Lumea cu capul în jos

„Într-o culegere de povestiri, tot japoneză, Shasekishu, putem citi cum un călugăr le-a spus într-o zi învățăceilor săi:
    - Pământenii sunt norocoși și nu bagă de seamă ce fac. Eu, de pildă, am găsit o metodă nouă de zdrobit grăunțele cu două piulițe deodată și cu un singur pisălog.
    - Cum așa ? a întrebat un învățăcel.
    - Nimic mai ușor. Una dintre piulițe va sta pe pământ, ca de obicei, iar cealaltă va fi agățată undeva, cu fundul în sus. Astfel, prin ridicarea și coborârea pisălogului, vom putea zdrobi grăunțele din cele două piulițe.
    - Da, a spus un alt învățăcel. Se pot zdrobi grăunțele în felul acesta, dar numai dacă pot fi ținute pe fundul piuliței de sus.
    - Așa este, a spus înțeleptul. Aici este problema.”

Jean Claude Carriere,  Cercul mincinoșilor, Humanitas, 2010, pag 39 mijloc.

Povestea de mai sus m-a trimis la o idee mai veche; lumea nu simte nici o diferență între cele reale și cele oglindite, cine poate ști privind o fotografie, sau chiar un film că acesta de fapt este invers, adică toate punctele imaginii sunt în simetrie față de o verticală.

Să nu fie verticală, să fie orizontală axa de simetrie mi-am dorit și așa mi-a picat lumea în cap. Am tras o tură să văd cum este:

Norii ca izvoare, trotuare coridoare.

Un cer mult mai puțin ș-o lume-n declin!

Tocmai din cauza asta n-am dorit să nu rămân prea mult în lumea cu capul în jos și m-am reîntors repede. Având acum experiența asta, am început să-i văd în schimb repede pe oamenii cu capul în jos, asta m-a speriat; sunt majoritatea.

    - Se pot întoarce oamenii în felul acesta, dar numai dacă pot fi ținuți cu picioarele în sus.

    - Așa este, a spus înțeleptul. Aici este problema.