Povestirea Logodnica de Hesse

http://www.ehow.com/how_6494198_how_to-instructions-i_129f-fiance-visa.html

Despre această minunată povestire se poate scrie că reflectă cel mai bine povestea mariajelor fericite și totodată a oamenilor fericiți.

Logodnica

de Hermann Hesse

Signora Riccioti care trăsese de puțin timp la hanul Waldstäterhof din Brunnen împreună cu fiica sa Margherita, aparținea tipului de italiancă blondă, molatică, ușor indolentă, foarte des întîlnit în Lombardia și în împrejurimile Veneției. Purta pe degetele-i plinuțe mai multe inele de-o oarecare valoare, iar ținuta studiată ce mai putea fi încă caracterizată drept unduire voluptos-elastică, evolua din ce în ce mai vizibil către ceea ce se numește legănat de rață. Elegantă și, în mod vădit obișnuită să i se spună complimente, era un personaj pe deplin reprezentativ. Purta toalete ce nu erau lipsite de farmec, iar cîteodată, sera, acompaniată la pian, cînta cu o voce care, deși lucrată, se dovedea ușor graseiată, chiar falsă uneori. Ținea notele la distanță cu ajutorul brațelor scurte, doldora de carne și a palmelor întoarse în afară. Era originară din Padova, unde răposatu-i soț fusese om de afaceri și politician cunoscut. Trăise alături de el într-o atmosferă de o simplitate prosperă, mult deasupra posibilităților lor, gen de viață pe care s-a încăpățînat să-l continue și după moartea soțului.


Oricum, această persoană nu ne-ar fi interesat cîtuși de puțin dacă nu ar fi însoțit-o pe Margherita, drăgălașa-i fetiță, de-abia ieșită din adolescență, ușor anemică după anii petrecuți la pension, avînd încă unele probleme cu pofta de mîncare. Tînăra era o ființă încîntătoare, zveltă, palidă, suavă, cu părul des, blond-închis, pe care toată lumea o privea cu plăcere atunci cînd, într-o toaletă estivală, nespus de simplă, albă sau albastru-deschis, se plimba prin grădină sau pe străzile orașului. Era primul an cînd doamna Riccioti își scotea fiica în lume - căci la Padova ele trăiau mai degrabă o viață închisă - și atitudinea, într-o oarecare măsură resemnată, pe care a adoptat-o în prezența cunoștințelor, văzîndu-se umbrită de strălucirea fiicei sale, îi ședea de minune. Este adevărat că întotdeauna doamna Riccioti fusese o mamă admirabilă, nu însă fără a mai nutri pretenții secrete la un destin și la un viitor care să-i aparțină; începea totuși să renunțe la aceste speranțe nemărturisite și s-o gătească pe Margherita, așa cum o mamă bună își scoate colierul de care nu s-a despărțit niciodată de la nuntă ca să-l prindă de gîtul fiicei sale, devenită adultă.


Încă de la început, nu au lipsit bărbații care să se intereseze de blonda și eleganta padovană, dar mama, prudentă, s-a înconjurat de un zid de respectabilitate, care a îndepărtat nu puțini amatori de aventură. Fiica sa trebuia să-și găsească un soț care să-i permită să trăiască în bunăstare; cum frumusețea era singura zestre a Margheritei, datoria ei de mamă îi cerea să fie de o extremă vigilență.


Dar iată că la Brunnen își făcu apariția viitorul erou al povestirii noastre, așa încît lucrurile luară o întorsătură mult mai rapidă și mult mai simplă decît ar fi dorit această mamă grijulie. Într-o zi poposi la Waldstäterhof un tînăr venit din Germania care se îndrăgosti de Margherita la prima vedere și-și exprimă de îndată intențiile într-un mod cît se poate de hotărît, așa cum procedează numai oamenii, dispunînd de puțin timp, nu o pot face pe ocolite. Domnul Statenfoos avea într-adevăr foarte puțin timp la dispoziție. Era administratorul unei plantații de ceai din Ceylon și se afla în concediu de numai două luni în Europa, unde urma să revină peste trei sau patru ani, cel mai curînd.


