Sugrumarea subconștientului

http://dailybail.com/home/rothschild-bank-and-goldman-sachs-are-both-on-the-list-of-bo.html

≪    Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi tîrșîiam  picioarele după ei, așa cum am făcut toată viața cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sînt cei nebuni, nebuni după viață, nebuni să vorbească, dorind nebunește să fie mîntuiți, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată și nu spun banalități, ci doar ard, ard, ard ca niște formidabile focuri de artificii, explodează aidoma unor păianjeni de foc printre stele, iar lumina albastră din mijloc face bum și toată lumea oftează: „Aaaah!” ≫

Jack Kerouac, Pe drum (On the road), Polirom, 2009, pag.12.

O mică meschinărie anonimă

motto prelungit
♜ ♞ ♝
    Paul Slazinger a pus pe cineva să-i aducă toate hainele și materialele de scris aici. Lucrează acum la primul său volum care nu e beletristică, și căruia i-a dat titlul Singura cale de a organiza o revoluție reușită în orice domeniu de activitate umană.


    În ce măsură servește asta la ceva : Slazinger pretinde că a învățat din istorie că oamenii cei mai mulți nu-și pot deschide mințile pentru a primi idei noi, mai întîi, mai înainte ca o echipă de deschiderea minților, constituită din persoane aparținînd unui organism special, să fi început să-i instruiască. Astfel, viața va continua exact ca mai înainte, indiferent de cît de dureroasă, lipsită de realitate, nedreaptă, grotescă sau vădit tîmpită ar fi ea.
    Echipa trebuie să constea din trei categorii de specialiști, crede el. Astfel, revoluția, fie în domeniul vieții politice, fie în cel al artelor sau al științelor sau oricare altul, va eșua cu siguranță.
    Cel mai rar dintre acești specialiști, este geniul autentic - o persoană capabilă să aibă idei bune, care nu sînt în circulație generală. „Un geniu lucrînd singuratic”, spune Slazinger este, „fără excepție desconsiderat, ca nebun”.
♕

Kurt Vonnegut, Barbă albastră, Cartea românească, 1991, pag.200.

Dialogul din comentariile precedente:


Anonim 20:59 (acum 13 ore)
de fapt, ce-ai vazut la delphi?
nu stiu daca am inteles prea bine chestia cu banca: adica banca era acoperita cu bruma, cineva a stat, bruma s-a sters, etc, etc?


Scorchfield 21:12 (acum 13 ore)
Anonim
unde se vede că cineva a stat pe bancă? și cum s-a șters bruma?
la Delphi?
Niște pietre!


Anonim 21:54 (acum 12 ore)
pai eu am invatat asa (la matematica) ca daca vrei sa faci o demonstratie ea trebuie sa fie logica, clara, explicita. adica cf teoremei cutare atunci....


ziceai ceva de stat, mai vad ca ai scrilejit prin bruma sau chiar pe lemn ceva (niste litere, etc) dar nu pot sa spun ca intuiesc ce scrie pentru ca nu vad prea clar.


chestia tare este ca ma preocupa ce ai "vazut" la delphi. probabil ca nu ne vei spune celor interesati de acest subiect. oricum am vazut ca esti genul de "profesor" afurisit, care nu dezvalui tot ce stii.


Anonim 07:58 (acum 2 ore)
Practic voi, din lipsa unei vieti sociale, nu faceti altceva decat sa trimiteti semnale luminoase de ajutor catre altii ca voi, care traiesc doar pentru si prin internet. Help, hilfe, ajutor... Whatever. tot un drac! Aveti o varsta. Mai aveti si alte variante. Parerea mea. Exista, de exemplu, cluburi pentru pensionari. Sau cluburi de swingeri! Go for it!
Si pe banca aia e strigatul cui de ajutor, Scorchfield? :)))
______________________________________




Continuarea mesajului:


Banca a luat mat, de fapt nimeni nu i-a perceput mesajul.
Unii taie un cartof și văd acolo imaginea lui Isus, alții taie o buturugă și văd desenată o inimă, pe cer niște nori au desenat harta, conturul țării noastre, fotografia a fost chiar apreciată.
Banca a lăsat o dâră verticală, cineva a venit și a completat, altcineva a interpretat, mesajul a fost preluat.
În final banca a fost cea care striga ceva, în lipsa oamenilor ce stăteau pe ea; vine o vreme când nimeni nu se va mai așeza pe ea, vine o vreme rece cu mult întuneric. În țara mea și clădirile strigă, și copacii, și munții, în schimb pe majoritatea îi fute grija despre cel care observă asta.
Nu doresc comentarii anonime, am scris-o de multe ori, dacă le-am primit a fost din dorința de comunicare, viața mea particulară nu cred că interesează pe nimeni. În general, acei care nu pricep pe unde bat câmpii nu trebuie să comenteze, nu pot închide comentariile din cauza unor frustrați anonimi.

Sublimarea mesajelor

mesaje

Mesajului i se opune destinatarul, comunicarea s-a născut astfel din acceptarea dorinței expeditorului de către destinatar ; înțelege acesta din urmă toată dorința celui ce a creat mesajul? transpunerea în orice formă diluează atât înțelegerea cât și intensitatea lucrării, comunicarea devenind astfel un mediu atenuator.


Mesajele subliminale suferă în schimb de sublimare, sunt ajutate tocmai de mediu, de comunicare, în lipsa unui mediu propice nu putem ciripi despre sublimitate. Aceste mesaje se transformă repede din solidul ferm al destinatarului în vaporii mult mai ușori și mai șerpuitori spre ai expeditorului.  Așadar cel care trebuia să citească o sută de rânduri ai unei scrisori lăbărțate și dureros enunțate îi sunt îndeajuns numai câteva pentru a absorbi astfel naftalina dintr-un dulap, în care o clipă au stat hainele celui ce a emis mesajul.

În timp ce orice privire asupra băncii acoperită de un strat fin de nea încerca descifrarea liniilor verticale, sensul de bancă, de șezut, de odihnă, de luare-aminte se pierde. Chiar dacă mesajul începe să dispară, nu să treacă în altă formă de comunicare, el devine mai șters, mai ilizibil și ceea ce de la bun început ar fi trebuit să iasă în evidență nici măcar acum nu preocupă ochiul celui ce vrea să priceapă.


În definitiv, cineva a venit și s-a jucat, banca de fapt a rămas!

Mesaje

    Mesajele sunt necesare, dar aceste depeșe moderne numite S.M.S. au căzut în desuetudine, factorul vocal le-a luat cuvântul.


    În cealaltă parte a efortului uman de înțelegere se află celălalt mesaj, cel subliminal, care se întoarce ca șarpele și mușcă.
    Ce dorești tu să înțelegi? reflectă acesta.

Ficțiunea ce străbate realitatea

http://www.artsway.org.uk/images/sized/assets/uploads/events/photos/r_woods_-_man_sleeping_amongst_chairs-434x0.jpg

Anii '80 - din Barbă Albastră de Kurt Vonnegut
α
Buletin de actualitate : Paul Slazinger s-a dus în Polonia, negăsind alt loc mai bun unde să se ducă. Conform ziarului New York Times de azi dimineață a fost trimis acolo pentru o săptămînă de organizația internațională a scriitorilor numită „PEN” împreună cu o delegație pentru a cerceta condiția tristă a colegilor oprimați, din țara aceea.


