Imaginea perfectă

Timișoara - Sinagoga din Cetate

Geometria imaginii trebuie să respecte proporțiile originalului.
Din această cauză toate liniile drepte ce traversează imaginea, par oblice.
Toate verticalele oscilează.
Detaliile trebuie să fie aprinse, remarcabil de clare.
Cât mai puțin joc de umbre, astfel că imaginea devine arhivabilă, reflectă o stare imediată, istorică.
Lipsa centrării obținându-se cu margini diferite; dispare monotonia privirii.
Imaginea să aibă chip, privire; neutralitatea culorilor.
Imaginea trebuie aleasă.

Imaginea speranței

Imaginea speranței devine nefertilă, sterilă chiar, în momentul în care porumbelul nu apare. Biblic amintind, Noe trimite două ciori (corbi) de pe marea sa corabie în timpul diluvian în care trăia, să găsească uscat. Ciorile găsesc stârvuri și se pun pe haplit, niciuna nu se mai întoarce. Dă drumul atunci la doi porumbei, acești vin înapoi cu ramuri de măslin la câteva zile de lansare.

Mai departe, copilul a prins porumbelul în marea zonă pietonală a Timișorii ce se numește Piața Operei numită acum -după 1989, Piața Victoriei.
Într-un ținut plin de fast și dantelă mică vieneză, bere de la 1700 toamna, copilul face contrastul pentru care pietonii se dau o parte sau chiar îl ignoră. De pe bicicletă lucrurile stau altfel și tot altfel mi-a fost atrasă atenția de am lăsat bipedul rotund și m-am întors pe jos -tot biped, spre a fotografia ceea ce eu numesc acum „imaginea speranței”.

Sunt mii de porumbei ce se lasă liberi în ajunul unor mari sărbători naționale, asemeni baloanelor cu heliu, ei părăsesc repede orizontul vederii noastre. Noi credem prin asta că am înfăptuit ceva, am dat libertate cuiva. Înaintașii noștri au gândit la fel, Petru s-a prăjit asemeni lui Doja, tot pentru libertate, Jan Hus și Giordano Bruno la fel și lista celor ce au murit pentru libertate este infinită. Imaginea unui rug ce arată -pentru cei prezenți, imaginea unui om ce moare pentru libertate este falsă și este falsă pentru că ea nu este vie.

Vă prezint o imagine vie a speranței și o scriu cu maximă modestie în ceea ce privește adevărul pe care vi-l sugerez.
Acum îmi amintesc de Philip K. Dick, cel care a scris romanul, de  Ridley Scott cel care a făcut filmul, un film despre porumbei:

5K Resolution

Apus de soare

Unul dintre personajele umbrite din romanele ei, dar prezent în multe dialoguri, nedezvăluit niciodată, „a fost ca un apus de soare”, ne dezvăluia Doamna M în testamentul său literar, Memoriile sale;

„... este întocmai ca o fotografie în care toate obiectele prezente sunt luminate de un soare ce apune. Toate reflexiile ajută pentru definitivarea contururilor, sticla refractă și reflectă imagini deosebite, imagini frumoase. Undeva o carte deschisă se dorește a fi citită, dar nu este nevoie, la rândul ei conține fotografii, acolo are loc o luptă, în umbră un zeu privește. Spectacolul static nu poate ascunde soarele, el este prezent, dar nu se vede, se bănuiește.”

Cățărarea - farmecul unei treziri

Fotografiile au fost executate cu Zenit 12, obiectiv Pentacon 200 mm (I.O.R.), film Azomureș 21 DIN. 

N-am ratat nici căderea, n-am ratat nici teama. Și totuși acest joc al întrecerii mai degrabă cu tine însuți decât cu natura mi-a antrenat mintea, luciditatea, reflexele. Astăzi, orice întoarcere este posibilă; în contrapondere cu dorința este instinctul de conservare,  dar cred că voi avea o discuție și cu acesta din urmă.

N-au murit speranțele, în schimb mi-am dublat kilogramele. Dependența de traiul bun, de confort, zace în fiecare și asta îmi dublează șansele de-a muri într-un pat de spital la o vârstă celebră. Mai visez uneori că urc, că mă agăț în piton, că-mi caut caraba...