Acest tînăr, zvelt, bronzat, cu o înfățișare autoritară, nu plăcu în mod deosebit doamnei Riccioti, în schimb o impresionă puternic pe frumoasa Margherita, căreia îi făcu  din prima clipă o curte asiduă. Nu arăta deloc rău, cu aerul său de nepăsare seniorială, ce-l caracterizează pe europeanul statornicit în colonii. În plus, nu avea decît douăzeci și șase de ani. Faptul că venea din Ceylon, pămînt îndepărtat și miraculos, de dincolo de mări, îi conferea o aureolă destul de romantică și o reală superioritate față de majoritatea vilegiaturiștilor din acest colțișor de Europă. Statenfoos se îmbrăca din cap pînă-n picioare ca un englez; de la smoking pînă la costumul de tenis, de la frac la echipamentul de munte, întreaga-i îmbrăcăminte era de primă calitate; pentru un celibatar, călătorea cu o impresionantă cantitate de valize, arătîndu-se obișnuit din toate punctele de vedere cu o existență de înaltă clasă. Lua parte fără entuziasm la îndeletnicirile sau distracțiile vilegiaturistului, ducînd la bun sfîrșit, cu metodă și precizie, tot ceea ce făcea; nimic nu-l impresiona, fie că era vorba de alpinism, canotaj, tenis ori whist. Părea, în aceste locuri, un oaspete în trecere, venit dintr-o lume îndepărtată, fabuloasă în care existau palmieri și crocodili, unde oamenii de condiția lui, instalați în conace albe și curate, serviți cu băuturi de la gheață de o mulțime de servitori de culoare, la fel de activi ca niște furnici, gustă răcoarea și tihna în foșnetul evantaielor. Nu-și pierdea nici calmul, nici superioritatea exotică decît în fața Margheritei; îi vorbea într-un amestec pasionat de germană, italiană, franceză și engleză, le pîndea pe doamnele Riccioti de dimineață pînă seara, le citea ziarele, le transporta șezlongurile și avea atît de puțină grijă să-și ascundă admirația față de fată în prezența celorlalți, încît lumea observa, cu o intensă curiozitate, demersurile lui pe lîngă frumoasa italiancă. Romanul său era urmărit cu un interes absolut sportiv și se făcură chiar pariuri.


Toate acestea displăceau în mod considerabil doamnei Riccioti și urmară zile în care fu văzută plimbîndu-se cu demnitate ofensată, în timp ce Margherita o urma cu ochii plînși, iar domnul Statenfoos, abătut, comanda pe verandă whisky cu sifon. În acest timp a reușit totuși să se înțeleagă cu tînăra domnișoară să nu se lase despărțiți unul de celălalt. Atunci cînd, într-o dimineață toridă, doamna Riccioti îi arătă fiicei sale că purtările prea intime față de tînărul plantator ar putea să-i păteze reputația și că, mai ales, un bărbat care nu ar fi posesorul unei averi considerabile nu poate intra în planurile ei, fermecătoarea Margherita se închise în cameră și înghiți conținutul unui flaconaș cu soluție de scos pete, pe care o luase drept otravă; în realitate, efectul nu făcu decît să micșoreze o poftă de mîncare de-abia înfiripată și să-i accentueze ușor paloarea chipului, devenit astfel și mai spiritualizat.


