Dacă îi spui numele, dispare

Liniștea muzeelor poate fi întrecută doar de liniștea sălilor de lectură.
Într-un ținut mlăștinos, înconjurat la nord de plaje liniștite, la sud, de faleze abrupte și amenințătoare, dar la fel de tăcute, se află Templul Zeiței Artemis de la Vravrona (Braurona), templul fecioarelor urs. În spațiul continental se află largi livezi de portocali, piersici sau smochini, solul este atât de prietenos cu plantele, încât măslinul nu se arată. În schimb spre mare, spre Egeea, un alb acoperă ici colo pământul, acolo nici măcar trestiile nu vor să se avânte, este periculos.


Pentru a intra în muzeu trebuie să urci cu marea în stânga, apoi, ocolind tot sit-ul, tot stânga (de la drum) trebuie să faci pentru a te apropia. Într-o parcare mică și pietruită îți lași mașina, mai departe doar pașii te vor purta într-un teritoriu nebănuit de frumos. Dimineața, căci orele pe care trebuie să le petreci în preajma ruinelor, sunt ori cele ce vin devreme, ori celelalte, la apus, liniștea cuprinde piatra, astfel, orice defect, sau orice perfecțiune se vede clar, oglindit geometric în ochiul celui ce vine aici pentru aș măsura plenitudinea -scriu de dorința de-a fi uimit.


Noi am deschis muzeul, la ora la care mulți se spală pe dinți, noi ceream bilete, așa am pătruns în ținutul în care lumina se juca cu fereastra. Macheta templului apărea exact așa cum a fost proiectată, indiscretă, să nu ascundă nimic, totul pentru a fi privit. Soarele arunca lumina sa obișnuită pe care coloanele reconstituite afară o primeau identic. Afară sit-ul arheologic este în lucru, încă se mai descoperă, încă se sapă, încă cineva își reamintește.

Acest pod nu l-am văzut, râul Erasinos a fost deviat pentru a permite arheologilor să se desfășoare, dar nu l-am uitat.

Perati

Un teritoriu smuls, o insulă ce parcă a fugit de continent, lăsând în urmă un golf aproape circular; golful la fel ca insula se numeşte Perati şi se află în zona sacră a zeiţei Artemis din Vavronia (Brauronia) din estul Athinei (Atenei). Ritualurile fecioarelor-urs, a acelora ce dansau, imitând ursul sau ursoaica, amintesc şi astăzi de perioadele legendare ale zeilor htonici, ale unei naturi ce îmbrăţişa spiritul uman până la sufocare; oamenii trăiau într-o conştiinţă divină, iar zeul sau zeiţa se plimba permanent printre ei, locul ei fiind pe pământ, în templu, căci pentru anticii greci ubicuitatea zeilor era o stare de fapt.

Golful Perati

În acest dans a intrat şi marea, şi ţărmul, norii, vântul şi fuga insulei nu mai miră astăzi pe nimeni. Stă la o distanţă gânditoare sprijinindu-se pe două braţe ce se văd ieşind din apă; insula are şi ea insuliţele ei.

Insula cu insuliţele Perati

În Grecia călătoria pe mare este la ea acasă, nu există cred, insulă sau insuliţă care să nu aibă legată de ea şi o ambarcaţiune, fie mare sau mică. Felul de-a călători pe mare face parte din natura locului, monotonia dispare datorită sălbăticiei ţărmului, iluzia totală a singurătăţii apare peste tot, absenţa umană este acum binevenită.


Aici, în această deplină singurătate, locul alege omul, am scris asta şi cu alte ocazii, dar parcă aici, în acest anturaj sălbatic, nu oricine poate rezista. Există o teamă a prăpăstiilor, a adâncimii apei, a stâncilor ascuţite, a unui eveniment necugetat în a te arunca în mare pentru a înota până la insulele din zare.

Vedere spre sud a ţărmul stâncos de la Perati