Poate că polonezii vor proceda la fel și vor cerceta la rîndul lor condiția lui tristă. Cine este mai mult de compătimit, un scriitor legat și cu căluș în gură, pus de conțopiști, sau unul trăind în deplină libertate, care nu mai are nimic de spus ?
ω

Kurt Vonnegut, Barbă albastră, Cartea românească, 1991, 22, pag.177.

Odată căpătată libertatea, librăriile de altădată, aproape goale, au primit ziduri întregi de cărți, aceste cărămizi ce se înalță fiind foarte deosebite unele de altele, unele foarte vechi, alte foarte noi.
Indiferent de așezarea acestor cărămizi, cele rezistente și bune alcătuiesc baza zidului, dar zidul se tot înalță. Munca aceasta de înălțare este un circ întreg, babel-ul se ridică în aplauze și lungii ovații. După un timp cărămizile cele noi și cele mai multe dealtfel, se vor prăbuși, ruina va ascunde bine în interiorul său adevăratele comori și asta va fi bine.

Povestirea Logodnica de Hesse

http://www.ehow.com/how_6494198_how_to-instructions-i_129f-fiance-visa.html

Despre această minunată povestire se poate scrie că reflectă cel mai bine povestea mariajelor fericite și totodată a oamenilor fericiți.

Logodnica

de Hermann Hesse

Signora Riccioti care trăsese de puțin timp la hanul Waldstäterhof din Brunnen împreună cu fiica sa Margherita, aparținea tipului de italiancă blondă, molatică, ușor indolentă, foarte des întîlnit în Lombardia și în împrejurimile Veneției. Purta pe degetele-i plinuțe mai multe inele de-o oarecare valoare, iar ținuta studiată ce mai putea fi încă caracterizată drept unduire voluptos-elastică, evolua din ce în ce mai vizibil către ceea ce se numește legănat de rață. Elegantă și, în mod vădit obișnuită să i se spună complimente, era un personaj pe deplin reprezentativ. Purta toalete ce nu erau lipsite de farmec, iar cîteodată, sera, acompaniată la pian, cînta cu o voce care, deși lucrată, se dovedea ușor graseiată, chiar falsă uneori. Ținea notele la distanță cu ajutorul brațelor scurte, doldora de carne și a palmelor întoarse în afară. Era originară din Padova, unde răposatu-i soț fusese om de afaceri și politician cunoscut. Trăise alături de el într-o atmosferă de o simplitate prosperă, mult deasupra posibilităților lor, gen de viață pe care s-a încăpățînat să-l continue și după moartea soțului.


Oricum, această persoană nu ne-ar fi interesat cîtuși de puțin dacă nu ar fi însoțit-o pe Margherita, drăgălașa-i fetiță, de-abia ieșită din adolescență, ușor anemică după anii petrecuți la pension, avînd încă unele probleme cu pofta de mîncare. Tînăra era o ființă încîntătoare, zveltă, palidă, suavă, cu părul des, blond-închis, pe care toată lumea o privea cu plăcere atunci cînd, într-o toaletă estivală, nespus de simplă, albă sau albastru-deschis, se plimba prin grădină sau pe străzile orașului. Era primul an cînd doamna Riccioti își scotea fiica în lume - căci la Padova ele trăiau mai degrabă o viață închisă - și atitudinea, într-o oarecare măsură resemnată, pe care a adoptat-o în prezența cunoștințelor, văzîndu-se umbrită de strălucirea fiicei sale, îi ședea de minune. Este adevărat că întotdeauna doamna Riccioti fusese o mamă admirabilă, nu însă fără a mai nutri pretenții secrete la un destin și la un viitor care să-i aparțină; începea totuși să renunțe la aceste speranțe nemărturisite și s-o gătească pe Margherita, așa cum o mamă bună își scoate colierul de care nu s-a despărțit niciodată de la nuntă ca să-l prindă de gîtul fiicei sale, devenită adultă.


Încă de la început, nu au lipsit bărbații care să se intereseze de blonda și eleganta padovană, dar mama, prudentă, s-a înconjurat de un zid de respectabilitate, care a îndepărtat nu puțini amatori de aventură. Fiica sa trebuia să-și găsească un soț care să-i permită să trăiască în bunăstare; cum frumusețea era singura zestre a Margheritei, datoria ei de mamă îi cerea să fie de o extremă vigilență.


Dar iată că la Brunnen își făcu apariția viitorul erou al povestirii noastre, așa încît lucrurile luară o întorsătură mult mai rapidă și mult mai simplă decît ar fi dorit această mamă grijulie. Într-o zi poposi la Waldstäterhof un tînăr venit din Germania care se îndrăgosti de Margherita la prima vedere și-și exprimă de îndată intențiile într-un mod cît se poate de hotărît, așa cum procedează numai oamenii, dispunînd de puțin timp, nu o pot face pe ocolite. Domnul Statenfoos avea într-adevăr foarte puțin timp la dispoziție. Era administratorul unei plantații de ceai din Ceylon și se afla în concediu de numai două luni în Europa, unde urma să revină peste trei sau patru ani, cel mai curînd.


Acest tînăr, zvelt, bronzat, cu o înfățișare autoritară, nu plăcu în mod deosebit doamnei Riccioti, în schimb o impresionă puternic pe frumoasa Margherita, căreia îi făcu  din prima clipă o curte asiduă. Nu arăta deloc rău, cu aerul său de nepăsare seniorială, ce-l caracterizează pe europeanul statornicit în colonii. În plus, nu avea decît douăzeci și șase de ani. Faptul că venea din Ceylon, pămînt îndepărtat și miraculos, de dincolo de mări, îi conferea o aureolă destul de romantică și o reală superioritate față de majoritatea vilegiaturiștilor din acest colțișor de Europă. Statenfoos se îmbrăca din cap pînă-n picioare ca un englez; de la smoking pînă la costumul de tenis, de la frac la echipamentul de munte, întreaga-i îmbrăcăminte era de primă calitate; pentru un celibatar, călătorea cu o impresionantă cantitate de valize, arătîndu-se obișnuit din toate punctele de vedere cu o existență de înaltă clasă. Lua parte fără entuziasm la îndeletnicirile sau distracțiile vilegiaturistului, ducînd la bun sfîrșit, cu metodă și precizie, tot ceea ce făcea; nimic nu-l impresiona, fie că era vorba de alpinism, canotaj, tenis ori whist. Părea, în aceste locuri, un oaspete în trecere, venit dintr-o lume îndepărtată, fabuloasă în care existau palmieri și crocodili, unde oamenii de condiția lui, instalați în conace albe și curate, serviți cu băuturi de la gheață de o mulțime de servitori de culoare, la fel de activi ca niște furnici, gustă răcoarea și tihna în foșnetul evantaielor. Nu-și pierdea nici calmul, nici superioritatea exotică decît în fața Margheritei; îi vorbea într-un amestec pasionat de germană, italiană, franceză și engleză, le pîndea pe doamnele Riccioti de dimineață pînă seara, le citea ziarele, le transporta șezlongurile și avea atît de puțină grijă să-și ascundă admirația față de fată în prezența celorlalți, încît lumea observa, cu o intensă curiozitate, demersurile lui pe lîngă frumoasa italiancă. Romanul său era urmărit cu un interes absolut sportiv și se făcură chiar pariuri.