Chiar în acea zi, pe cînd Margherita, suferindă, rămăsese ore întregi întinsă pe divan, în urma unei lungi discuții, mama sa și cu domnul Statenfoos hotărîră logodna, astfel încît, a doua zi, energicul administrator de peste mări a putut fi văzut luîndu-și micul dejun la masa celor două doamne. Margherita era fericită. Mama, în schimb, considera această logodnă drept un rău necesar dar care, binenînțeles, trebuia să fie trecător. Oricum, gîndea ea, nimeni nu va ști nimic despre această logodnă și, în cazul în care s-ar ivi o nouă ocazie, logodnicul, stabilit atît de departe, nici nu ar mai trebui consultat. În același timp a insistat ca Statenfoos să nu-și amîne înapoierea în Ceylon, amenințîndu-l cu o plecare imediată, ba chiar cu o ruptură totală atunci cînd el își exprimă dorința de a se căsători pe loc și de a lua cu el în India, pe tînara-i soție. Se înclină în fața voinței mamei, căci din clipa în care logodna fu anunțată, doamnele Riccioti păreau contopite în una și aceeași persoană, Statenfoos fiind nevoit să-și multiplice vicleșugurile pentru a se afla singur cu logodnica sa, fie și numai pentru cîteva clipe. La Lucerna i-a cumpărat cele mai frumoase cadouri de logodnă, dar, cum telegramele de afaceri îl chemară urgent în Anglia, nu o revăzu pe frumoasa Margherita decît în gara din Genova, unde însoțită de mama ei, îl aștepta pentru a petrece o seară împreună și pentru a-l conduce a doua zi de dimineață la vapor.


„Mă voi întoarce peste trei ani cel mai tîrziu și atunci ne vom căsători!”, a mai apucat să strige de pe pasarela ce a fost retrasă în urma lui. Pachebotul copaniei Lloyd părăsi încetișor portul în sunetele fanfarei.
Mama și fiica se întoarseră liniștite la Padova unde-și reluară existența obișnuită. Doamna Riccioti nu se dădea încă bătută; într-n an, gîndea ea, totul va fi altfel. Se vor duce din nou într-o stațiune termală la modă, unde, fără îndoială, li se vor deschide noi și strălucite perspective. În acest timp, din depărtare, logodnicul scria întruna lungi scrisori afectuoase. Margherita era mulțumită. Își revenise complet din emoțiile acelui sezon agitat și înflorea văzînd cu ochii, nici vorbă de anemie sau de lipsă de poftă de mîncare. Își dăruise inima, viitorul îi era asigurat. În modesta bunăstare a existenței ei, se lăsa în voia unei plăcute reverii, învăța puțină engleză și-și confecționase un album în care păstra cu grijă minunatele fotografii cu palmieri, temple și elefanți trimise de logodnicul ei.


În vara următoare nu au călătorit în străinătate; au petrecut numai cîteva săptămîni la munte, într-un modest colțișor turistic. Încetul cu încetul, mama însăși depuse armele și încetă să mai făurească planuri ambițioase care ar fi țintit mai sus decît fericirea sufletească la care ajunsese fiica sa. Din timp în timp, soseau din India admirabile dantele, mătăsuri fine, delicate casete îmbrăcate-n piele, miniaturi din fildeș. Aceste obiecte erau arătate cunoștințelor și în curînd salonul se umplu de ele. Cînd într-o zi primiră vestea că Statenfoos s-a îmbolnăvit, doamna Riccioti se rugă chiar, împreună cu fiica sa , pentru vindecarea dragului exilat; din fericire, ruga lor nu întîrzie să-și arate roadele.


Cele două femei cunoșteau acum o stare de satisfacție tihnită. Mama căpătă obiceiuri profund burgheze, îmbătrîni și se îngrășă atît de tare, că pînă și cîntatul deveni pentru ea un efort epuizant. Nemaiavînd nici un motiv să întrețină aparențele bunăstării, doamnele Riccioti au început să cheltuiască mai puțin pe toalete, complăcîndu-se în a trăi retrase, fără prea mari pretenții. Nu mai economiseau în vederea călătoriilor costisitoare, mulțumindu-se în schimb să-și îmbunătățească gradul de confort cotidian.


