Sevrajul datorat amintirii

Kopaonik, Serbia - south view

Să numărăm umbrele.
De la o anumită distanță ele se confundă cu personajele ce le dau contur.
De la o anumită distanță și oamenii se confundă cu un soi de amintire, dar care nu are legătură cu ceea ce sunt ei de fapt, sau au fost.
Cu cât mai îndepărtați cu atât mai mici.
Eroii copilăriei pierduți în pădurea îndepărtată, rătăcind și neștiind ieșirea spre măreția pierdută.

Lacustrul apei înghețate

Hiroshige Utagawa, Vedere a muntelui Haruna acoperit de zăpadă

https://www.pinterest.com/collectiongv/utagawa-hiroshige/

≪Într-o zi, Chao-Chou a căzut în zăpadă și a început să strige: „Ajutor, ajutor!” Un călugăr a venit și s-a întins lângă el. Atunci, Chao-Chou s-a ridicat și a plecat.≫ 

Henri Brunel, Cele mai frumoase povestiri zen, Pro Editură și Tipografie, 2005, pag. 168.

Mai departe în carte textul se dizolvă, nu rezolvă ideea.
Am să copiez mai târziu povestea pe blog.Pe mine acum m-a interesat doar acest motto al acestei povești.
Imaginea de mai sus este în carte — alb-negru, dar datorită internetului, eu am găsit-o altfel.
Am să plec o vreme, la multă zăpadă, însă ideea expusă mai sus mă va urmări tot timpul.

Gard

Suficient cât să nu mai vezi peste gard.
Să aștepți să crești, să te înalți și-apoi să-l sari.
În final saltul face totul și nu topirea zăpezilor.

Viscolul de Sorkin - o călătorie albă

Prima dimineață, a doua zi,  apoi seara - imagini Eugen F. (c)

Ai fost în Rusia?

Nu?!

Atunci du-te!

cel care a fost în Rusia

Rețeta unui roman transpare repede la Sorokin. Citind Viscolul, găsim alchimia specifică acestui scriitor, ceea ce uimește este saltul pe care-l face de la un stil la altul; pălmuiește ș-apoi mângâie (pe cititor). Scriu asta pentru a pomeni de „Inimile celor patru”, cu „Viscolul” se cam întrece în mângâieri, devine bunic -scriu asta despre scriitor.

Astfel de migrări sunt de înțeles, sunt perioade, sunt căderi, apoi renașteri; ș-apoi cine suntem noi să ghicim curbele pe care cine le face atunci când urcă sau atunci când coboară -tocmai pentru a urca?

„Viscolul” nu este roman, îl luăm ca atare, ne urcăm într-un autobuz. Suntem așadar într-un mijloc de transport, tocmai asta este călătoria pe care Sorokin ne-o livrează; mobilul, mobilitatea.
Nu suntem singuri. Și dacă suntem singuri -ceea ce pentru autorii de horror dă foarte bine, ei bine aici suntem cu șoferul. Ori aici povestea trebuie să aibă martorul ei, personajul ei principal -OK, dar și lentila ce amplifică sau dimpotrivă ignoră evenimentele -concavă sau convexă (sau invers -mă contrazice cineva?), trebuie să surprindă, prin acuitatea sa, mijlocul prin care autorul dorește să ne-o tragă. Sorokin este trăgătorul, dacă cineva nu știa până acum lucrul acesta.

Avem așadar o călătorie, două personaje -masculine, altfel aveam o poveste de dragoste; avem mai departe o destinație, al cărei scop îndeplinit dă o mare valoare umană. De unde plecăm nu se știe prea bine, mai avem așadar o rătăcire tipic rusească; în care cel care vine, cel care previne, are o problemă cu calul, sau cu roata, sau cu el însuși - sau s-ar putea fi „el însuși un revizor”. De aceea, toți scriitori ruși au o problemă cu originea evenimentului. Tolstoi, ca să rezolve problema, i-a făcut pe polonezi ruși, stai să scriu așa: polonezi=ruși. Tolstoi avea o problemă cu migrația, pe care Sorokin chiar vrea să o rezolve -nu că poate. Valurile de slavi au fost multiple -vezi pleonasmul, rușii cred că a fost unul singur; Tolstoi îl pomenește pe Ivan cel Groaznic ca pe un Burebista, și are dreptate, înainte de aceste pomeniri, toată lumea bea vin, mânca și futea, de unde originea în altceva, într-un conducător?!