Imagine aeriană - teatru antic grec scufundat

decupare, filtrare, operare,
adică:
Purgare, Sagnare, Clyserium dare.

Primul semn

http://fuckyouverymuch.dk/post/20796126806/we-disobey-the-rules 

Istoria unei imagini

http://scorchfield.blogspot.com/2012/04/orizont-auriu.html

Imaginile -asemeni tuturor lucrurilor, izvorăsc din ceva, cei care caută și găsesc originea, reușesc să arate viziunea lor.
În fotografie există o nebănuită căutare, este adevărat că majoritatea se caută pe sine, dar o parte reușesc să strecoare fuga unei lumi.


Lumea ne apare tot timpul aceeași, în graba noastră nu vedem versatilitatea ei; lumea de fapt nu este tot timpul aceeași. Cei care pretind că știu acest lucru, trebuie să vină cu o dovadă.


Dacă eu scriind aceste lucruri, pretind că știu asta, aștept dovezi că am sau că nu am dreptate.

Amintirea celui ce trece sau a celui ce vine?

M-am îndepărtat constant de cauzalitatea evenimentelor ce-mi radicalizează poezia înțelegerii lumii.
De aceea am împrumutat linia silogismelor ce-mi petrec viața în confuzia dorințelor lumii.
Ori titlul de mai sus, nu asta sugerează?


Amintirea este privită de cei mai mulți ca un film, ca o trecere, o derulare a unor evenimente petrecute - o cât îmi place verbul a petrece -; în felul acesta despărțirea - de amintire, nu devine radicală, nu se uită, ea va mai petrece și în viitor, sigur va mai petrece, o altă întâlnire cu realitatea de zi cu zi, sigur unii vor spune atunci că este doar un vis, că au uitat.


Acum eu doresc să vă scriu despre amintirea care vine, despre cea care trece prin tine, cea care te sufocă, care nu îți mai dă drumul, rămâne agățată de prezent, te înfruntă.
Amintirea care își face loc, și asemeni unui virus informatic se propagă în toate acțiunile realității cotidiene, devine perturbatoare, acaparatoare.
Ce facem ?


Cine-i vinovat? cel care trece sau cel care vine?
Răspunsul îl găsim în imagine, căci ea ne bântuie, ea ne zboară.
Răspunsul îl găsim în atitudine, în atitudinea noastră, oare a cui?
Mai târziu când treburile intră spre rezolvare ne vom aminti de întâmpinare.
Cea mai frumoasă amintire va fi cea în care am întâmpinat-o, tot pe ea, amintire.
Acum ea - amintire, cea care venea, se va petrece, odată cu noi.

-18 °C - a înghețat și ....

Alfred Eisenstaedt

May be, Goebbels was frightened by Eisenstaedt’s photo-camera – in the same way like today’s American police (of the palace of financial power) is hatefully suspicious of photo- and video-cameras in the hands of protesters against Wall Street’s abuses of American public?

     Astăzi s-a născut printre alții și marele fotograf Alfred Eisenstaedt, s-a născut în 1898 și a murit în 24 august 1995, foarte aproape de anul 2011. A trăit în secolul cel mai dinamic, cel mai dramatic al omenirii și sigur ar fi înțeles încă o dată, ce se petrece în lumea asta acum.



     Marele fotograf s-a născut în Germania, o țară care a dat lumii de toate, și muzică, și filosofie și războaie; nu știu cum ar înclina balanța, cred că nimeni nu știe, în schimb artistul Alfred Eisenstaedt știa să redea ironic nu numai lumea, dar și omul ca reprezentant de seamă al acestei lumi, un om - o lume.

iulie

În acest an, o țară care suferă de obezitate economică -pentru că asta ar fi comparația cea mai potrivită, se pregătea asiduu de marea sărbătoare ce va urma; trebuia să-și aranjeze foarte bine ținuta și o face în lunile toride de vară când cei mai mulți se dezbracă. Nimic nu trebuie pierdut din vedere, astfel încât în toamna ce va veni, nimeni să nu o acuze de neglijență proprie. Visul de preamărire, visul.