Curînd circumstanțele demonstrară cît de mult Margherita era fiica mamei sale. De la întîmplarea cu soluția de scos pete și despărțirea de la Genova, fata nu cunoscuse nici o supărare mai serioasă, înflorind și îngrășîndu-se pe nesimțite. Cum nici o neliniște morală, nici o oboseală fizică - abandonase de mult tenisul - nu-i mai tulburau existența, nu numai chipul, palid și drăgălaș cîndva, își pierdu expresia de exaltare juvenilă, dar mai ales silueta elegantă se transformă profund, culminînd prin tihnite rotunjimi pe care nimeni nu le-ar fi bănuit altădată. Ceea ce părea comic și grotesc la mamă, se arăta la fiică îndulcit de prospețimea și farmecul tinereții; totuși, nu mai încăpea nici o îndoială, Margherita avea  tendința spre obezitate și era pe punctul de a deveni o respectabilă matroană colos. Trecuseră deja cei trei ani, însă logodnicul scrise disperat că-i era imposibil să obțină un concediu. În schimb veniturile sale crescuseră considerabil. În cazul în care nu va putea veni în Europa nici în anul următor, o invita pe draga lui logodnică în Ceylon, pentru a-i da concursul în calitate de stăpînă a casei la amenajarea cochetei vile pe care tocmai o construia.
Deși decepționate, doamnele Riccioti acceptaseră oferta. Mama fu nevoită să admită faptul că scumpa ei copilă pierduse puțin din farmecul fizic; în aceste condiții ridicînd obiecții, ar fi dat dovadă de lipsă de judecată, compromițînd astfel un viitor asigurat.


Toate acestea mi-au fost povestite mult mai tîrziu; din întîmplare însă am fost martor ocular la ceea ce a urmat.
M-am îmbarcat într-o zi la Genova, pe un vapor al companiei Norddeutschenlloyd cu destinația Extremul Orient. Printre călătorii de la clasa I, nu foarte numeroși, se remarca o tînără italiancă urcată la bord în același timp cu mine, și care mergea la Colombo pentru a-și regăsi logodnicul. Pe vapor se aflau mai multe logodnice cu destinația Phenang, Shanghai sau Manilla, formînd un grup plăcut, de compania căruia noi, tinerii, ne-am bucurat într-un chip cu totul nevinovat. Ne-am împrietenit cu aceste fete curajoase chiar înainte de a ajunge la canalul de Suez. Padovana vorbea puțin englezește, iar noi am încercat să ne verificăm cunoștințele de italiană. Din păcate, atunci cînd după capul Guardafui, marea deveni agitată, tînăra italiancă pe care o numisem - datorită dimensiunilor neobișnuite - „Colosul”, rămase zile întregi întinsă pe șezlong, zăcînd, doborîtă de un cumplit  rău de mare. Cuprinși de compasiune, îi acordarăm toată simpatia și atenția noastră, fără a ne putea ascunde uneori un zîmbet la vederea staturii ei fenomenale, adevărată fantezie a naturii. O serveam cu ceai sau supă, îi citeam în italiană - ceea ce o făcea cîteodată să zîmbească - îi transportam în fiecare dimineață și după-amiază șezlongul în locul cel mai umbrit sau liniștit al punții. Înaintea sosirii la Colombo se simți mai bine, dar rămase întinsă, indiferentă, fără vlagă, cu o expresie copilărească de suferință și slăbiciune pe chipu-i amabil și dolofan.


Ajunși în apropierea Ceylonului, l-am ajutat pe Colos să-și facă valizele. Pe întreaga punte domnea, după o călătorie de două săptămîni, acea agitație zgomotoasă ce se creează întotdeauna la apropierea primului port mai important.
Fuseseră despachetate căștile coloniale și umbrelele, răsfoiam cărțile sau ghidurile de călătorie, admiram priveliștile de pe malul ce se apropia tot mai mult, începeam să-i uităm pe tovarășii de călătorie de la care ne luaserăm prietenește la revedere acum o oră. Fiecare dorea să coboare cît mai repede, unii pentru a se întoarce acasă, la îndeletnicirile lor, după o călătorie atît de lungă, alții pentru a descoperi - plini de curiozitate - prima plajă tropicală, primii cocotieri, indigenii cu pielea tuciurie, sau, în sfîrșit, numai pentru a scăpa timp de cîteva ore de atmosfera vaporului - lipsită acum de orice interes - și a putea savura un whisky în vreun restaurant confortabil de pe țărm. Ne grăbeam să ne încuiem cabinele sau să ne achităm nota de plată la bar, ne interesam de corespondența care tocmai sosise la bord; eram nerăbdători să comentăm ultimele vești din lume și, mai ales, să putem discuta politică.