Să reperăm obiectul, să lunetim personajul - Sorokin are buchetul de nuvele numit „Dimineața lunetistului”, de aceea povestea noastră începe într-o zi în care lumina ei este de abia la început; este ziua plecării. Ceea ce mai târziu află cititorul, este că plecarea este înaintea lui, înaintea celei ce a citit deja. Personajul principal, doctorul, a plecat înainte de a cumpăra el- cititorul, cartea din raft. Că el -cititorul, citește rândurile în care doctorul risipește ultimele energii ale cailor și rămâne în pană într-un sat, cerând alți cai, este o simplă coincidență. Viscolul acoperă totul și orice dorință de călătorie este înăbușită în alb.

Doctorul ne explică astfel, datorită eșuării lamentabile a vehiculului, că are o acțiune umanitară de înfăptuit. Nimeni nu sare, Poșta este închisă, oamenii ascunși, viscolul peste tot. Doctorul vine de undeva ca să se ducă altundeva, vine de unde are vaccinurile și pleacă unde să le inoculeze. Este o nuanțare a salvării lumii, a eroului ce poartă focul, a lui Prometeu.

Desigur că Sorokin, în lamentarea eroilor ce căutau drumul spre destinația ce trebuie salvată cu ajutorul acestui vaccin, ne rătăcește într-o circumferință ce nu depășește cincizeci de kilometri ca rază. În acest teritoriu, într-un loc strâmt, având în vedere țarina numită Mamma Rassia, are loc una din cele mai celebre drame, drama sfârșitului călătoriei.

Nimeni n-a reușit să termine călătoria mai tare ca Homer, nici călătoria (Odiseea) și nici bătălia (Iliada). Sorokin are curajul cel puțin, să o răstălmăcească -punctul lui forte. Finalul ne poartă într-o viziune proprie lui, este ceea ce răspunsul dă naștere interogării:
„Spune-mi ce vrei să ști ca să-ți spun întrebarea care va veni!”

 Viscolul ne alungă și ne îndreaptă spre teritorii necunoscute, nimeni nu ne salvează, suntem noi cu noi, zeii dispar, Dumnezeu a înghețat -demult, mai rămân alții cu noi, animalele -dacă avem, GPS-ul, dacă-l avem, Dorul, dacă-l avem, Iubirea, dacă mai putem, Dorința, dacă mai răsuflăm.

P.S.
Citindu-l pe Sorokin se poate scrie o altă preumblare; numită: Viscolul lui Sorokin.

Prin surprindere

Marele Grădinar a fost luat prin surprindere.
Deja s-au ridicat voci împotriva lui și dând din colț în colț, îmbrâncit din cot în cot a ajuns în fața împăratului. Un paj, a adus o tavă de argint pe care, puse una peste alta, erau trei imagini vorbitor-cântătoare.

Când împăratul a luat prima imagine în mână, un murmur slab inundă sala.
O respirație grea, astupată, încercă să spună ceva.
Mâna împăratului tremură.
Când a luat cea de-a doua imagine, lucrurile s-au petrecut la fel și zgomotul unei atingeri traversă auzul celor prezenți.

La cea de-a treia imagine, se auzi clar, vocea tandră a florii:
„Norii sunt de vină!”
Se auzi apoi un cântec de leagăn.

Acasă

„Nu ne simțim bine decât altundeva.”

Michel Cleenewerck de Crayencour

          Să facem turul închisorii, căci; „Nu cred așa cum cred ei. Nu trăiesc așa cum trăiesc ei. Nu iubesc așa cum iubesc ei. Voi muri așa cum mor ei.”+

          În preajma muntelui -ce deschidea secret un circ glaciar, pe un platou alpin, pe o linie dreaptă, în dreptul mijlocului vestic, se afla casa.
          Casa era o insulă, o insulă ce prin culoarea ei contrasta peisajul alb-negru și asta nu numai iarna, în celelalte anotimpuri casa lua culori diferite, uneori chiar roșu aprins, de cărămidă vie. Ziua, în amiaza mare, casa apărea clară, imensă, la marginea platoului. Mulți turiști se avântau pe snow-jet-uri și luau direcția, acționau GPS-ul, busola, sau se orientau după soare în funcție de vreme. Spre înserat apăreau la cabană, unii în toiul nopții, rupți în gură de oboseală, exasperați, cerând ajutor chiar -pentru a-și recupera mobilele rămase fără benzină sau pentru vreun coleg rătăcit prin pădurile joase de jnepeni. Casa nu putea fi găsită.