Toate acestea displăceau în mod considerabil doamnei Riccioti și urmară zile în care fu văzută plimbîndu-se cu demnitate ofensată, în timp ce Margherita o urma cu ochii plînși, iar domnul Statenfoos, abătut, comanda pe verandă whisky cu sifon. În acest timp a reușit totuși să se înțeleagă cu tînăra domnișoară să nu se lase despărțiți unul de celălalt. Atunci cînd, într-o dimineață toridă, doamna Riccioti îi arătă fiicei sale că purtările prea intime față de tînărul plantator ar putea să-i păteze reputația și că, mai ales, un bărbat care nu ar fi posesorul unei averi considerabile nu poate intra în planurile ei, fermecătoarea Margherita se închise în cameră și înghiți conținutul unui flaconaș cu soluție de scos pete, pe care o luase drept otravă; în realitate, efectul nu făcu decît să micșoreze o poftă de mîncare de-abia înfiripată și să-i accentueze ușor paloarea chipului, devenit astfel și mai spiritualizat.


Chiar în acea zi, pe cînd Margherita, suferindă, rămăsese ore întregi întinsă pe divan, în urma unei lungi discuții, mama sa și cu domnul Statenfoos hotărîră logodna, astfel încît, a doua zi, energicul administrator de peste mări a putut fi văzut luîndu-și micul dejun la masa celor două doamne. Margherita era fericită. Mama, în schimb, considera această logodnă drept un rău necesar dar care, binenînțeles, trebuia să fie trecător. Oricum, gîndea ea, nimeni nu va ști nimic despre această logodnă și, în cazul în care s-ar ivi o nouă ocazie, logodnicul, stabilit atît de departe, nici nu ar mai trebui consultat. În același timp a insistat ca Statenfoos să nu-și amîne înapoierea în Ceylon, amenințîndu-l cu o plecare imediată, ba chiar cu o ruptură totală atunci cînd el își exprimă dorința de a se căsători pe loc și de a lua cu el în India, pe tînara-i soție. Se înclină în fața voinței mamei, căci din clipa în care logodna fu anunțată, doamnele Riccioti păreau contopite în una și aceeași persoană, Statenfoos fiind nevoit să-și multiplice vicleșugurile pentru a se afla singur cu logodnica sa, fie și numai pentru cîteva clipe. La Lucerna i-a cumpărat cele mai frumoase cadouri de logodnă, dar, cum telegramele de afaceri îl chemară urgent în Anglia, nu o revăzu pe frumoasa Margherita decît în gara din Genova, unde însoțită de mama ei, îl aștepta pentru a petrece o seară împreună și pentru a-l conduce a doua zi de dimineață la vapor.


„Mă voi întoarce peste trei ani cel mai tîrziu și atunci ne vom căsători!”, a mai apucat să strige de pe pasarela ce a fost retrasă în urma lui. Pachebotul copaniei Lloyd părăsi încetișor portul în sunetele fanfarei.
Mama și fiica se întoarseră liniștite la Padova unde-și reluară existența obișnuită. Doamna Riccioti nu se dădea încă bătută; într-n an, gîndea ea, totul va fi altfel. Se vor duce din nou într-o stațiune termală la modă, unde, fără îndoială, li se vor deschide noi și strălucite perspective. În acest timp, din depărtare, logodnicul scria întruna lungi scrisori afectuoase. Margherita era mulțumită. Își revenise complet din emoțiile acelui sezon agitat și înflorea văzînd cu ochii, nici vorbă de anemie sau de lipsă de poftă de mîncare. Își dăruise inima, viitorul îi era asigurat. În modesta bunăstare a existenței ei, se lăsa în voia unei plăcute reverii, învăța puțină engleză și-și confecționase un album în care păstra cu grijă minunatele fotografii cu palmieri, temple și elefanți trimise de logodnicul ei.


În vara următoare nu au călătorit în străinătate; au petrecut numai cîteva săptămîni la munte, într-un modest colțișor turistic. Încetul cu încetul, mama însăși depuse armele și încetă să mai făurească planuri ambițioase care ar fi țintit mai sus decît fericirea sufletească la care ajunsese fiica sa. Din timp în timp, soseau din India admirabile dantele, mătăsuri fine, delicate casete îmbrăcate-n piele, miniaturi din fildeș. Aceste obiecte erau arătate cunoștințelor și în curînd salonul se umplu de ele. Cînd într-o zi primiră vestea că Statenfoos s-a îmbolnăvit, doamna Riccioti se rugă chiar, împreună cu fiica sa , pentru vindecarea dragului exilat; din fericire, ruga lor nu întîrzie să-și arate roadele.


Cele două femei cunoșteau acum o stare de satisfacție tihnită. Mama căpătă obiceiuri profund burgheze, îmbătrîni și se îngrășă atît de tare, că pînă și cîntatul deveni pentru ea un efort epuizant. Nemaiavînd nici un motiv să întrețină aparențele bunăstării, doamnele Riccioti au început să cheltuiască mai puțin pe toalete, complăcîndu-se în a trăi retrase, fără prea mari pretenții. Nu mai economiseau în vederea călătoriilor costisitoare, mulțumindu-se în schimb să-și îmbunătățească gradul de confort cotidian.


Curînd circumstanțele demonstrară cît de mult Margherita era fiica mamei sale. De la întîmplarea cu soluția de scos pete și despărțirea de la Genova, fata nu cunoscuse nici o supărare mai serioasă, înflorind și îngrășîndu-se pe nesimțite. Cum nici o neliniște morală, nici o oboseală fizică - abandonase de mult tenisul - nu-i mai tulburau existența, nu numai chipul, palid și drăgălaș cîndva, își pierdu expresia de exaltare juvenilă, dar mai ales silueta elegantă se transformă profund, culminînd prin tihnite rotunjimi pe care nimeni nu le-ar fi bănuit altădată. Ceea ce părea comic și grotesc la mamă, se arăta la fiică îndulcit de prospețimea și farmecul tinereții; totuși, nu mai încăpea nici o îndoială, Margherita avea  tendința spre obezitate și era pe punctul de a deveni o respectabilă matroană colos. Trecuseră deja cei trei ani, însă logodnicul scrise disperat că-i era imposibil să obțină un concediu. În schimb veniturile sale crescuseră considerabil. În cazul în care nu va putea veni în Europa nici în anul următor, o invita pe draga lui logodnică în Ceylon, pentru a-i da concursul în calitate de stăpînă a casei la amenajarea cochetei vile pe care tocmai o construia.
Deși decepționate, doamnele Riccioti acceptaseră oferta. Mama fu nevoită să admită faptul că scumpa ei copilă pierduse puțin din farmecul fizic; în aceste condiții ridicînd obiecții, ar fi dat dovadă de lipsă de judecată, compromițînd astfel un viitor asigurat.


