 |
| Jiri Ruzek - Charles bridge / Podul Carol - Praga 2011 |
⑂
Acelaşi lucru şi pentru spaţiul privat. Dispariţia lui este contemporană cu cea a spaţiului public. Acesta din urmă încetează de a mai fi un spectacol, celălalt încetează de a mai fi un secret. Distincţia dintre un interior şi un exterior, ce descria întocmai scena casnică a obiectelor şi cea a unui spaţiu simbolic al subiectului, a dispărut într-o dublă obscenitate: gestul cel mai intim al vieţii tale devine prada virtuală a mass-mediei (televizarea non-stop a familiei Loud's în SUA, nenumăratele "scene de viaţă" şi emisiunile psy la televiziunea franceză) - dar şi universul întreg se derulează fără nici o necesitate pe ecranul tău de acasă. Pornografie microscopică a universului, pornografică pentru că forţată, exagerată, la fel ca şi prim-planul sexual în filmele porno. Toate acestea fac să explodeze scena, protejată odinioară de o distanţă minimă, scenă care era jucată după un ritual secret cunoscut doar de actori.
Universul privat era alienant, în mod sigur, în măsura în care el te separa de ceilalţi, de lume, în măsura în care era investit ca spaţiu protector, ca imaginar protector Dar el beneficia şi de câştigul simbolic al alienării, şi anume că Celălalt există şi că alteritatea poate însemna şi ce e mai bun şi ce e mai rău. Astfel societatea de consum a fost trăită sub semnul alienării, ca societate a spectacolului dar, tocmai, exista spectacol, iar spectacolul, chiar alienat, nu este niciodată obscen. Obscenitatea începe când nu mai există spectacol, scenă, teatru, iluzie, când totul devine de o transparenţă şi de-o vizibilitate imediată, când totul este expus luminii puternice şi inexorabile a informaţiei şi comunicării.
Nu mai trăim în drama alienării, trăim în extazul comunicării. Iar acest extaz e obscen. Obscen e ceea ce pune capăt oricărei priviri, oricărei imagini, oricărei reprezentări. Nu numai sexualul devine obscen, există astăzi o întreaga pornografie a informaţiei şi comunicării, o pornografie a circuitelor şi a reţelelor, a funcţiilor şi obiectelor, în lizibilitatea şi fluiditatea lor, în disponibilitatea şi reglarea lor, în semnificaţia lor forţată, în performativitatea lor, în conectarea şi polivalenţa lor, în expresia lor liberă.
Nu mai este obscenitatea a ceea ce este ascuns, refulat, obscur, cea a vizibilului, a prea vizibilului, a mai vizibilului decât vizibilul, a ceea ce nu mai are secret, a ceea ce e în întregime solubil în informaţie şi comunicare.
⑃
Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însuşi, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 1997, pag.13-14
Mai pe scurt, a dispărut misterul.
RăspundețiȘtergereSe produce o revelare forţată a ceea ce altă dată descopeream treptat. Drumul parcurs spre nucleul misterului era prin el însuşi plin de savoare. De multe ori, călătoria se vădea a fi mai interesantă decât destinaţia.
Era aventura cunoaşterii. Şi reprezenta una din motivaţiile de esenţă pentru fiinţa umană. Poate cea mai importantă, până la urmă.
prea complicat. nud de sec XV, nud de Balthus sau fotografie/film de sec XXI?
RăspundețiȘtergerece stia pictorul din sec XV despre corpul uman, ce stia Balthus, ce stie artistul-fotograf de sec XXI?
exista cunoastere in aceste forme de manifestare ale "artistului"?
totusi trebuie sa recunoastem ca despre omenire stim ceva cu certitudine: acum stim mult mai mult decit stiam in urma cu 2000 de ani, cu 1000 de ani, cu 1 an.
La ce ne foloseste? Ce asteptam sa stim peste 1 an despre corpul uman?
Blue Freedom
RăspundețiȘtergereEu scriu că nu a dispărut, Baudrillard a lansat ipoteza care într-adevăr ține de mass-media, de cei care doresc să fie mediatizați, de cei ce vor să iasă cumva în față.
O parte dintre noi, mai țin încă, mai cred chiar că trebuie ascuns ceva, și nici pe departe de a numi intim acel lucru, mai degrabă sacru. Scriu asta pentru că sacrul din biserici a dispărut demult.
Iar călătoria bate până la urmă sensul și destinația ei, așa este.
Anonim
RăspundețiȘtergereLegătura cu imaginea merită a fi făcută, pentru că nudul public este acum ceva la modă, sunt regimente întregi care se pozează goale, unele zic că este o formă de protest, altele manifest cultural, iar fotograful, autorul spune că ține de artă.
Corpul uman dezbrăcat, viu, are locul lui chiar și în fotografie, ține de fiecare să-și personalizeze propria vedere asupra imaginii.
Felul de cum am perceput eu nudul ține chiar de istorie, de cea personală și pot afirma că la jumătatea vieții (sper) mai am de dezbrăcat mult.
Înţeleg. Eu comentam textul.
RăspundețiȘtergereConsider că misterele au devenit mai rare decât obişnuiau să fie şi înclin să-i dau dreptate autorului.
Nu doar massmediile, ci şi ştiinţa, tehnologia...majoritatea domeniilor au săpat în mistere precum viermele-n ridiche.
E frumos ceea spui despre necesitatea misterului, ca parte sacră a lumii înconjurătoare. Îmi place ideea şi felul în care ai formulat-o.
>:D<
Textul este bun mai ales că a fost scris în anii 1987!
RăspundețiȘtergeretraim ıntr-o lume de naylon.urci dintr-o data şi tot cu aceiaşi viteze cobori, e greu sa mai fii de durata.populizmul e la moda iar cand interiorul e sec coaja tre sa fie ornata sa atragi atentia. ın toate sektorele la fel nu numai ın literatura. astazi nici pisica nu-şi mai face nevoia ın lada cu nisip ca odinioara
RăspundețiȘtergere☭Artistic Communism☭
RăspundețiȘtergeremai ales că se întâmplă și cele scrise de tine îmi este tot mai greu să-mi găsesc locul în această lume!