          A doua zi, alți curajoși, alți venetici, luau urmele celorlalți. Casa părea mai mare ca oricând. Urmele, așa cum fiecare le vedea nu duceau nicidecum în direcția bună și deosebit de aiurea se arătau pentru cei ce doar admirau peisajul. Odată cu ambiția se năștea și rătăcirea. Nu exista nici o explicație. În cabană se lăsa liniștea de fiecare dată când turiștii întrebau de casă. Cabanierul ridica din umeri și trimitea argații să mai aducă canistre cu benzină, pe care le vindea pe bani frumoși. De multe ori visa noaptea că cineva complotează împotriva lui și-i trimite turiști cu nemiluita pentru a-l obosi și-al distruge; casa? n-a văzut-o niciodată. În schimb, asaltul acestor paltonari îl îngrozea, aceștia nu doreau decât băutură și benzină. Poveștile lor ascundeau tulburarea interioară pe care acești oameni o aveau și pe care nu se sfiau să o arate, rătăcire îmbrăcată gros cu această căutare.


          Într-o dimineață de martie, soarele, scăpă repede de coama munților și lumină interiorul cabanei dezvăluind o realitate dezolantă. Pe mese erau hârtii și sticle, hărți și creioane, pe jos, urme de mâncare și chiar câte o carte. Cabanierul, rămas singur, se aplecă și ridică mai întâi cartea. Un semn textil roșu îl ajută să o deschidă. Citi în șoaptă:

„Prin oraș au început să circule zvonuri, la coadă la lapte, la frizerie, în localuri, în șoapte prevestitoare de rău se transmitea o legendă nou-nouță despre teribilul Edificiu Roșu, care umblă singur prin oraș, se așază undeva între alte clădiri obișnuite și deschizând sinistru gurile ușilor, ținându-și răsuflarea, îi așteaptă pe imprudenți. Au apărut prieteni ai rudelor, cunoscuți care au izbutit să se smulgă din nesățiosul pântec de cărămidă. Ei povesteau lucruri îngrozitoare și ca mărturie își arătau cicatricile, fracturile obținute prin sărituri de la etajul întâi, al doilea și chiar al treilea. Potrivit tuturor acestor zvonuri și legende, pe dinăuntru casa era goală - acolo nu așteptau nici tâlhari, nici maniaci sadici, nici dihănii flocoase care sug sânge. Dar intestinele de piatră ale coridoarelor se contractau brusc și obișnuiau să-și strivească victima: sub picioare se căscau hăurile negre ale chepengurilor, care emanau miasme reci de cimitir; forțe necunoscute îl mânau pe om printre treceri și tuneluri care se îngustau până când rămâneau înțepeniți în ultima crăpătură de piatră -, iar în camerele pustii, cu tapetele sfâșiate, printre straturile de tencuială căzută din tavan, putrezeau într-o priveliște lugubră, oase mânjite, ieșind de sub cârpe înăsprite de sânge uscat.”*

Cabanierul închise cartea înapoi, se propti de pult, își turnă un ceai -rece, privi pe geam. Soarele lumina și încălzea bine; sub el, muntele alb și strălucitor, pe munte, niște musculițe mici, mici, încercau să urce, erau turiștii.
Culese cartea de pe masă și mai dădu câteva pagini:

„Stârnea tulburare împrejurarea că edificiul Roșu n-a fost văzut la lumina soarelui; intriga faptul că mai puțin de jumătate dintre martori au văzut Edificiul aflându-se într-o stare mai mult sau mai puțin înaintată de ebrietate; intrigau contradicțiile mărunte, dar prezente aproape în fiecare depoziție; dar intriga în mod deosebit totala absurditate a celor petrecute.”**

Atunci cabanierul turnă puțin rom în ceaiul rece. Gustă. Era bun și bău o înghițitură. Se așeză comod cu fața-n soare și începu din nou să citească. Pe cer, un norișor își făcu apariția din vârful muntelui și trăgea tare să-și dea drumul și să zboare spre soare.