În mijlocul acestei efervescențe prea puțin înclinată spre caritate, padovana, indiferentă, rămînea întinsă în șezlong, suferindă și vlăguită de nemișcare, cu obrajii căzuți și privirea somnolentă. Din timp în timp, cineva care-și luase de mult timp rămas bun, împins din nou de mulțime pînă-n dreptul ei, îi întindea mîna și-i mai adresa cîteva urări. În sfîrșit, muzica răsună puternic; secundul, dînd ordine, se așeză lîngă scara mobilă și căpitanul apăru, de nerecunoscut, în costum gri de oraș, purtînd pe cap un elegant melon. Ambarcațiunea companiei îl luă la bord împreună cu doi sau trei pasageri privilegiați, în timp ce alți călători se îndreptau grăbiți către bărcile cu motor ce-și ofereau serviciul pentru traversare.


În acel moment, apăru, venind dinspre țărm, un domn deosebit de prezentabil, într-un costum alb, impecabil, cu nasturi de argint; chipul tineresc, frumos și bronzat sub casca colonială, avea acea expresie de energie calmă și de independență, întîlnită la majoritatea bărbaților din colonii. Ținea în mînă un monstruos buchet de uriașe flori tropicale, ce-l ascundeau de la buric și pînă la bărbie. Trecu prin mulțime cu pasul sigur al unui bărbat familiarizat cu acest gen de vas, privind în jur cu nerăbdare. Mi-am dat seama pe dată că el trebuia să fie logodnicul Colosului. În graba mare, sui, coborî, trecu de două ori prin fața logodnicei sale, dispăru în fumuar și, cu răsuflarea tăiată, îl abordă pe șeful echipajului, reținîndu-l cu forța. Îi dădu un bacșiș, apoi îl întrebă ceva cu insistență. Omul surîse arătînd cu mîna șezlongul pe care zăcea padovana noastră cu ochii pe jumătate închiși. Apropiindu-se, străinul examină cu atenție femeia lungită pe scaun. Neîncrezător, se întoarse la marinarul care-i confirmă identitatea persoanei. Aruncînd o privire critică asupra tinerei cu forme opulente, se îndreptă scrîșnind din dinți și, nehotărît, intră în barul care tocmai se-nchidea; dădu bacșiș  chelnerului și comandă un whisky dublu, în fața căruia se așeză, sorbindu-l gînditor. După cîtva timp, chelnerul îl pofti politicos să iasă, pentru a putea închide localul. Palid și avînd o expresie satanică întipărită pe figură, străinul se apropie de bordul peste care aruncă în apa murdară buchetul uriaș, aplecîndu-se și scuipînd apoi cu ciudă. Părea să fi luat în sfîrșit o hotărîre definitivă. Încetișor, mai făcu o dată înconjurul punții pînă la locul unde se afla padovana. Aceasta, în picioare, privea în jur, obosită și neliniștită. El își scoase casca colonială descoperindu-și albeața frunții, în contrast cu obrazul bronzat, și-i întinse mîna Colosului. Izbucnind în lacrimi, ea i se agăță de gît, rămînînd așa pentru cîteva clipe, în timp ce, logodnicul ei, sumbru și disperat, privea fix spre țărm, pe deasupra femeii aplecate pe umărul său. Apoi, se îndreaptă către pasarelă, aruncînd o puzderie de ordine furibunde într-un dialect de neînțeles, și fără un cuvînt, își luă logodnica de braț, conducînd-o pînă la barcă.
Nu știu ce mai fac cei doi acum, dar la înapoiere am aflat prin consulatul din Colombo, că se căsătoriseră în modul cel mai firesc din lume.

În românește de

Cristina Onose

Proză universală  contemporană, 
Luna în oglinda apei, 
ed. Astra, 1988, pag.104-112.