme, ori celelalte, la apus, liniștea cuprinde piatra, astfel, orice defect, sau orice perfecțiune se vede clar, oglindit geometric în ochiul celui ce vine aici pentru aș măsura plenitudinea -scriu de dorința de-a fi uimit.


Noi am deschis muzeul, la ora la care mulți se spală pe dinți, noi ceream bilete, așa am pătruns în ținutul în care lumina se juca cu fereastra. Macheta templului apărea exact așa cum a fost proiectată, indiscretă, să nu ascundă nimic, totul pentru a fi privit. Soarele arunca lumina sa obișnuită pe care coloanele reconstituite afară o primeau identic. Afară sit-ul arheologic este în lucru, încă se mai descoperă, încă se sapă, încă cineva își reamintește.

Acest pod nu l-am văzut, râul Erasinos a fost deviat pentru a permite arheologilor să se desfășoare, dar nu l-am uitat.

"Mai şede puţin!"

Castelul-templu Iulia Haşdeu

Dacă lucrurile s-ar opri aici, dacă toată uitarea ar putea fi ...uitată?! aş putea să reinventez mitul labirintului -în  lipsa minotaurului, toate acestea în urma trecerii prin Câmpina în prima zi de octombrie a acestui an. Scriu acum sub impulsul celor văzute.


În calendarul turistic al călătorului se află destinaţii care se lasă uneori prea mult aşteptate; una dintre acestea era şi castelul-templu închinat de B.P. Haşdeu, celor două Iulii, soţie şi fiică, dar mai ales în ordinea a ceea ce castelul este adăpostul soţiei, a maternului, iar în cazul de faţă, templu închinat copilului, fiicei.


Dar, ca de fiecare dată când cred că neobişnuitul nu face parte din ordinea unei zile, la Câmpina, la castelul-templu construit de B.P. Haşdeu, creierul meu antrenat în a percepe şi interpreta rapid cele privite, a obosit de îndată. Construit pe principiul nimic pieritor, castelul-templu are în componenţa sa de bază numai granit şi fier, iar dacă granitul este ascuns în ziduri, în pavaje, în tavane, fierul este pretutindeni: la uşi şi ferestre, scări şi mobilier, candelabre şi decoraţiuni, prin asta totul devine apăsător.


Încă de la intrare, de pe trepte, în faţa ta apar simboluri, transced prin ele învăţurile ermitice şi ermetice antice, pitagoreice, astăzi cei necunoscători le numesc masonice. Şi aşa cum mi-am propus, ca nimic să nu mă mai mire, să primesc asemeni unui bolnav hapul, să nu mă întreb prea mult asupra celor privite şi nici măcar să nu mă intereseze poziţia în care mă aflu, am înregistrat automat cele din jurul meu. Acum în clipe de linişte, dar şi mai târziu, şi mâine, toată viaţa chiar, voi descărca fluent cele memorate, acolo unde mintea se va bâlbâi, o voi ajuta cu cele fotografiate, cele filmate şi cele înscrise, cărţile cumpărate de acolo.


Există o apăsare enormă datorată existenţei metalului, cei de acolo povestesc că s-a folosit pentru a alunga spiritele rele, până şi ghizii alunecă, cărţile de fapt scriu cea mai mare parte a adevărului. Nu căutaţi coincidenţe, vă caută ele pe voi.

Copie după tabloul în ulei, azi dispărut, în care Iulia Haşdeu apare pentru ultima dată.

Am citit despre Iulia Haşdeu, fiica marelui cărturar B.P. Haşdeu, dar n-am fost atins niciodată de marginea existenţei ei, aici în templul închinat ei am fost cuprins de-o disperare interioară, de-o fugă, de-un clivaj al simţurilor; nu este plăcut deloc să simţi o asemenea apăsare.

Fereastra camerei de spiritism în care  B.P. Haşdeu comunica cu spiritul Iuliei

Am primit o educaţie materialistă, mai ales existenţialistă, cu toate acestea am învăţat să respect nebunia celorlalţi, starea lor de veghe atunci când toată lumea doarme. Am plecat din Câmpina în starea omului nesalvat de explicaţiile optimiste ale vieţii de mai apoi, în urma mea am lăsat uitarea, peste toate praful. Castelul-templu nu poate fi salvat, starea lui, sigur mai bună decât în trecut, este totuşi lăsat în paragină, amănuntele nu folosesc nimănui.


Mergeţi şi vizitaţi acest monument eclectic, amestecat în religii şi simboluri, cumpăraţi cartea scrisă de dr. Jenica Tabacu; "Castelul Julia Haşdeu": merită.