„Obiectivul principal: depistarea surselor de zvonuri, arestarea acestor surse și demascarea centrului coordonator. Mijloacele principale: o nouă audiere a tuturor martorilor care mai înainte făcuseră depoziții în stare de trezie; descoperirea în lanț și audierea persoanelor care susțin că au fost în Edificiu; dezvăluirea unor posibile legături între persoane și martori... A se lua în considerație: a. informațiile provenite de la agenți secreți; b. nepotrivirile din depoziții.” ***

În singurătatea sa, cabanierul deveni din ce în ce mai curios. Argații plecaseră la oraș după alimente, băutură și benzină. Mai dădu o pagină și mai trase o gură de ceai...

„- Ați arătat atunci că ați văzut cum Ella Stremberg, o cunoștință a dumitale, a intrat la orele 23 și 40 de minute, la opt septembrie anul current, în așa-zisul Edificiu Roșu, care la vremea aceea se afla pe Strada Papagalilor în intervalul dintre magazinul alimentar numărul o sută cincisprezece și farmacia Strem. Confirmați această depoziție.
- Da, da, confirm. Totul a fost exact așa. Numai că în privința datei… Data exactă nu mi-o amintesc, a trecut o lună și ceva…” *V

Afară zăpada sclipea asemeni unei sticle, peste tot numai cioburi de sticlă.
Un fuior alb urmărea norul abia desprins de vârf, soarele apucă mai abitir altitudine, prânzul mai așteptă.

„-[...] Atunci ați amintit, apoi - coincide cu alte depoziții... Acum aș vrea să vă rog să-mi descrieți încă o dată și cu de-amănuntul acest așa-zis Edificiu Roșu...
[...]
- Deci în felul acesta, zise el. Două etaje. Cărămidă veche, roșu-închis, ca o cazarmă, mă înțelegeți?  Ferestrele - știți? - foarte înguste, înalte. La parter, toate date cu var și, țin minte ca acum, neluminate... Știți dumneavoastră, urmă el după ce se mai gândi puțin, după cât îmi aduc aminte, de fapt nu era nici o fereastră luminată. Apoi... intrarea. Trepte de piatră, două sau trei... Și o ușă grea... o clanță veche de aramă, sculptată. Ella a apucat această clanță și a tras de ușă spre sine cu mare efort... N-am observat numărul casei, nu țin minte, avea număr sau nu... într-un cuvânt, aspectul general al unei clădiri publice vechi, ceva de la sfârșitul veacului trecut.” V

În fața geamului un buchet de flori învia, razele sănătoase de soare activau -prin căi nebănuite, tensiunea superficială a trunchiurilor vegetale, a cupelor colorate -petale, a fractalilor verzi- frunze. Cu încă o înghițitură de ceai cu rom, cabanierului i s-au deschis noi sinapse, care electric zvâcniră într-o lume nouă. Sări ceva rânduri în timp ce privi afară. Aplecă din nou capul.

„-[...]Da' poate că nu dumneavoastră ați văzut toate acestea? Poate că v-a povestit cineva?... Înainte de întâmplarea cu doamna Stremberg ați avut prilejul să auziți de Edificiul Roșu?
[...]
- N-n-n... nu-mi aduc aminte... rosti el. Pe urmă- da. După ce Ella a dispărut, când mergeam la poliție... după ce s-a deschis ancheta... pe urmă au fost multe discuții, înainte de asta însă... Domnule anchetator! rosti el solemn. Nu pot să jur că înainte de apariția Ellei nu am auzit nimic de Edificul roșu, dar pot să jur că nu îmi amintesc nimic.” V*

De fiecare dată când memoria ne aduce în prezent amintiri pe care le credeam uitate, imaginea acestora devine tot mai vestejită, timpul usucă lacrimile în cele triste și îndreaptă gura în cele vesele. Amintirea uitată își pierde din valoarea sufletească, pe care o suferință, sau o bucurie, a încercat să o piardă sau să o păstreze, căci timpul nu face minuni, face ravagii. Ori chipul aspru al omului de munte, al cabanierului, se întunecă o clipă și mai apoi repede, se deschise rememorând toate evenimentele ce l-au împins -oarecum sisific, aici pe munte, în sus, departe de lume. Acum poate, pentru a nu-l lăsa în pace, această îmbulzeală de oameni nebuni, induși de-o carte, de o civilizație - a cărei ieșire nu înseamnă decât progres, îi schimba brusc motivația și scopul șederii sale, a liniștii. Ce aiurea.

