Detaliu - Clopotul de sticlă

≪ Stăteam în vîrful pistei de schi de pe muntele Pisgah și mă uitam în jos. N-aveam niciun motiv să mă aflu acolo sus. Nu mai schiasem niciodată în viața mea. Totuși, mă gîndeam să mă bucur de peisaj cît mai aveam prilejul să o fac.


În stînga mea, cablul de teleschi depozita schior după schior pe piscul acoperit de zăpadă care, bătătorită de atîta traversare și retraversare și ușor topită de soarele amiezii, se întărise acum pînă căpătase consistența și luciul sticlei. Aerul îmi pedepsea plămînii și sinusurile, aducîndu-i o claritate vizionară. [...]


Trăgîndu-mă spre buza culmii, mi-am înfipt vîrfurile bețelor în zăpadă și mi-am făcut vînt într-un zbor pe care știam că nu-l pot opri prin iscusință sau printr-un act tardiv de voință.
M-am îndreptat direct în jos.
Un vînt tăios, care se ascunsese pînă atunci, m-a izbit din plin în gură și mi-a ridicat părul la spate, făcîndu-l să fluture orizontal. Eu coboram, dar soarele alb nu se ridica deloc. Atîrna peste valurile suspendate ale dealurilor, un pivot impasibil, fără de care lumea n-ar fi existat.


Un punct mic din corpul meu zbura spre el, răspunzîndu-i. Simțeam cum mi se umflă plămînii de năvala peisajului -aerul, munții, oamenii. Mă gîndeam:
- Așa e cînd ești fericit.≫


Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, Polirom, 2003, pag.115-116,118-119

Clopotul vegetal revine

”Spusele lui mi se par formule oraculare pe care el, în nebunia sa, le rostește ca un sacerdot al Zeilor... Tot ceea ce Hölderlin exprimă... trezește în mine ecouri... Pentru mine, el este o apariție care-mi revarsă în suflet torente de lumină.”

- își amintea Bettina Bretano în 1840 rememorând vizita din aprilie 1805 de la Tübingen, acolo unde poetul era sub examen medical.
9 aprilie 1805 - Doctorul Müller în urma vizitelor multiple scria:
”De fiecare dată l-am găsit  mai rău. De fiecare dată cuvintele lui mi s-au părut și mai neînțelese. Acum, nebunia a devenit violentă. Iar spusele lui, rostite într-un limbaj care pare să sune când nemțește, când grecește, când latinește, sunt cu neputință de priceput.”

_______________________________________
Azi m-am oprit în dreptul frunzei mele;
- Mai poți?! porni întrebarea mea.


”Iată grădina lui ! Acolo-n umbra
Cea tainică de unde izvorăște
Pârâul, stătea el
Nu demult, când am trecut pe-aici.
Tu nu l-ai văzut niciodată?”


Am aplecat mai mult capul și prin urechea mea versurile curgeau sclipind lumina molcomă pe care firele de nea o aruncau pieziș.


”Bătrâne, tu vezi lucruri negrăite,...”


Departe, de fiecare dată nu pot stabili cât de depărtat, se întâmplă ceea ce fiind imposibil de descris, dispare.
În clopotul său vegetal, frunza aduna energia plăpândă a unei lumi dispărute. Și nu numai această frunză, ci toate celelalte, toate au ceva de spus înaintea morții. Unele reușesc să stea atârnate luni întregi de iarnă pentru a clipi în urechea vreunui trecător, cuvinte magice ce-i vor arăta imagini nebănuite ochilor minții.
Astăzi, eu, printr-un noroc chior, am auzit versurile lui Friedrich Hölderlin.


_____________________________________

Hölderlin, Hyperion, Moartea lui Empedocle, bpt 1977, XXXI pentru introducere și pag.185, 195, pentru versuri. Versuri din Moartea lui Empedocle, Actul I.