Toate acestea mi-au fost povestite mult mai tîrziu; din întîmplare însă am fost martor ocular la ceea ce a urmat.
M-am îmbarcat într-o zi la Genova, pe un vapor al companiei Norddeutschenlloyd cu destinația Extremul Orient. Printre călătorii de la clasa I, nu foarte numeroși, se remarca o tînără italiancă urcată la bord în același timp cu mine, și care mergea la Colombo pentru a-și regăsi logodnicul. Pe vapor se aflau mai multe logodnice cu destinația Phenang, Shanghai sau Manilla, formînd un grup plăcut, de compania căruia noi, tinerii, ne-am bucurat într-un chip cu totul nevinovat. Ne-am împrietenit cu aceste fete curajoase chiar înainte de a ajunge la canalul de Suez. Padovana vorbea puțin englezește, iar noi am încercat să ne verificăm cunoștințele de italiană. Din păcate, atunci cînd după capul Guardafui, marea deveni agitată, tînăra italiancă pe care o numisem - datorită dimensiunilor neobișnuite - „Colosul”, rămase zile întregi întinsă pe șezlong, zăcînd, doborîtă de un cumplit  rău de mare. Cuprinși de compasiune, îi acordarăm toată simpatia și atenția noastră, fără a ne putea ascunde uneori un zîmbet la vederea staturii ei fenomenale, adevărată fantezie a naturii. O serveam cu ceai sau supă, îi citeam în italiană - ceea ce o făcea cîteodată să zîmbească - îi transportam în fiecare dimineață și după-amiază șezlongul în locul cel mai umbrit sau liniștit al punții. Înaintea sosirii la Colombo se simți mai bine, dar rămase întinsă, indiferentă, fără vlagă, cu o expresie copilărească de suferință și slăbiciune pe chipu-i amabil și dolofan.


Ajunși în apropierea Ceylonului, l-am ajutat pe Colos să-și facă valizele. Pe întreaga punte domnea, după o călătorie de două săptămîni, acea agitație zgomotoasă ce se creează întotdeauna la apropierea primului port mai important.
Fuseseră despachetate căștile coloniale și umbrelele, răsfoiam cărțile sau ghidurile de călătorie, admiram priveliștile de pe malul ce se apropia tot mai mult, începeam să-i uităm pe tovarășii de călătorie de la care ne luaserăm prietenește la revedere acum o oră. Fiecare dorea să coboare cît mai repede, unii pentru a se întoarce acasă, la îndeletnicirile lor, după o călătorie atît de lungă, alții pentru a descoperi - plini de curiozitate - prima plajă tropicală, primii cocotieri, indigenii cu pielea tuciurie, sau, în sfîrșit, numai pentru a scăpa timp de cîteva ore de atmosfera vaporului - lipsită acum de orice interes - și a putea savura un whisky în vreun restaurant confortabil de pe țărm. Ne grăbeam să ne încuiem cabinele sau să ne achităm nota de plată la bar, ne interesam de corespondența care tocmai sosise la bord; eram nerăbdători să comentăm ultimele vești din lume și, mai ales, să putem discuta politică.


În mijlocul acestei efervescențe prea puțin înclinată spre caritate, padovana, indiferentă, rămînea întinsă în șezlong, suferindă și vlăguită de nemișcare, cu obrajii căzuți și privirea somnolentă. Din timp în timp, cineva care-și luase de mult timp rămas bun, împins din nou de mulțime pînă-n dreptul ei, îi întindea mîna și-i mai adresa cîteva urări. În sfîrșit, muzica răsună puternic; secundul, dînd ordine, se așeză lîngă scara mobilă și căpitanul apăru, de nerecunoscut, în costum gri de oraș, purtînd pe cap un elegant melon. Ambarcațiunea companiei îl luă la bord împreună cu doi sau trei pasageri privilegiați, în timp ce alți călători se îndreptau grăbiți către bărcile cu motor ce-și ofereau serviciul pentru traversare.


În acel moment, apăru, venind dinspre țărm, un domn deosebit de prezentabil, într-un costum alb, impecabil, cu nasturi de argint; chipul tineresc, frumos și bronzat sub casca colonială, avea acea expresie de energie calmă și de independență, întîlnită la majoritatea bărbaților din colonii. Ținea în mînă un monstruos buchet de uriașe flori tropicale, ce-l ascundeau de la buric și pînă la bărbie. Trecu prin mulțime cu pasul sigur al unui bărbat familiarizat cu acest gen de vas, privind în jur cu nerăbdare. Mi-am dat seama pe dată că el trebuia să fie logodnicul Colosului. În graba mare, sui, coborî, trecu de două ori prin fața logodnicei sale, dispăru în fumuar și, cu răsuflarea tăiată, îl abordă pe șeful echipajului, reținîndu-l cu forța. Îi dădu un bacșiș, apoi îl întrebă ceva cu insistență. Omul surîse arătînd cu mîna șezlongul pe care zăcea padovana noastră cu ochii pe jumătate închiși. Apropiindu-se, străinul examină cu atenție femeia lungită pe scaun. Neîncrezător, se întoarse la marinarul care-i confirmă identitatea persoanei. Aruncînd o privire critică asupra tinerei cu forme opulente, se îndreptă scrîșnind din dinți și, nehotărît, intră în barul care tocmai se-nchidea; dădu bacșiș  chelnerului și comandă un whisky dublu, în fața căruia se așeză, sorbindu-l gînditor. După cîtva timp, chelnerul îl pofti politicos să iasă, pentru a putea închide localul. Palid și avînd o expresie satanică întipărită pe figură, străinul se apropie de bordul peste care aruncă în apa murdară buchetul uriaș, aplecîndu-se și scuipînd apoi cu ciudă. Părea să fi luat în sfîrșit o hotărîre definitivă. Încetișor, mai făcu o dată înconjurul punții pînă la locul unde se afla padovana. Aceasta, în picioare, privea în jur, obosită și neliniștită. El își scoase casca colonială descoperindu-și albeața frunții, în contrast cu obrazul bronzat, și-i întinse mîna Colosului. Izbucnind în lacrimi, ea i se agăță de gît, rămînînd așa pentru cîteva clipe, în timp ce, logodnicul ei, sumbru și disperat, privea fix spre țărm, pe deasupra femeii aplecate pe umărul său. Apoi, se îndreaptă către pasarelă, aruncînd o puzderie de ordine furibunde într-un dialect de neînțeles, și fără un cuvînt, își luă logodnica de braț, conducînd-o pînă la barcă.
Nu știu ce mai fac cei doi acum, dar la înapoiere am aflat prin consulatul din Colombo, că se căsătoriseră în modul cel mai firesc din lume.

În românește de

Cristina Onose

Proză universală  contemporană, 
Luna în oglinda apei, 
ed. Astra, 1988, pag.104-112.

Chip; o discuție

În privința portretului, a feței umane, a chipului, distingem ceea ce familiar ne este cunoscut: ochii, gura, nasul, șirul însușirilor poate continua în mintea celor ce urmează anatomic figura omenească.


În cazul de față, pentru că cineva m-a întrebat, disting picăturile de apă, acestea într-un soare orbitor, acoperite de umbră fac privilegiul scurgerii, pe când privirea este fixă, neanunțată și nedecolorată de contralumină.
Arta portretului începe de pe suprafețele umede ale peșterilor în care omul paleolitic, în lumina flăcării își răsfrângea chipul, oglindire necesară datorită mediului apei, altă oglindire în altă locație; în afară. Ori se știe că în afară, la fel ca în ziua de azi înseamnă înstrăinare și frică. 


Atât.

7 bărbați frustrați + 1 bănuitor

Center of Attention: Photo by Leonard McCombe, 1956

Actress Kim Novak draws the eyes of an entire dining car's male population as she eases into her seat for a meal on the New York-bound 20th Century Limited. Lust was never crystallized so perfectly as in this Leonard McCombe photo, perhaps the best LIFE ever published showing the power a sexy young woman can have over middle-aged men.