Afară soarele deveni mat. O pânză cenușie acoperă repede și muntele și cabana sa. Căută în cană și goală fiind, bău direct din sticlă. Mâna îi alunecă pe carte și deschise oarecum la întâmplare pentru a mai citi, căci lucrul acesta îi plăcu acum tare mult.

„- Ce să mai discut cu niște paraziți ca voi? [...] Trebuia să-ți miști curul mai devreme, acum e prea târziu...”

Pricepu repede că este un alt dialog, dar cu personajul principal încă prins în el -în dialog.

„- Dar ce s-a întâmplat, ce era atât de urgent? [...] făcându-se a nu fi auzit paraziți și toate celelalte.
- S-a întâmplat că în vreme ce dumneata stăteai și pălăvrăgeai aici, respectai regulamentul ăla împuțit, eu am văzut Edificiul! [...]
- Ce Edificiu? întrebă el.
- Dumneata ce vrei de fapt? Se înfurie brusc  [...] Ai de gând să glumești cu mine? Ce Edificiu... Ăla Roșu! Exact, edificiul Roșu! Se află, bestia, chiar pe Strada Principală, și oamenii intră acolo, iar dumneata stai aici și bei ceai... Chinuiești babe neroade...” V**

Amintirea celei ce putea să fie acum baba lui îl chinui o clipă, asemeni soarelui ce scăpără ca o brichetă. Privind în largul unui orizont alb, la poalele unui munte la fel de alb, într-o lumină gri-violetă, găsi punctul de care agățat stătea casa. Se aplecă peste pult, în spatele lui și luă binoclul.
Adevărat, la 20x putea vedea clar forma unei case, înalte chiar. Undeva în jurul ei, spre vârful muntelui, sănii motorizate colindau ca și cum ar prinde fluturi.
Închise cartea pe masă, luă sticla cu el, udă brândușele primite cu o seară înainte și în fugă își luă și pufoaica. Afară încălecă snow-mobilul, strecură sticla în buzunarul lateral și porni drept spre soare-răsare. Umbra laterală dispăru și opri pentru a alimenta. Trase un gât lung de rom și privi în umbra norilor cum casa era la locul ei. Se întuneca.

Ajunse, în fața sa era casa. Ajunse! Îi venea să chiuie de bucurie și să blesteme toate principiile lumii sale, toate valorile și adevărurile, căci erau numai minciuni și false probleme.
Casa era într-adevăr pe două-trei nivele, ultimul era mansardat. Era din cărămidă roșie ca gălbenușul de ou proaspăt. Era casa pe care o omenire întreagă o căuta.
Era sigur că a decojit fructul interzis, fără a se otrăvi cu coaja. Era într-un fel cel ales.
Intră apucând clanța strălucitoare de aramă sculptată, intră împingând cu greu ușa.
Înăuntru totul cunoscut, doar puțin altfel, parcă mai curat, mai ordine, mai elevat, aerisit, volume mai generoase. Își găsi sticla pe-o masă, lângă o carte. Citi repede „Through the Looking-Glass”, știa engleza!!!


O pisică albă mieună în spaniolă, de fapt o face cu un accent maur, care îi povestea despre ceruri.
Pe masă, lângă sticlă, lângă cartea cu „trecerile”, mai era și un binoclu; 60x.
Privind prin el, văzu casa și mai văzu cum el, tot el pătrunde în ea. Cum găsește sticla și cartea, udă brândușele, citește titlul. Orașul l-a ajuns, chiar dacă el l-a părăsit fugind ca de-un blestem. Era acasă.

__________________________
+ Marquerite Yourcenar, coperta interioară, Poveste Albastră, și altele, Humanitas;
*...V** Arkadi Strugațki și Boris Strugațki, Orașul damnat, Paralela 45, 2004, pag.110-128.

Când alții fac fotografii cu aparatul tău

Eugen

Câine pe zăpadă

Peisaj de iarnă cu câine lipsă

Într-o zăpadă orbitoare, câinele pare suspendat și doar umbra sa îl mai leagă de pământ.
Pentru că are această alură atât de vie și atât de sălbatică, fiind de fapt atât de minunat, l-am scos din cea de-a doua imagine.

