Hipersensibilitate în timpi foarte scurți

Flori de piersic

O poză executată la sensibilitate de 16.000 ISO și timp de expunere 1/6400 secunde, reprezintă un scurt și elogios fragment impresionist a naturii ce ne înconjoară.

Ce s-ar întâmpla cu mintea noastră dacă ar gândi în acest fel?
Poate că o idee ce s-ar desprinde de celelalte, care asemeni granuloamelor stau să explodeze, ar reuși să străpungă densitatea dată de timpul foarte scurt. Sigur că s-ar datora mult hipersensibilității și fenomenul l-am putea numi microvedere; la fel ca un cuvânt repede inventat : storcoacidoză.

Adrift

I'll be back

O a doua pereche de pitulice a luat cu asalt cuibul unei generații trecute. Pentru a fi prezente, au mai construit un zid de puf. Viitoarea găină-pitulice mă privește asemeni celei de dinainte ei cu o atenție maximă.

Asist, fără să vreau, la ceea ce specialiștii denumesc renașterea naturii. Sigur că ornitologia pentru mine este un nou început, dar dovezile că două perechi de pitulice au cuibărit în același loc într-un interval de trei luni de zile, sunt, irefutabile. Aparatul de fotografiat posedă un sistem GPS performant.

Ceea ce, în continuare mă face să iubesc tot ceea ce mă înconjoară.
Felul acesta de continuitate nu are de a face deloc cu o dragoste perpetuă, invenția că te naști pentru a iubi, este creștină; te naști pentru a învăța să iubești, tocmai de aceea, în partea cealaltă, o mulțime sunt care nu știu să iubească.

The kissing

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Francesco_Hayez_008e.jpg

http://www.aol.com/article/2014/03/15/glenn-mcduffie-man-known-as-kissing-sailor-in-wwii-era-image-d/20850517/

≪ Acesta este cel mai renumit tablou al lui Hayez, Sărutul este simbolul picturii italiene din secolul al XIX-lea. Încă de la început, tabloul a fost foarte apreciat. Capodopera a fost reprodusă în numeroase versiuni, însă adevărata semnificație nu a fost descifrată. În mod aparent, ne aflăm în fața unei scene romantice, în care cei doi îndrăgostiți își declară sentimentele și se îmbrățișează tandru.

Analizând costumele celor doi tineri, mai ales cel al bărbatului, ne dăm seama că scena nu se desfășoară în epoca în care trăiește pictorul, ci în Evul Mediu. Din cauza regulilor stricte din domeniul artistic, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o astfel de scenă de iubire desprinsă din realitate era considerată „indecentă”. Aceleași reguli se aplică în literatură și în operele lirice. Semnificația tabloului este cu totul alta. Nu este vorba despre o poveste de dragoste.

Hayez reprezintă prin intermediul alegoriei alianța dintre Italia și Franța în timpul războaielor pentru independența Italiei. Coincidența cronologică susține această ipoteză. Tabloul a fost pictat la scurt timp după intrarea în Milano a lui Vittore Emanuele al II-lea și a lui Napoleon al III-lea, regele Franței.
Maestrul pictează o a doua versiune pentru Expoziția Universală de la Paris. Hayez este portretistul protagoniștilor Risorgimentului (n.t.-perioada mișcării naționale culminînd prin unirea și independența Italiei în secolul al XIX-lea) și autorul unor creații care pot fi comparate cu operele lui Giuseppe Verdi. ≫

Maria Teresa Fiorio, Galeria Națională de Artă - Milano, Adevărul, 2010, pag.144.

La 14 august, 1945, fotograful Alfred Eisenstaedt realizează una din cele mai uimitoare fotografii ale secolului trecut. Povestea acestei fotografii este cu totul și cu totul alta față de ceea ce se vede atât de clar în imagine; un sărut pasional de revedere sau poate chiar de rămas bun. The story:

http://www.aol.com/article/2014/03/15/glenn-mcduffie-man-known-as-kissing-sailor-in-wwii-era-image-d/20850517/

Ambele reprezentări suferă de o acuitate asupra evenimentului, în fapt ai senzația că una ia ceva de la cealaltă, priviți doar poziția mâinilor.

Mi s-a promis o zi senină, și ?!

vintage informatique era

William Burroughs:

≪Joe Mortul a fost salvat de la moarte cu ajutorul morfinei, iar morfina a rămas singurul lucru care l-a ținut în viață.