Toate temerile sexuale înfiripate de Albă ca Zăpada i-au transformat pe cei șapte uriași, în șapte pitici; autorii poveștii, Frații Grimm au transmis mesajul, ori se știe că aveau probleme cu realitatea și asta nu din cauza basmelor compuse, ci a inadaptării funcționale într-o lume terorizată de sexualitate. Ceea ce mai târziu, artiști geniali precum Klimt, apoi Picasso, au pictat sexualitatea, fiecare în originalitatea sa, ca fiind măsura prin care bărbatul mai poate.


În fotografia de mai sus, ultimul personaj, al optulea, cel mai neutru; este prințul. Știe, nu mai este nevoie, la andropauză, absența hormonului îl travestește în înțelept, este normal așa, după ce i s-au evaporat toate bijuteriile, miza pe care o pune pe masă face ca loteria virtuții să cadă tot timpul în favoarea lui. Ce păcat, miza este atât de mică, încât nu creează neliniște, ci doar nepăsare.


Povestea este inversă acum. Albă ca Zăpada se așează la masă, este singură, mariajul său prost nu este din cauza piticilor, măcar de-o uitau în sicriul de diamant. În schimb piticii n-au uitat-o, fuga ei pe calul alb al prințului i-a lăsat cu buzele umflate; mai bine moartă, dar a mea, străbate un gând necrofilic mințile lor.


Toți acești 7 bărbați sunt frustrați, semnele ce-i trădează îi apucă de mâini, de ochi, de gât, de privire, este îndeajuns să pui mâna și să ascunzi partea de fotografie cu Kim Novak și privindu-i știi sigur că se uită la o femeie. Fiecare dintre ei visează, își închipuie cum ar fi; ar fi ce?!


Ar fi să fie, ar fi cum niciodată n-au visat și asta îi face fericiți; pe unii dintre ei. În corpul lor se pun în mișcare endorfinele, care la rândul lor vor provoca alți hormoni, lanțul se va sparge numai atunci când cauza va dispărea.


Unii dintre ei vor merge acasă fericiți, nevestele lor vor fi poate fericite din cauza asta, alții poate vor fi nervoși, poate chiar singuri, vor scrie într-un carnețel un singur cuvânt. A doua zi se vor uita la ceas, vor aștepta ora după-amiezii ca să fugă din nou acolo unde au văzut-o, poate revine, poate poate!


Toți cei 7 se pot numi după numele piticilor, este doar o chestiune de imaginație, mai departe, în caracterul compus se poate merge mai departe, se poate să-i descriem așa cum piticii fraților Grimm au îmbătrânit în final, au venit la oraș și-au luat masa; prințul i-a invitat.


În final trebuie să amintesc că actrița Kim Novak și-a egalat frumusețea prin talent, prin stilul său original de-a juca, continuatoarea sa a fost Bo Derek, o altă blondă ce contrazice statistica.

Zeci de imagini ale trecutului uman

Lumea cu capul în jos

„Într-o culegere de povestiri, tot japoneză, Shasekishu, putem citi cum un călugăr le-a spus într-o zi învățăceilor săi:
    - Pământenii sunt norocoși și nu bagă de seamă ce fac. Eu, de pildă, am găsit o metodă nouă de zdrobit grăunțele cu două piulițe deodată și cu un singur pisălog.
    - Cum așa ? a întrebat un învățăcel.
    - Nimic mai ușor. Una dintre piulițe va sta pe pământ, ca de obicei, iar cealaltă va fi agățată undeva, cu fundul în sus. Astfel, prin ridicarea și coborârea pisălogului, vom putea zdrobi grăunțele din cele două piulițe.
    - Da, a spus un alt învățăcel. Se pot zdrobi grăunțele în felul acesta, dar numai dacă pot fi ținute pe fundul piuliței de sus.
    - Așa este, a spus înțeleptul. Aici este problema.”

Jean Claude Carriere,  Cercul mincinoșilor, Humanitas, 2010, pag 39 mijloc.

Povestea de mai sus m-a trimis la o idee mai veche; lumea nu simte nici o diferență între cele reale și cele oglindite, cine poate ști privind o fotografie, sau chiar un film că acesta de fapt este invers, adică toate punctele imaginii sunt în simetrie față de o verticală.

Să nu fie verticală, să fie orizontală axa de simetrie mi-am dorit și așa mi-a picat lumea în cap. Am tras o tură să văd cum este:

Norii ca izvoare, trotuare coridoare.

Un cer mult mai puțin ș-o lume-n declin!

Tocmai din cauza asta n-am dorit să nu rămân prea mult în lumea cu capul în jos și m-am reîntors repede. Având acum experiența asta, am început să-i văd în schimb repede pe oamenii cu capul în jos, asta m-a speriat; sunt majoritatea.

    - Se pot întoarce oamenii în felul acesta, dar numai dacă pot fi ținuți cu picioarele în sus.

    - Așa este, a spus înțeleptul. Aici este problema.

Clopotul vegetal revine

”Spusele lui mi se par formule oraculare pe care el, în nebunia sa, le rostește ca un sacerdot al Zeilor... Tot ceea ce Hölderlin exprimă... trezește în mine ecouri... Pentru mine, el este o apariție care-mi revarsă în suflet torente de lumină.”

- își amintea Bettina Bretano în 1840 rememorând vizita din aprilie 1805 de la Tübingen, acolo unde poetul era sub examen medical.
9 aprilie 1805 - Doctorul Müller în urma vizitelor multiple scria:
”De fiecare dată l-am găsit  mai rău. De fiecare dată cuvintele lui mi s-au părut și mai neînțelese. Acum, nebunia a devenit violentă. Iar spusele lui, rostite într-un limbaj care pare să sune când nemțește, când grecește, când latinește, sunt cu neputință de priceput.”

_______________________________________
Azi m-am oprit în dreptul frunzei mele;
- Mai poți?! porni întrebarea mea.


”Iată grădina lui ! Acolo-n umbra
Cea tainică de unde izvorăște
Pârâul, stătea el
Nu demult, când am trecut pe-aici.
Tu nu l-ai văzut niciodată?”


Am aplecat mai mult capul și prin urechea mea versurile curgeau sclipind lumina molcomă pe care firele de nea o aruncau pieziș.


”Bătrâne, tu vezi lucruri negrăite,...”


Departe, de fiecare dată nu pot stabili cât de depărtat, se întâmplă ceea ce fiind imposibil de descris, dispare.
În clopotul său vegetal, frunza aduna energia plăpândă a unei lumi dispărute. Și nu numai această frunză, ci toate celelalte, toate au ceva de spus înaintea morții. Unele reușesc să stea atârnate luni întregi de iarnă pentru a clipi în urechea vreunui trecător, cuvinte magice ce-i vor arăta imagini nebănuite ochilor minții.
Astăzi, eu, printr-un noroc chior, am auzit versurile lui Friedrich Hölderlin.


_____________________________________

Hölderlin, Hyperion, Moartea lui Empedocle, bpt 1977, XXXI pentru introducere și pag.185, 195, pentru versuri. Versuri din Moartea lui Empedocle, Actul I.

Experimentul Kandinsky

Bauhaus documentary

Marele pictor este în direct,  Kandinsky tușează, pensula parcurge iarna rusească, negrul iscă geometrii neatinse de omul modern, sunt urmele renilor în tunguska, drepte ca fluviile înghețate, sunt curbele omului ce caută, ce se regăsește în cerc, în rotație.