Nemesis - Rhamnous

« Zeiţă greacă a răzbunării, pedepsind crimele, conservînd şi supraveghind ordinea şi echilibrul în univers, sub raport moral, prin cîntărirea riguroasă a fericirii şi nenoricirii umane.


Socotită fiică a cuplului  Zeus - Ananke, deşi Hesiod în Theogonia (v.223, dar într-un pasaj socotit interpolare) spune că Nemesis e fiica nopţii (Nyx). La Homer, numele comun  νέμεσις  are sens de justiţie divină; la origine, νείμειν însemna "a împărţi (echitabil)", sensul fiind legat de distribuirea egală a şansei şi neşansei, deoarece dereglarea între noroc şi ghinion nu rămânea nepedepsită.


Tragicii o prezintă pe Nemesis în primul rînd ca o răzbunătoare a crimelor şi pedepsitoare a aroganţei, înrudită cu grupul Erinnnys.


Ca supraveghetoare a echilibrului dintre bine şi rău şi zeiţă vindicativă, avea nişte instrumente folosite în exercitarea atributelor: o vergea de măsurat, un frîu, o sabie şi un bici; de fapt, Nemesis veghează destinul particular al fiinţelor şi al lucrurilor, adică menţinerea locului destinat fiecăruia şi păstrarea măsurii în toate; iar pe de altă parte, pedepseşte orgoliul sau încercările omului de a-şi depăşi condiţia cosmică, implicit, întreprinderile omeneşti de modificare a ordinii naturale (astfel distruge flota persană care vrea să forţeze istmul muntelui Athos, modalitatea zeiţei fiind dezlănţuirea unui uragan)
.


Tot astfel Nemesis veghează aplicarea principiului delfic Nimic prea mult (Μηδέν αγάν) - deviză înscrisă pe frontonul sanctuarului din cetatea Delphoi (forma latină, la Terentius: Ne quid nimis).


Nemesis se deplasează rapid într-un car tras de grifoni. Avea un sanctuar la Ramnos şi era uneori numită şi Adrasteia (cu epitetul de fapt al zeiţei Kybele).

Romanii au preluat cultul grec pentru Nemesis, transferînd atributele zeiţei locale Fortuna devenită patrona generalilor imperiali şi a gladiatorilor »

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag.493-494

Deasupra Marathonului la câţiva zeci de kilometri, cu vedere la golful Eubeei, se află templul zeiţei Nemesis, mai jos printre stânci, pe o colină se află cetatea Rhamnous, un drum neprevăzut te îndeamnă acolo.

Templul din secolul 5 Î.C. / î.e.n, la fel ca la Delphi, avea o preoteasă numită Arsinoë, sigur că pe poveşti le-a luat vântul, ceea ce ne este arătat este mai sigur; statuile şi zidurile.


Statuia găsită se află la Muzeul de Arheologie şi Istorie Naţională din Atena, o reprezintă pe Zeiţa Nemesis, opera lui Agorakritos, un discipol al lui Fidias. Acolo mai este şi statuia preotesei Arsinoë...

reconstitituirea grafică arată cam aşa;

Dar capul zeiţei se află la British Museum, semn că întregul aşa cum pare el despărţit, nu mulţumeşte Zeiţa.


Locurile sunt fabuloase, străzile te conduc la vale, spre cetate, spre mare.

Apoi, dintr-o dată oraşul, cetatea, locul ce te descoperă, pentru că emoţiile şi aşa stăpânite te dezorientează şi atunci, poarta îţi arată intrarea.

Un labirint, în care reconstituirea se amestecă cu reconstrucţia, te determină să urmezi urcuşul acum, şi odată ajuns sus, în umbra măslinilor colinari, să vezi marea, mai albastră decât orice piatră preţioasă ce-şi arogă culoarea.

Jos, o stână, lângă un mic lac cu apă dulce, munca celor ce au nevoie de apă pentru animalele lor, munca celor ce au nevoie de echilibru pentru a menţine viaţa, ne invită să facem baie în mare, în apa mai limpede decât transparenţa vasul de sticlă în care am vrea să o încărcăm, în dorinţa de-a o lua cu noi.


Pentru că discursul trebuie să se termine cu o alegere, o invitaţie pentru o reflecţie, întrebarea vine la fel ca apa mării şi te îndeamnă: Ce alegi, intrarea sau ieşirea? pentru că în secolele în care am fost educaţi de generaţii întregi ni s-a arătat tot timpul ieşirea; eu am ales intrarea.


Pentru cei pasionaţi, o explicaţie asupra sit-ului arheologic.