Ca o ultimă respirație

Floare de magnolia înainte de

Este inutil să respingem ceea ce pentru mulți ar fi ca o ultimă respirație; drog, alcool, sânge, praf, apă, aer... toate reprezintă în acel moment o ultimă suflare: a răsuflării.

Cât trăim respirăm.
Răsuflarea este toxică, neinteresantă. Femeile din Roma antică se sărutau la fiecare întâlnire, fie ea de zece ori pe zi, pentru a simți fiecare răsuflarea celeilalte: că n-au băut vin.

Florile respiră asemeni unui delfin ce vine la suprafață, mamifer obișnuit cu orizontul atmosferic, apoi subacvatic ține doar de antrenament, de supraviețuire chiar. În cazul nostru, respirația este o chemare și asta am învățat-o de la flori, mai târziu cu gura-n închisă nu mai chemăm pe nimeni.

Izvor

Kyparissia fountain

Sus se află un mâner care se ridică și coboară, care asemeni unei pompe de bicicletă creează un vacuum ce ar trebui ocupat de apă, apoi apa să vină și să curgă. Ori asta nu se mai întâmplă, nu pentru că apa nu mai vine, din cauza izvorului -ar fi o explicație, dar mașina s-a stricat și pompa nu mai funcționează; înghite aer fals.

Se-ntâmplă cu cel care tot timpul avea idei, avea flux. Apa, la fel ca și ideile, este tot timpul în așteptare. Ceea ce face ca apariția să fie lung așteptată, este aparatul: APARATUL UMAN. (Jep Gambardella)

În film sunt niște fântâni minunate, în Roma, ele se chinuie să primească apa.

Groaznica soartă a lui Aemilianus Paulus

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul) 

≪Un asemenea caz îngrozitor povestește Plutarh, cu blînda lui simplitate narativă. Este cazul generalului roman Aemilius Paulus, acel care l-a învins pe regele macedonean Perseus la Pydna în anul 168 î. Hr. Campanie fulgerătoare, victorie totală. Îi zdrobește pe macedonieni, îl ia prizonier pe regele Perseus, adună poporul macedonean captiv, îi vorbește arogant (îi vorbește cu îngîmfare în latină, deși știa bine limba greacă), hotărăște situația celor învinși.

„Mai bine să știți, le spune, că veți fi liberi” – ca apoi să dezmintă firește această minciună politică, arătînd condițiile „libertății”, adică, de fapt, ale robiei și subjugării.

S-a întors la Roma mulțumit, triumfător, acoperit de glorie. Puțini generali au fost primiți de romani cu atîta venerație. Triumful consacrat învingătorilor, a durat trei zile. La paradă au luat parte armatele glorioase, s-au expus darurile fabuloase, mulțimea de cununi de aur dăruite învingătorului de către învinși. Și, în cea de a treia zi nefericitul rege Perseus, cu o hlamidă cafenie de doliu și cu sandale macedonene în picioare, înconjurat de arhonții Macedoniei care-l priveau plîngînd, luă parte la alaiul triumfătorului. Și în urma lui Perseus, nevinovații săi copii, prinți, doi băieți și o fetiță, pășeau și ei tulburați, și zăpăciți, fără să-și dea seama de profunda nenorocire pe care o trăiau. Istoria ne relatează doar o singură imagine asemănătoare: aceea a învinsei Cleopatra participînd la triumful învingătorului ei roman.

Destinul omenesc e nemilos. Perseus l-a rugat fierbinte pe învingător să-l cruțe de o asemenea umilință. Aemilius Paulus nu putea înțelege o astfel de rugăminte, contrară tradițiilor Romei. Respectul pentru legile Romei înăbușea orice alt sentiment omenesc chiar și în sufletul acelui roman, om cultivat totuși, de vreme ce pe Polivios [renumitul istoric grec Polybios, n.m.] l-a găzduit și l-a primit împărătește la vila sa din Roma.

- Există un mod să se sustragă, i-a trimis vorbă lui Perseus. Să se sinucidă.

Dar Perseus n-a găsit curajul necesar. (Panaïotis Kanellopoulos, în volumul II al Istoriei sale, analizează foarte omenește această dramă a regelui captiv.) Și astfel a fost tîrît în alaiul triumfal al învingătorului.

Da, însă unde oare era ascuns destinul nemilos, perfid, unde sta la pîndă și de unde urmărea succesul și triumful fericitului general? Era acolo, în apropiere. Se ascunsese acolo, chiar în casa lui Aemilius Paulus, între cei patru pereți ai săi. Generalul roman avea doi fii, unul de paisprezece și unul de doisprezece ani. Și iată că destinul i-a ochit pe ei. Cu cinci zile înainte de alaiul triumfal, moare primul băiat. Are loc triumful, adevărată apoteoză. După trei zile, moare și al doilea băiat. Alt copil nu-i mai rămînea lui Aemilius Paulus.

Să păstrăm acum o clipă tăcerea în fața acestei uimitoare decizii a Sorții care a scînteiat năucitor și oribil asemeni unui fulger. Ce infernală stăruință, ce abisală Nemesis, ce furie neînduplecată a condus la o lovitură atît de crudă? A avut atîția ani la dispoziție, de ce a ales tocmai zilele triumfului pentru a trimite arhanghelul morții? De ce a încadrat acest triumf cu cele două morți? De ce a cernit aurul victoriei cu cele două văluri negre, de doliu? De ce a pus dreapta satisfacție a eroului glorios între două adînci lovituri de pumnal date în inima tatălui?