Înviorarea

Exp-lorator,-pulzat,-pedient,-periment

       Să reducem totul la moment, să fugărim secunda până ce ea obosește, să nu ne odihnim alături de ea, gândul fugar să i-o ia înainte, astfel, foarte puțin mai târziu ne vom regăsi în ceea mai minunată conduită a timpului; remușcarea.
       A fost atât de repede și atât de sublim când nu am simțit, nu am perceput, că timpul există; ne-am minunat de cele văzute, de cele întâmplate și această poezie în rimă de cele evocate părea că nu se mai termină.

       Firește ar fi să nu avem remușcări, clipele pierdute să fie asemeni unor perle în seif, în zestrea unei memorii oraculare, dar lucrurile acestea nu se întâmplă, uităm prea repede, un vertij ne amestecă clipele de serviciu cu cele din supermarket, cu cele din fața semaforului, cu cele din fața ghișeului, un tremur ne tulbură și nu mai vedem bine. În fața anilor ce au trecut, reușim să ne recunoaștem, acolo suntem noi și era atât de bine.

       De fapt lucrurile acestea nu există, tremurul acela este din cauza frigului, soarele ne orbește, albul, prea mult ne osândește. Cât de mult ne păcălim, cât acolo sus cineva se odihnește.

Accidentul macabru - Woody Allen

- Doamne, mi-am împușcat bărbatul! plîngea Cynthia Freem prăvălită peste cadavrul din zăpadă.

- Cum s-a-ntîmplat? întrebă inspectorul Ford, trecînd direct la subiect.

- Vînam. Quincy adoră vînătoarea, ca și mine. Hățișul era foarte des. Am crezut că văd o ciocănitoare. Am tras și m-am apropiat de tufiș. Prea tîrziu. Cînd am dat crengile la o parte, era peruca soțului meu.

- Hm, mormăi inspectorul Ford, privind urmele din zăpadă. Sînteți o țintașă foarte bună. L-ați nimerit direct între sprîncene.

- A fost un noroc. Nu sînt o profesionistă.

- Înțeleg. Inspectorul Ford examină efectele victimei. În buzunar găsi bucăți de sfoară, un măr din 1904 și niște instrucțiuni de cum să procedezi cînd te trezești  pe neașteptate lîngă un armean.

- D-nă Freem, acesta este primul accident de vînătoare al soțului dumneavoastră?

- Da, mortal, primul. Căci s-a mai întîmplat odată, în Canadienii Stîncoși, ca un vultur obraznic să-i fure certificatul de naștere.

- Soțul dumneavoastră purta întotdeauna perucă?

- Nu tocmai. O punea de obicei cînd se certa cu cineva.

- Sună foarte bizar.

- Așa și era.

- De-aceea l-ați omorît?

Cum a știut inspectorul Ford că nu era un accident?

O singură privire și a fost de-ajuns. Un vînător experimentat ca Quincy Freem n-ar fi ieșit niciodată la vînătoare de cerbi în indispensabili. De fapt, d-na Freem îl pisă pînă muri, în timp ce el spăla vasele. Apoi înscenă un accident, trăgîndu-l afară, în pădure și lasînd asupra lui un exemplar din „Almanahul vînătorului”. În graba ei, a uitat să-l îmbrace. De ce însă d-l Quincy Freem spăla vasele în indispensabili, rămîne un mister.

în românește de Viorica Mircea

Cărămida cu mîner, proză satirică, Astra, 1986, pag. 18-19.

Atenție! nu călcați pe mașini!

11 martie 2012, Muntele Mic, Stația de teleschi Borlova.

Ninge de 10 ore

     Să nu poţi ieşi din casă dimineaţa din cauza zăpezii, visul copilăriei mele, un oraş acoperit de zăpadă în care nimeni nu se mai mişcă din cauza albului. Vis pe cale de a se realiza,  afară ninge cu fulgi mari şi zăpada a atins cel puţin 30 de cm. S-a anunţat că va ninge toată ziua; mă bucur şi mă pregătesc de claustrare, rezervele mele de alcool ajung pentru câteva zile, o beţie continuă asta doresc acum, beţie de alb de şi de compuşi alcoolici. Să mă trezesc primăvara, ca ursul mototolit de hibernare, rupt în gură de somn, căutător.

Astrid - păzitoarea mea