Era ca și cum tot corpul lui Joe, toată ființa lui, ar fi fost amputate și reduse la condiția unui receptacul al durerii. Brăzdat de cicatrice oribile și văzînd doar cu un ochi, mirosea ca și cum ar fi fost pîrlit și emana un iz de plastic și portocale putrede.

Își construise și instalase un nas artificial, cu fire de aur conectate la centrii olfactivi, precum și un aparat de radio pe unde olfactive, cu o acoperire de cîteva sute de metri. Mirosul lui nu era doar acut, ci și selectiv.

Adulmeca mirosuri la care alții nici nu visaseră, iar acestea aveau logica, sensul și limbajul lor. Era în stare să miroase moartea celorlalți și să prezică data și felul în care aveau să moară. Moartea împrăștie multe umbre și fiecare dintre ele are un miros aparte.≫

William Burroughs, Ghemul fundăturilor, Paralela 45, 2003, 169-170.

Cele câteva clipe ce au urmat după momentul în care dulapul a căzut pe degetele unui picior, lovind precis doar capetele, prin care două unghii au fost imediat inundate cu sânge, au scăpărat doar. Însăși țipătul a fost înăbușit de fuga lor. Acele scăpărări, amintind de albastru, au țintuit nu numai trupul dar și întreaga conștiință, felul acesta s-a petrecut precum urmează...

Trebuiau să vândă toată mobila, pentru a plăti întreținerea restantă, impozitele. Cel care răspunse anunțului lor, n-a negociat prețul, dar dorea imediat ca tranzacția să fie încheiată. Venise deja cu câțiva hamali, care cutremurară blocul alergând cele câteva etaje.

Bătrânul amânase cu o oră, pentru a goli dulapurile, servantele. Se oprise la Marele dulap din lemn de nuc pe care dorea să-l întoarcă pentru ajunge în spatele lui. Și nu reușea deloc. Nu reușea pentru că nu cerea ajutorul, toți ceilalți așteptând în bucătărie.

Bătrânul dorea să ajungă în spatele dulapului, unde lipit era un plic mare. În plic erau câteva poze. Era iubirea vieții lui. Fata pe care o părăsise plecând în război. Fata pe care n-a mai regăsit-o la întoarcere.

Tânăr fiind, a ascuns imaginile în spatele mobilei. Acum nu dorea să se despartă de ele. Așa că trase de ușile dulapul cât putu. Astfel că trase și dulapul. Se feri în ultima clipă, dar nu destul.

În urma zgomotului năvăliră în cameră hamalii, cumpărătorul și în final, baba.
Într-un colț, ținând ceva la piept, moșul arătă spre dulap, drept care hamalii îl înhățaseră și strivind tocul ușii de la intrare reușiră să-l scoată pe casa scării; Marele dulap era la dracului de greu.

De la o unghie se trase o infecție ce atacă piciorul. Doctorii tăiară piciorul: fără folos sau prea târziu. La o lună de la întâmplare, moșul muri.

Baba primi pozele pe care doctorul chirurg i le înmână ca o ofrandă, v-a iubit mult !
Baba privi imaginile împietrită, se clătină o clipă, le scăpă.
Doctorul o prinse în ultima clipă.
Întinsă pe pat, încercă o destăinuire; fata din fotografii nu este chiar ea. Doctorul păru uimit.
Dar semănați !

Așa este. Când a venit din război era un pic nebun, dus puțin. O căuta pe cea care n-o mai găsea. Am ieșit eu în calea lui...

Și ?!

A crezut o clipă că sunt cea pe care o căuta...

Și ?!

Eram eu, pentru că-l cunoșteam, dar în urma unor bombardamente, am fost arsă pe față și pe mâini, nu mă mai recunoștea și nici nu încerca asta. Eu la rândul meu l-am făcut să uite totul.

Și ?!

Cred că n-a uitat. Cred că nu m-a recunoscut niciodată din moment ce a ținut acest secret atât de bine ascuns. Cred că într-un fel mă simt trădată.

Ciclu

A venit asemeni unei furtuni.
Vântul acela ce bătea aspru părea că lasă gheață.
Pragul se lăsă udat și viforul sălbatic.
A durat o clipă pentru a fi saltimbanc.

O singură condiție am reușit să disting; falia în care ciclul ar părea că revine.
Când mi-am dat seama că asta ține de beția autorului sau a celui ce scrie - a scriitorului, furtuna n-a mai avut nici un efect.

Am alergat la mașină să scot aparatul de fotografiat. Atunci când m-am adăpostit, am început să trag flash-uri automate. Am rezemat repede un cot de prima verticală, primul zid. Apoi la un moment dat, am găsit și orizontala, o masă; se vede.