Iarna este un motiv pe care Kandinsky l-a pictat fiind foarte tânăr, acele tablouri sunt pline de farmec, acolo sunt case și copaci, drumuri ce caută ieșire, ferestre mici acoperite. Acum pictorul este matur își caută originea și o găsește într-o matrice, este un caroiaj pe care la urmă îl surprinde visând, din acestea, din dreapta jos, un fum opioman îl transformă în nor, în curbă închisă, în celulă; toate acestea peste acel triunghi masculin înfipt în arcul de cerc pelvin, feminin.


Kandinsky a trasat sexualitatea și deasupra opreliștea ei, trei linii oblice, arată traversarea, maturizarea dorinței, de la patrulater la forma curbă, ici colo sunt scăpări, evadări din fumul visului, sau fumegații doar, chipul lui nu spune nimic, este prea serios și iarna este prea aspră și încearcă să umple triunghiul pierdut în arcul de cerc -nu insistă.


Kandinsky mi-a arătat prea repede ceea ce eu mi-am pierdut ani de zile să pricep, dar n-aș fi priceput ceea ce a tușat decât pierzându-mi acei ani!

http://limeshot.com/2009/if-the-worlds-biggest-painters-would-work-in-logo-design

Omul cu lingoul de aur

http://www.shutterstock.com/

Nimeni nu poate spune când a apărut în orășelul nostru Omul cu lingoul de aur. Unii își amintesc anul, apoi încearcă să lege acel an de evenimentele care le bănuiesc a se fi petrecut atunci, își dau seama atunci că greșesc și ridică odată cu ochii și umerii, dau din cap neputincios, sigur știau, dar acum sigur bătrânețea este de vină.


Apariția acestui om s-a ivit precum o ceață într-o dimineață de iarnă fără zăpadă, într-un frig nimicitor, în lumina unui soare apatic fără speranță, în orășelul cocoșat de criza financiară. Mergea pe Strada Mare îmbrăcat cu un palton ce abia-i lăsa să se vadă pantofii uzați. Cu gulerul ridicat, cu părul vâlvoi, cu ochi ce căutau în stânga și dreapta, cu un trup neobișnuit de înalt, omul nostru intră în unicul nostru restaurant din oraș numit ”La Belele”, nume compus și foarte ușor de interpretat după cum fiecare dorește. Se așeză la masă și chemă chelnerul, acesta lenos, târâindu-și umbra parcă, veni după multe minute și explică simplu că au doar meniul zilei, bere, vin și țuică -fără nici o denumire și că vrea să vadă banii înainte - 10 lei meniul zilei, 10 lei două halbe de bere, o sticlă de vin sau un pahar mare cu țuică. Meniul zilei și o sticlă de vin zise oaspetele și cum stătea el pe scaun își dete la o parte paltonul gros și o lumină galbenă, arzător de galbenă, se ivi la brâul său: un lingou de aur pe jumătate băgat în pantaloni, strâns cu cureaua, de ai fi zis că-i un copil de câteva zile care doarme-ntr-un marsupiu, și doar părul blond, strălucitor ca aurul, iluminează acolo. Apoi scoase o pilă nu mai lungă ca un creion și nu mai groasă ca o lumânare, o pilă transparentă, de sticlă, de diamant am aflat mai târziu că era, cu care în mișcări ample pili din capătul lingoului și fire scurte asemeni celor de lămâie, atunci când o dai prin răzătoarea mică, se așterneau ca o ninsoare aurie pe șervețelul deosebit de alb pe care cealaltă mână îl ținea sub.


    - Ajunge ?, întrebă cel de la masă și chelnerul, care oricum se dădu doi pași înapoi, bolborosi ceva și fugi în grabă în bucătărie, de unde se ivi un mustăcios ce mirosi prima dată șervețelul apoi cu un deget ud lipi două firicele galbene, pe care după ce le băgă o clipă în gură le scoase încet pe alt deget și cu grijă le așeză înapoi, toate acestea urmate de o plecăciune adâncă.


Spre seară, un strigăt tulbură liniștea sărăcăcioasă a orășelului. Din bancă, din unica bancă de valori, ieși un mărunțel de om care strigă: ”E adevărat, e adevărat !” era demonstrația că aurul adus de birtaș era aur cu cea mai mare puritate și fix 5 grame va povesti mai târziu; 50 de firișoare, egale atât ca lungime, cât și ca greutate, această constatare îi luase câteva ore bune de muncă, dar Doamne! merita tot efortul.


Dar strigătul nu-l trezi pe omul nostru care dormea într-o cameră ce se afla deasupra restaurantului, birtului de fapt, numit ”La Belele”.
Dimineața veni repede, ceața se risipi și soarele se juca vesel cu niște nori. Primul care se înființă la ușa unde dormea oaspetele era bărbierul și după ce ciocăni politicos, pătrunse cu pași de pisică și ieși cu pași țanțoși de cocoș mai târziu, primise 20 de firișoare și când ajunse în stradă țipă de bucurie un cuvânt pe care nimeni acum, nu și-l mai amintește.


Urmă pe rând croitorul, preotul, primarul, polițistul, apoi mustăciosul de birtaș. Toți nu numai că doreau ceva de la noul venit, dar și propuneau ceva și această propunere era răsplătită cu firișoare de aur.


Povestește bărbierul:
...când a scos pila aceea am crezut că este un cuțit, o rază de soare sclipi în vârful ei și sincer m-am temut, dar așa cum firele de păr cad în tăișul foarfecei mele, la fel cădea aurul în palma acoperită de albul șervețel.


Povestește preotul, și atât că ne cam întindem:
...numai Dumnezeu poate asta -și acest om este Îngerul trimis de El, am ținut eu însumi pila în mână și mi-am văzut calea vieții din palmă prin ea, am mângâiat aurul cu ea și numai Duhul Sfânt m-a oprit, căci ochii mei lacomi se înfruptau din lumina scânteietoare a firelor ce cădeau în palma lui de hârtie albă.


În câteva zile tot orășelul era la picioarele celui ce acum era numit: Omul cu lingoul de aur !
Omulețul de la bancă era de fapt bunicul meu și mi-a povestit că toți îi aduceau firele de aur și primeau bani la cotația națională și că toată lumea era fericită. A numărat firele și le-a cântărit totodată, rezultatul a fost zvonul care a dărâmat toată speranța ivită precum am scris, ca o ceață, în care acum lumea începea să se rătăcească.


    - Este mai mult deja de un kilogram, omul acesta ori are mai multe lingouri, ori totul este o înșelătorie ! spuse într-o seară la tejgheaua de ”La Belele”, iar mustăciosul îi mai turnă pe gratis un pahar mare și-l îmbie să spună mai mult.


Zvonul provocă panică, cea care cu o seară înainte îl vizitase pe străin fugi acum din orășel, era colega mea de cor, de la biserică și nu împlinise vârsta secundară. Trecuseră multe zile de la intrarea în rai și nimeni nu putea preciza câte. Acum orășelul încălzit de-un soare primăvăratec părea mai pustiu decât în cele mai friguroase zile de iarnă. Lumea stătea și număra firișoarele de aur. În ziua următoare, de dimineață, toată lumea stătea la coadă ca să ducă firișoarele de aur la bancă și să capete bani, repede că poate minunea se putea transforma.