august

Dar tangajul cere efort și echilibru, lipsa tuturor maschează bine angajamentul, ușa închisă și mare atenție - ce dracu, dar a mai trecut o dată prin asta cu mare succes. Atunci lucra la uniforme, și-au arătat bine în septembrie, planul a dat greș mai târziu -ce dacă, vine altul. Acum, o rochiță care să farmece și care să arate formele obeze dorite atât de mult vecini.

septembrie

Și peste toate, multă nepăsare, așa ca dorința să fie mai mare.
Ar fi normal ca într-o casă toți să trăiască în mod egal, egal în munca lor, dar uneori se întâmplă că cineva ocupă locul, spațiu dorit, numit acum economic. Propaganda, că doar sunt experți, trebuie să cânte acum cu totul și cu totul altceva. Nordul preia conducerea, este secolul lor, după o dominație, cam lungă din partea celor din sud. Așa că această curtare dă roade și vecinul apropiat jinduiește, neștiind ce se citește și mai mult, imaginarul îl interpretează greșit.


Calendarul aparține marelui maestru Alfred Eisenstaedt.

Chip; o discuție

În privința portretului, a feței umane, a chipului, distingem ceea ce familiar ne este cunoscut: ochii, gura, nasul, șirul însușirilor poate continua în mintea celor ce urmează anatomic figura omenească.


În cazul de față, pentru că cineva m-a întrebat, disting picăturile de apă, acestea într-un soare orbitor, acoperite de umbră fac privilegiul scurgerii, pe când privirea este fixă, neanunțată și nedecolorată de contralumină.
Arta portretului începe de pe suprafețele umede ale peșterilor în care omul paleolitic, în lumina flăcării își răsfrângea chipul, oglindire necesară datorită mediului apei, altă oglindire în altă locație; în afară. Ori se știe că în afară, la fel ca în ziua de azi înseamnă înstrăinare și frică. 


Atât.

Zeci de imagini ale trecutului uman

Clopotul vegetal revine

”Spusele lui mi se par formule oraculare pe care el, în nebunia sa, le rostește ca un sacerdot al Zeilor... Tot ceea ce Hölderlin exprimă... trezește în mine ecouri... Pentru mine, el este o apariție care-mi revarsă în suflet torente de lumină.”

- își amintea Bettina Bretano în 1840 rememorând vizita din aprilie 1805 de la Tübingen, acolo unde poetul era sub examen medical.
9 aprilie 1805 - Doctorul Müller în urma vizitelor multiple scria:
”De fiecare dată l-am găsit  mai rău. De fiecare dată cuvintele lui mi s-au părut și mai neînțelese. Acum, nebunia a devenit violentă. Iar spusele lui, rostite într-un limbaj care pare să sune când nemțește, când grecește, când latinește, sunt cu neputință de priceput.”

_______________________________________
Azi m-am oprit în dreptul frunzei mele;
- Mai poți?! porni întrebarea mea.


”Iată grădina lui ! Acolo-n umbra
Cea tainică de unde izvorăște
Pârâul, stătea el
Nu demult, când am trecut pe-aici.
Tu nu l-ai văzut niciodată?”


Am aplecat mai mult capul și prin urechea mea versurile curgeau sclipind lumina molcomă pe care firele de nea o aruncau pieziș.


”Bătrâne, tu vezi lucruri negrăite,...”


Departe, de fiecare dată nu pot stabili cât de depărtat, se întâmplă ceea ce fiind imposibil de descris, dispare.
În clopotul său vegetal, frunza aduna energia plăpândă a unei lumi dispărute. Și nu numai această frunză, ci toate celelalte, toate au ceva de spus înaintea morții. Unele reușesc să stea atârnate luni întregi de iarnă pentru a clipi în urechea vreunui trecător, cuvinte magice ce-i vor arăta imagini nebănuite ochilor minții.
Astăzi, eu, printr-un noroc chior, am auzit versurile lui Friedrich Hölderlin.