Suntem atât de expuși în momentul când surprindem clipa.

Tamron

Am schimbat obiectivul

Stropitoare

trandafir ars de soare -cu blitz

idem -fără blitz

mimoze

Alfred Eisenstaedt

May be, Goebbels was frightened by Eisenstaedt’s photo-camera – in the same way like today’s American police (of the palace of financial power) is hatefully suspicious of photo- and video-cameras in the hands of protesters against Wall Street’s abuses of American public?

     Astăzi s-a născut printre alții și marele fotograf Alfred Eisenstaedt, s-a născut în 1898 și a murit în 24 august 1995, foarte aproape de anul 2011. A trăit în secolul cel mai dinamic, cel mai dramatic al omenirii și sigur ar fi înțeles încă o dată, ce se petrece în lumea asta acum.



     Marele fotograf s-a născut în Germania, o țară care a dat lumii de toate, și muzică, și filosofie și războaie; nu știu cum ar înclina balanța, cred că nimeni nu știe, în schimb artistul Alfred Eisenstaedt știa să redea ironic nu numai lumea, dar și omul ca reprezentant de seamă al acestei lumi, un om - o lume.

iulie

În acest an, o țară care suferă de obezitate economică -pentru că asta ar fi comparația cea mai potrivită, se pregătea asiduu de marea sărbătoare ce va urma; trebuia să-și aranjeze foarte bine ținuta și o face în lunile toride de vară când cei mai mulți se dezbracă. Nimic nu trebuie pierdut din vedere, astfel încât în toamna ce va veni, nimeni să nu o acuze de neglijență proprie. Visul de preamărire, visul.

august

Dar tangajul cere efort și echilibru, lipsa tuturor maschează bine angajamentul, ușa închisă și mare atenție - ce dracu, dar a mai trecut o dată prin asta cu mare succes. Atunci lucra la uniforme, și-au arătat bine în septembrie, planul a dat greș mai târziu -ce dacă, vine altul. Acum, o rochiță care să farmece și care să arate formele obeze dorite atât de mult vecini.

septembrie

Și peste toate, multă nepăsare, așa ca dorința să fie mai mare.
Ar fi normal ca într-o casă toți să trăiască în mod egal, egal în munca lor, dar uneori se întâmplă că cineva ocupă locul, spațiu dorit, numit acum economic. Propaganda, că doar sunt experți, trebuie să cânte acum cu totul și cu totul altceva. Nordul preia conducerea, este secolul lor, după o dominație, cam lungă din partea celor din sud. Așa că această curtare dă roade și vecinul apropiat jinduiește, neștiind ce se citește și mai mult, imaginarul îl interpretează greșit.


Calendarul aparține marelui maestru Alfred Eisenstaedt.

Chip; o discuție

În privința portretului, a feței umane, a chipului, distingem ceea ce familiar ne este cunoscut: ochii, gura, nasul, șirul însușirilor poate continua în mintea celor ce urmează anatomic figura omenească.


În cazul de față, pentru că cineva m-a întrebat, disting picăturile de apă, acestea într-un soare orbitor, acoperite de umbră fac privilegiul scurgerii, pe când privirea este fixă, neanunțată și nedecolorată de contralumină.
Arta portretului începe de pe suprafețele umede ale peșterilor în care omul paleolitic, în lumina flăcării își răsfrângea chipul, oglindire necesară datorită mediului apei, altă oglindire în altă locație; în afară. Ori se știe că în afară, la fel ca în ziua de azi înseamnă înstrăinare și frică. 


Atât.

Zeci de imagini ale trecutului uman

Clopotul vegetal

În onoarea inventatorului fotografiei Louis Daguerre

Imaginea pentru a fi revelată (developată), trebuie să treacă prin întuneric. Inventatorul camerei obscure și bineînțeles prin asta și inventatorul fotografiei este Louis Daguerre, astăzi sărbătorit postum, ar fi avut 224 de ani, și nu s-ar fi mirat deloc de felul în care invenția sa a dat lumii noi imagini, care mai de care mai colorate, mai mișcătoare și mai deosebite.

În Egiptul antic, preoții ce păzeau marile secrete spirituale, încercau și ei camera obscură, altfel. Evenimentul avea loc la o dată bine stabilită, astăzi contemporanii l-au numit eliberare senzorială. În întunericul adânc din mijlocul piramidelor, doar cu un chiup de apă ce trebuia să hidrateze creierul, ochii lor începeau să vadă după un timp imagini. Creierul lipsit de informația vizuală începea el însuși să o producă, să o reproducă, să o refacă, să o imagineze.