    - L-au ucis ! E mort ! și femeia se aruncă la pământ într-o criză ce aducea a epilepsie, oricum deja înnebunise; era nevasta învățătorului, o femeie extrem de frumoasă pe care o luase de nevastă tânărul chipeș ce revenise în orășelul natal după absolvirea Universității din Capitală, dar tânărul chipeș -învățătorul, avea peste treizeci și ceva mult de ani atunci și ea nu avea atunci sigur vârsta secundară.


    - M-au jefuit, m-au jefuit ! strigă aproape în același timp bunicul meu după ce se trezise și văzu seiful  (safe-ul) gol în timp ce-și pregătea cafeaua!

O coincidență zilnică

”Unicitatea operei de artă este identică cu integrarea în acel ansamblu de raporturi care se numește tradiție. Tradiția este ea însăși ceva foarte viu și extrem de schimbător. La greci, pentru care era un obiect de cult, o statuie antică a lui Venus se găsea într-un context tradițional foarte diferit de cel al clericilor medievali, care o priveau ca pe un idol funest. Dar și unii, și alții se confruntau în aceeași măsură cu unicitatea ei, cu aura ei. Modul originar de încorporare a artei în ansamblul tradiției își găsea expresia în cult. Știm că cele mai timpurii opere de artă s-au născut pentru a sluji unui ritual - mai întîi celui magic și apoi celui religios. Faptul că opera de artă nu poate decît să-și piardă aura cînd nu mai îndeplinește nici o funcție rituală este de o importanță hotărîtoare. Cu alte cuvinte, valoarea unică a operei de artă ”autentice” se întemeiază pe acest ritual, care a fost, la origine suportul fostei ei valori de întrebuințare. Indiferent de numărul intermediarilor, această legătură fundamentală rămîne recognoscibilă, ca un ritual secularizat, chiar și în cele mai profane forme de cult al frumuseții.”

Walter Benjamin, Iluminări, ed. Idea Design&Print, 2002, pag.112

imaginea:

Great Moments in Greek Archaeology, pag.318, Athina, ed.Kapon, 2007

Psihologia pupatului - RE

http://karenswhimsy.com/ancient-roman-women.shtm

Pentru că am comentat la postarea
http://anaayana.wordpress.com/2011/11/02/psihologia-pupatului/
și-am promis un răspuns; trebuie să dau un copy-paste de aici
http://scorchfield.blogspot.com/2011/06/in-vino-veritas.html

Polybios, Cartea a VI-a Istorii (fragmente regăsite)

III. Din arheologia romană

   4. La romani -după cum spune Polybios în cartea a şasea, este interzis femeilor să bea vin (68); beau însă aşa numitul passum (69). Acesta se face din struguri stafidiţi şi este la băut asemănător cu vinul dulce din Aigosthena (70) şi cu cel din Creta; de aceea îl folosesc pentru potolirea setei.
      Nu este cu putinţă ca femeia să bea vin fără să se bage de seamă. Căci mai întîi n-are la dispoziţia ei vin ; pe lîngă aceasta trebuie să sărute pe rudele sale şi pe ale bărbatului pînă la verii de-al doilea (71) şi să facă acest lucru în fiecare zi, ori de cîte ori îi vede prima oară. Astfel, neştiind cu cine poate să se întîlnească, se păzeşte ; căci, chiar dacă a gustat doar, nu mai este nevoie de alt indiciu pentru a-i trăda fapta [Athenaeus, X, 56 p. 440 c].

Notele traducătorului Virgil H. Popescu:

68 - Este stabilit că în vechea Romă femeile nu aveau voie să bea vin (vezi Plinius, Naturalis historia, XIV, 89 : non licebat id (sc. vinum) feminis Romae bibere ("Femeilor romane nu le era îngăduit să bea vin").
69 - Vinum passum era un vin făcut din struguri uscaţi la soare. Plinius, (Naturalis historia, XVI, 81) descrie prepararea acestuia şi este menţionat ca venind din Creta (Juv., 14, 270+1 ; pingue antiquae de litore Cretae passum ) "vin passum de pe ţărmul roditor al Cretei vechi" ; Mart., XIII, 106 ; Plinius, op.cit.
70 - Aigosthena (azi Mazi), localitatea în nord-vestul Megaridei, pe ţărmul golfului Alcyonius, La poalele Cithaironului.
71 - Obligaţia matroanei romane de a-şi săruta rudele pînă la gradul al şaselea este arătată de Plutarh (Moralia, 265 B) şi Cato, (XIV, 90) [...]

Polybios, Istorii, ed. Ştiinţifică, 1966, pag. 471 şi note de la pag. 562

Delphi

Teatrul de la Delphi

Un spectator - cel care privește spectacolul, vede în fața sa înălțimile munților Kirfis, apoi mai jos, valea săpată de curgerea apei Pleistos, graniță sudică a munților Parnassos. Dacă acest spectator se află și el pe înălțimile rândurilor teatrului de la Delphi, poate pe al 35-lea rând, pe ultimul, de acolo acoperișul templului lui Apollo se vede ca o barcă răsturnată; în stânga vede coloana regelui Prusias, care îi arată mai la stânga direcția spre izvorul sacru Castalia, iar tezaurul atenian aflat în față are în umbra vederi sale renumitul omphalos (ombilicul).

Vedere spre Izvorul Castalia, apoi printre pini Templul lui Apollo, mai jos de teatru, Tezaurul Atenian, mai jos; valea Pleistos

Spectatorul privește în cele din urmă mai jos, privește cum începe spectacolul uman; ne aflăm cu aproape 2500 de ani în urmă și pe skena un dans precede tragedia, se va juca Electra de Euripide, evenimente ce s-au petrecut cu doar câteva sute de ani înainte. Fratele Electrei, Orestes a fost și de el la Delphi, poate chiar s-a așezat pe locul acela, pe locul din care vezi totul.


Apare plugarul în chip de povestitor, este soțul Electrei și povestește toată istoria ce precede acțiunea tragică. Toți o știu. În memoria lor, tragediile au apărut datorită zeilor, răzbunările lor datorită greșelilor oamenilor. Dar povestea trebuie repetată și repetată, și poate altă dată povestitorul va fi altul, altă dată și spectatorii vor fi alții, povestea nu se schimbă, așa cum nici Delphi nu se schimbă.

Omphalos, acum un simulacru

Când privește în sus, spectatorul poate vedea din clipă-n clipă câte-un vultur, legenda spune că au fost doi vulturi care s-au învârtit și tot s-au învârtit deasupra unui punct de pe coasta muntelui,  până când oamenii și-au dat seama că locul acela este însemnat prin voința lui Zeus și l-au numit omphalos, locul de unde pornesc toate; centrul. Medicina a preluat termenul desemnând astfel buricul ce se află în trupului mamiferelor, de fapt de acolo începe totul.

Omphalos, în original, în muzeu, reconstituit

Vor fi și jocuri și întreceri, marea preoteasă se va odihni, nu este timpul de-a răspunde oracular întrebărilor, este timpul spectacolului, a părții sacre definită prin joc, cealaltă parte corespunde ritualurilor și este adevărat că undeva sacrul devine comun; ritualul joc în fața zeilor și jocul ritual în fața oamenilor.


Izvorul Castalia primește vizitele tuturor, alergători, filosofi sau oameni simpli, fiecare bea din această apă, obiceiul va fi preluat de toate riturile monoteiste ulterioare, dar încărcat de un fast religios, romanii mai târziu au săpat chiar mai jos un bazin, unde apa izvorului se rostogolea peste cei care făceau baie de-a dreptul. Dar apa a început să-și piardă din debit, astăzi un firicel pe lângă clocotul de altă dată, și dacă va pieri vom putea bănui atunci că va pieri o lume.