_____________________________________

Hölderlin, Hyperion, Moartea lui Empedocle, bpt 1977, XXXI pentru introducere și pag.185, 195, pentru versuri. Versuri din Moartea lui Empedocle, Actul I.

Clopotul vegetal

În onoarea inventatorului fotografiei Louis Daguerre

Imaginea pentru a fi revelată (developată), trebuie să treacă prin întuneric. Inventatorul camerei obscure și bineînțeles prin asta și inventatorul fotografiei este Louis Daguerre, astăzi sărbătorit postum, ar fi avut 224 de ani, și nu s-ar fi mirat deloc de felul în care invenția sa a dat lumii noi imagini, care mai de care mai colorate, mai mișcătoare și mai deosebite.

În Egiptul antic, preoții ce păzeau marile secrete spirituale, încercau și ei camera obscură, altfel. Evenimentul avea loc la o dată bine stabilită, astăzi contemporanii l-au numit eliberare senzorială. În întunericul adânc din mijlocul piramidelor, doar cu un chiup de apă ce trebuia să hidrateze creierul, ochii lor începeau să vadă după un timp imagini. Creierul lipsit de informația vizuală începea el însuși să o producă, să o reproducă, să o refacă, să o imagineze.

Fenomenul chimic prin care bromura de argint trece în argint metalic se numește revelare, developare, ”componentul cel mai important este reducătorul organic care reduce la argint metalic bromura expusă la lumină.” (Helmuth Stapf, Practica fotografică, ed. Tehnică, 1958, pag.296)

Astăzi în epoca digitală lucrurile de mai sus le știu din ce în ce mai puțini oameni, dar cam așa le-a văzut și Louis Daguerre. De aceea trebuie să știm toate acestea pentru că și în mintea noastră se produce revelarea, și: reducerea imaginii la informație.

Mai sus, o frunză de viță-de-vie, care cuprinsă de toamnă și de frig ascunde înăuntru-l ei un întuneric, acolo, în clopotul format, lumina ajunge fără zgomot, de aceea fotografia nu are sunet. Absența sunetului, induce imaginarul, pentru că în frunză se-ntâmplă lucruri nebănuite, ascunse vederii obișnuite; frunza a devenit acum o cameră obscură.

Oglindiri

≪A arăta că demonstrația științifică nu este, în fond, decît un ritual; a arăta că subiectul presupus universal al cunoașterii nu este, în realitate, decît un individ istoric calificat în funcție de un anumit număr de modalități; a arăta că descoperirea adevărului este, de fapt, o anumită modalitate de producere a adevărului; a așeza, astfel, ceea ce se oferă drept adevăr de constatare sau adevăr de demonstrație pe soclul ritualurilor, soclul calificărilor individului cunoscător, pe sistemul adevărului-eveniment, asta este ceea ce aș numi arheologia cunoașterii.≫

Michel Foucault, Puterea psihiatrică, ed. Ideea Print&Design, 2006, pag.205

Prin toate mijloacele pe care le poate folosi, imaginea caută să se oglindească, imaginea are ceva narcisist în ea însăși, sau invers, omul fiind narcisist s-a aplecat asupra imaginii.
Imaginea căutată de Narcis în oglinda fântânii era inversată, dacă Narcis ar fi știut, poate n-ar mai fi dorit să atingă apa.
Față de original, oglindirea este un defect, se inversează totul pe orizontală, dovada acestui defect ar fi reflectarea pe verticală. Chipurile umane parcă nu arată bine inversate pe verticală.


În acest tablou al oglindirii, care deja nu mai este natural, putem observa elemente de care ne putem agăța; gâturi de lebede, ce alcătuiesc ambarcațiuni de agrement pe un râu pașnic și canalizat.


Aici realul a dispărut de mult, odată cu el și adevărul, în imagine nu se mai caută nici o demonstrație, asta pentru simplu motiv că imaginea devine eveniment.  Și acest eveniment, precum vedeți este ancorat bine.


Cum se petrec toate acestea în viața de zi cu zi?
Tot prin imagine: un mare patron, un mare bogătaș al lumii dă lecții de economie, un actor de filosofie, un bancher ne spune cum să trăim, toate aceste sunt imagini oglindite, ele suportă acest mare defect prin dorința mass-mediei. Astfel lumea devine falsă cu toate adevărurile ei tehnologice și științifice, de aceea puțini vor să facă o arheologie a cunoașterii.