Fenomenul chimic prin care bromura de argint trece în argint metalic se numește revelare, developare, ”componentul cel mai important este reducătorul organic care reduce la argint metalic bromura expusă la lumină.” (Helmuth Stapf, Practica fotografică, ed. Tehnică, 1958, pag.296)

Astăzi în epoca digitală lucrurile de mai sus le știu din ce în ce mai puțini oameni, dar cam așa le-a văzut și Louis Daguerre. De aceea trebuie să știm toate acestea pentru că și în mintea noastră se produce revelarea, și: reducerea imaginii la informație.

Mai sus, o frunză de viță-de-vie, care cuprinsă de toamnă și de frig ascunde înăuntru-l ei un întuneric, acolo, în clopotul format, lumina ajunge fără zgomot, de aceea fotografia nu are sunet. Absența sunetului, induce imaginarul, pentru că în frunză se-ntâmplă lucruri nebănuite, ascunse vederii obișnuite; frunza a devenit acum o cameră obscură.

Cât de repede

Nici nu știu cine a fost azi-dimineață mai surprins, eu s-au căprioarele care au traversat aleea largă a Parcului Dendrologic Bazoș.

În spate este Turnul de Vânătoare, azi nu se mai vânează cu gloanțe sau cu alice, ci cu aparatul de fotografiat.  Chiar și așa, la timpi de expunere de sutimi de secundă, căprioarele apar neobișnuite în imagini și nu cred că am reușit să le vânez foarte bine, am cam ratat de data asta!

Lumea ca obstacol. Lumea ca imagine

Nu tot ceea ce vedem înțelegem. Dacă aparențele înșeală, lumea în aparența ei devine un obstacol al înțelegerii. În jurul nostru oamenii, muți, surzi, neatenți la universul cei înconjoară. În drumul lor dis-de-dimineață spre slujbă, ducând copiii la școală, așteptând colegi pe drum, aplecați peste volan, oamenii par păpuși. Unii vorbesc intens la telefonul mobil, alții apatici, apar la semafor privind la nimicul din depărtare; gândesc ai crede, amintind bănuiești. Așa este alcătuită lumea noastră; din oameni. Din cauza asta universul din jurul nostru este inexistent. Atâta efort și energie pentru ca oamenii să existe doar pentru ei, pentru instrumentele lor, pentru banii lor.


În imaginile infinite pe care ochiul le surprinde într-o existență, numai o parte rămân în ceea ce se cheamă amintiri și numai o parte din amintiri merită a fi trezite. Dar în cele trezite nu mai distingem nici o culoare, nici o figură geometrică, un sentiment predominant acoperă imaginile, de fapt datorită lui ne amintim, așa ni se mai face dor. Și tocmai atunci când începem să mai vedem ceva, imaginea devine neclară, un blur o traversează, cât de puțin vedem de fapt. Mai târziu s-au descoperit fotografiile și asta mai ajută.

Fotografia unui personaj fictiv

"Un personaj fictiv nu poate fi fotografiat, poate doar parţial!"

Marele Scriitor

     Din toată opera Marelui Scriitor, această frază a suscitat cel mai mare interes. Întrebarea, nu singura, căuta doar răspunsul în realitatea noastră. Miile de fotografii pe care Marele Scriitor le-a făcut după ce se lăsase de scris şi scrisese oricum destul, erau dovada vie că el însuşi căutase ceva. Trupuri umane fără cap, portrete fără ochi, fără gură şi inclusiv poze ale organelor sexuale, ale falangelor, ale firelor de păr şi lista poate continua, au alcătuit o moştenire generoasă de imagini ale Marelui Scriitor, - drept că toate acestea s-au descoperit după trecerea în nefiinţă a acestuia.

    Odată inaugurată era inteligenţei artificiale, cineva a avut ideea ca să introducă toate aceste imagini disparate ale unor trupuri, ale unor membre, scapule şi metacarpiene în complexul matematic al celui mare computer, în cel ce se ocupa cu meteorologia globală.

 Este adevărat că a nins o vreme în Sahara şi la poli gheaţa a dezvelit palate nebănuite ale unor civilizaţii paleoumane, dar ideea a meritat căci în imaginea de mai sus, un render de ani în viaţa Marelui Computer, a fost dezvăluită chiar, parţial, emblematic, o vedere spre ceea ce privea chiar Marele Scriitor.

Photo:
The Nocturnal Rapture of Luciphagous Loving
http://www.bernadinism.com/BandW-pages/magritte-couple.html