Delphi era îmbrățișat de apă, de mai multe izvoare, unele ce porneau de deasupra stadionului, străbăteau la vale aleile șerpuite.

Dans deasupra Omphalos-ului

Un dans al apei, un dans al preoteselor, al celor ce odată spălate dis-de-dimineață cu apa Castaliei, dănțuiau deasupra omphalosului, astfel pământul își echilibra mișcarea de rotație, dans pe care astăzi îl numim efectul coriolis.
Iată ce provoacă mișcarea de rotație; apa , izvorul, creația, mai departe divinul și divinația.


Ultima dată această reglare a avut loc în 1927, se pare că deja este necesară următoarea.

Clopotul vegetal

În onoarea inventatorului fotografiei Louis Daguerre

Imaginea pentru a fi revelată (developată), trebuie să treacă prin întuneric. Inventatorul camerei obscure și bineînțeles prin asta și inventatorul fotografiei este Louis Daguerre, astăzi sărbătorit postum, ar fi avut 224 de ani, și nu s-ar fi mirat deloc de felul în care invenția sa a dat lumii noi imagini, care mai de care mai colorate, mai mișcătoare și mai deosebite.

În Egiptul antic, preoții ce păzeau marile secrete spirituale, încercau și ei camera obscură, altfel. Evenimentul avea loc la o dată bine stabilită, astăzi contemporanii l-au numit eliberare senzorială. În întunericul adânc din mijlocul piramidelor, doar cu un chiup de apă ce trebuia să hidrateze creierul, ochii lor începeau să vadă după un timp imagini. Creierul lipsit de informația vizuală începea el însuși să o producă, să o reproducă, să o refacă, să o imagineze.

Fenomenul chimic prin care bromura de argint trece în argint metalic se numește revelare, developare, ”componentul cel mai important este reducătorul organic care reduce la argint metalic bromura expusă la lumină.” (Helmuth Stapf, Practica fotografică, ed. Tehnică, 1958, pag.296)

Astăzi în epoca digitală lucrurile de mai sus le știu din ce în ce mai puțini oameni, dar cam așa le-a văzut și Louis Daguerre. De aceea trebuie să știm toate acestea pentru că și în mintea noastră se produce revelarea, și: reducerea imaginii la informație.

Mai sus, o frunză de viță-de-vie, care cuprinsă de toamnă și de frig ascunde înăuntru-l ei un întuneric, acolo, în clopotul format, lumina ajunge fără zgomot, de aceea fotografia nu are sunet. Absența sunetului, induce imaginarul, pentru că în frunză se-ntâmplă lucruri nebănuite, ascunse vederii obișnuite; frunza a devenit acum o cameră obscură.

Celălalt prin sine însuşi

Jiri Ruzek - Charles bridge / Podul Carol - Praga 2011

Jean Baudrillard
⑂
Acelaşi lucru şi pentru spaţiul privat. Dispariţia lui este contemporană cu cea a spaţiului public. Acesta din urmă încetează de a mai fi un spectacol, celălalt încetează de a mai fi un secret. Distincţia dintre un interior şi un exterior, ce descria întocmai scena casnică a obiectelor şi cea a unui spaţiu simbolic al subiectului, a dispărut într-o dublă obscenitate: gestul cel mai intim al vieţii tale devine prada virtuală a mass-mediei (televizarea non-stop a familiei Loud's în SUA, nenumăratele "scene de viaţă" şi emisiunile psy la televiziunea franceză) - dar şi universul întreg se derulează fără nici o necesitate pe ecranul tău de acasă. Pornografie microscopică a universului, pornografică pentru că forţată, exagerată, la fel ca şi prim-planul sexual în filmele porno. Toate acestea fac să explodeze scena, protejată odinioară de o distanţă minimă, scenă care era jucată după un ritual secret cunoscut doar de actori.


Universul privat era alienant, în mod sigur, în măsura în care el te separa de ceilalţi, de lume, în măsura în care era investit ca spaţiu protector, ca imaginar protector Dar el beneficia şi de câştigul simbolic al alienării, şi anume că Celălalt există şi că alteritatea poate însemna şi ce e mai bun şi ce e mai rău. Astfel societatea de consum a fost trăită sub semnul alienării, ca societate a spectacolului dar, tocmai, exista spectacol, iar spectacolul, chiar alienat, nu este niciodată obscen. Obscenitatea începe când nu mai există spectacol, scenă, teatru, iluzie, când totul devine de o transparenţă şi de-o vizibilitate imediată, când totul este expus luminii puternice şi inexorabile a informaţiei şi comunicării.


Nu mai trăim în drama alienării, trăim în extazul comunicării. Iar acest extaz e obscen. Obscen e ceea ce pune capăt oricărei priviri, oricărei imagini, oricărei reprezentări. Nu numai sexualul devine obscen, există astăzi o întreaga pornografie a informaţiei şi comunicării, o pornografie a circuitelor şi a reţelelor, a funcţiilor şi obiectelor, în lizibilitatea şi fluiditatea lor, în disponibilitatea şi reglarea lor, în semnificaţia lor forţată, în performativitatea lor, în conectarea şi polivalenţa lor, în expresia lor liberă.


Nu mai este obscenitatea a ceea ce este ascuns, refulat, obscur, cea a vizibilului, a prea vizibilului, a mai vizibilului decât vizibilul, a ceea ce nu mai are secret, a ceea ce e în întregime solubil în informaţie şi comunicare.
⑃

Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însuşi, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 1997, pag.13-14

Hesperides

Hercules and the Hesperides (Rubert Bunny, 1864 - 1947)

Hesperides (Ἑσπερίδες) Fecioare din mitologia greacă (Aigle, Erytheia și Hesperis sau Hesperethusa), păzind , în Grădina Hesperidelor, merele de aur primite ca dar de nuntă de Hippomenes, de la Aphrodite; aceste mere creșteau într-un pom păzit de dragonul Ladon. Hesperides, ca și Sirenele, aveau darul de a fermeca pe orice cu cîntecul lor. Originea ce li se atribuie în mit e incertă: s-au născut fie din cuplul Erebos - Nyx (Hesiod, Theogonia, v.215), fie din Atlas - Hesperis, fie din Phorkys - Keto. Plinius cel Bătrân (Istoria naturală, V, 5) plasează Grădina Hesperidelor în Mauritania, iar Hesiod (ibid.) într-o insulă din oceanul occidental; după alte surse ar fi fost pe țărmul apusean al oceanului; Mimnermos scrie însă că locuiau în nord, printre hyperborei. Vossius credea că a descifrat în mitul Hesperides un tablou al fenomenelor cerești: Hesperides ar fi orele serii, grădina lor ar simboliza firmamentul, merele de aur - stelele, dragonul e zodiacul sau orizontul care taie oblic în ughiuri ecuatorul, furtul merelor de către Herakles simbolizînd poate dispariția matinală a tuturor astrelor de pe cer. De remercat că în mitologia germană și lituană soarele era imaginat ca un măr de aur. Dar mitul Hesperides, mai complex și nereductibil la simbolul citat, conține și ecoul arhaic al îmblânzirii focului, al aducerii lui în peștera omului paleolitic.

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag. 267-268