Cât de repede

Nici nu știu cine a fost azi-dimineață mai surprins, eu s-au căprioarele care au traversat aleea largă a Parcului Dendrologic Bazoș.

În spate este Turnul de Vânătoare, azi nu se mai vânează cu gloanțe sau cu alice, ci cu aparatul de fotografiat.  Chiar și așa, la timpi de expunere de sutimi de secundă, căprioarele apar neobișnuite în imagini și nu cred că am reușit să le vânez foarte bine, am cam ratat de data asta!

Cine mi-a omorât prunul?!

O mare adiere îi trecu prin creier,

purtând cu ea freamăt de crengi,

glasuri de copii, foşnetul paşilor,

şi trecători, zumzetul traficului,

mai puternic, mai slab.

Se cufundă adânc, adânc în pernele

şi în puful somnului, se cufundă adânc în tăcere.

Virginia Woolf, Doamna Dalloway *

În cămăruţa din mintea Lui, micul arhitect trasă prima dată aria, proporţiile acesteia şi o orientă după punctele cardinale şi hotar. Stabili că trebuie ca aceasta să se strecoare între un alun, un prun şi un păr. Totul părea de neînţeles.


Lângă micuţa cămăruţă, în mintea Lui, mai era alta, unde micul scriitor începea marea epopee a prunului, dovedea încă o dată cât de nelipsit este acest pom din viaţa bărbatului, dar lucrul începea să se înghesuie şi scrisul să se oprească, era de neînţeles.


Camera micului constructor nu era mai mare decât a celorlalţi confraţi. Şi aici îl găsim pe ocupant absorbit de volume, de stabilirea înălţimii, aceea care nu va tulbura deloc pomii şi nici alunul, totul să fie într-o armonie, acoperişul să fie mângâiat de prune, pere şi alune. Se opri brusc la corola prunului, nefiind curăţată la timp, aceasta era cea care împiedica săgeata să se ridice,  săgeata fiind cea care dă unghiul planelor ce coboară din vârful acoperişului. Dar din nou şi el s-a oprit şi cele gândite păreau de neînţeles.


În timpul nopţii, micul arhitect reluă munca şi în liniştea dată de lună şi stele hotărî că prunul, pentru ca să fie salvat, trebuie mutat în interiorul ariei, adică invers, aria să-l cuprindă şi pe el.

Apoi alunul la dreapta, umed, doritor de umbră, clipind cu frunzele sale zdrobitor de verzi, arboret mlădios iubitor de frumos.

Apoi, la stânga, părul; tare ca piatra, aspru prin coaja sa solzoasă, galben şi în trunchi nu numai în fructe.
Iar prunul, unde este prunul?!

Prunul se va ivi din acoperiş, va fi sărbătoarea, va fi cel care priveşte cerul, va fi cel din interior, va fi cel care  dă fructele ce-l vor trezi pe micul poet.


Aşadar, nimeni n-a omorât prunul. Titlul apare deci, ca o retorică, acum se înţelege totul.




*
Virginia Woolf, Doamna Dalloway, ed. Rao, 1997, pag.57.

O zi de sfârşit de iunie în Cişmigiu

Vederea spre lac

Vederea spre mal

Deasupra

Se cunoaşte sintagma prin care trecutul se îngroapă, sau mai rar utilizată, că trece pe sub noi, în felul acesta  viitorul trecând pe deasupra noastră. Felul în care se filosofează despre trecut este contrazis de realitate: trecutul poate trece şi pe deasupra noastră.


Pe deasupra noastră încep să treacă din ce în ce mai multe, lumea se îngroapă într-o tehnologie greu de asimiliat pentru spiritele sensibile, norocul acestei lumi se cunoaşte prin majoritatea insensibilă; odată la o sută de ani mai apar ceva spirite sensibile, pe rând, nu la grămadă, acestea duc arta şi creaţia înainte, prin asta trecutul este aruncat deasupra noastră.