Dar ce voia oare Soarta, pe cine urmărea să pedepsească? Academicianul francez Gilbert Cesbron, care se distinge prin simpatia sa față de oamenii persecutați, scria undeva: „Cînd văd un om rău, mă gîndesc: dar oare ce i-au făcut, pe cine vrea să se răzbune?” Și Sorții, oare ce-i făcuse Paulus, pe cine voia de fapt să se răzbune, ce faptă voia să pedepsească atît de aspru?

Ce poate răspunde cineva și la ce s-ar putea gîndi, în cazul acestei teribile și neînduplecate catastrofe?
Într-adevăr, Roma a rămas uimită și mută în fața tragediei. Care părinte nu se teme pentru copilul lui, care roman putea să nu se cutremure în fața deznădejdii părintești? Așa încît, văzîndu-l pe Arhontele morții instalat dintr-o dată în acea casă glorioasă și fericită, poporul a rămas stupefiat. Plutarh insistă mai ales asupra faptului că jale și lacrimi s-au împletit cu imnurile de slavă și triumf.

Dar toate acestea erau exterioare, la suprafață. Adevărata groază a fost resimțită de poporul roman, atunci cînd a reflectat asupra neașteptatelor lovituri ale Sorții, asupra măiestriei răutății și sălbaticei oportunități cu care fuseseră date. Nemăsurata putere a nenorocirii, izbucnită ca dintr-un vulcan negru, cînd nimeni nu se aștepta, a umplut de groază și a pus pe gînduri poporul Romei.

Oamenii fură cuprinși de o teamă superstițioasă.
„Oare ce alte catastrofe prevestea uciderea de către Soartă a celor doi copii nevinovați? A greșit cu ceva generalul ori a greșit Roma? Oare vor veni și alte nenorociri, să ne lovească pe toți?”

Și astfel o boare înghețată, teama de cine știe ce blestem divin și fiorul unei amenințări fără nume s-a întins peste cetățenii Romei - stăpîna lumii. Toți au ajuns într-atît să se simtă în nesiguranță, încît problema, din personală, a devenit politică. Toți ochii erau ațintiți asupra lui Aemilius Paulus. Și el, ca un adevărat roman, a considerat de datoria lui să cheme poporul la o adunare, să-i vorbească pentru a-i da curaj, pentru a-l face să simtă iar atmosfera victoriei și triumfului.≫ *

Va urma „O cuvîntare unică. Cetățean roman și tată” în viitoarea postare, continuare poveștii rescrisă de Mihail Stasinopoulos.
În 1968, Cioran scria:

„14 septembrie. Am întâlnit-o ieri pe Dna (?) care locuiește în același imobil și al cărei soț a murit acum două luni. Am oprit-o ca să-i prezint încă o dată condoleanțe. Mi-a aruncat o privire teribilă, plină de ură și cruzime. Am fost surprins și răscolit, pentru că imediat a început să plângă. Am înțeles că ceea ce luasem drept cruzime și ură nu era decât disperarea.” **



_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.152-155 
** Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.90.

Decemviri un DNA antic ce privea puterea aleșilor și a conducătorilor

http://www.mediahex.com/Decemviri

Echilibrul subțire dintre cei bogați și puțini, și cei mulți și săraci s-a rupt de multe ori în antichitatea romană. Odată revoltele izbucnite, ele nu se stingeau decât cu o nouă reformă, în justiție, în armată sau agrară.

„În anul 302 ab U.c. [451 î.e.n.] s-a ajuns la un acord între plebei și patricieni. În lupta dusă necurmat pînă la jumătatea secolului IV î.e.n. și sub presiunea plebei, patriciatul a admis numirea unei comisii de zece membri pentru alcătuirea legilor (Decemviri legibus scribundis). Această comisie investită cu largi prerogative, compusă din trei patricieni, cei mai influenți și cu vază, a plecat pentru a studia constituțiile grecești. Codificarea legilor a fost încheiată după un an, stabilindu-se așa-zisele legi ale celor zece table. Pentru anul următor s-a ales comisia din zece membri, jumătate patricieni, jumătate plebei, pentru completarea codului de legi cu încă două legi.

Tradiția istorică însă îi înfățișează pe acești decemviri ca pe niște uzurpatori care au inaugurat o cîrmuire tiranică, odioasă, nemulțumind pe toată lumea. Rezultatul ei a fost a doua secesiune a plebei din Roma. Datorită intervenției unor personalități de vază, ca L. Valerius și Horatius Barbatus, și a altor consulari s-a evitat războiul civil și s-a încheiat pacea între taberele adverse; s-au restabilit vechile magistraturi, consulatul și tribunatul, s-au confirmat drepturile plebeilor, intrînd în vigoare legea apelului, jus provocationis, prin care orice cetățean putea face apel la adunarea poporului pentru a se i face dreptate. Legile alcătuite de comisiile decemvirale au căpătat numele de legile celor douăsprezece table, care au fost expuse în Forum. Aceste legi, după înseși expresiile lui Titus Livius, au constituit izvorul principal al dreptului roman public și privat (Fons omnis publici privatique juris, careta a III-a cap. XXXIV). Aceste legi reprezentau o înregistrare scriptică a dreptului consuetudinar.

Legile celor 12 table reflectă aspectele dezvoltării schimbului, arătînd mijloacele de obținere a proprietății (mancipio dare, accipere), cuprinzînd articole în legătură cu succesiunea și cu dreptul creditual, altele referitoare la relațiile dintre membrii familiilor, precum și articole în legătură cu dreptul penal, stabilind o gradație a pedepselor pentru diferite infracțiuni; paralel cu străvechea lege a talionului (talio - răzbunare) se vorbește și de amenzi. Aceste legi mai prevăd o serie de măsuri cu caracter edilitar; în esența lor, ele nu reglementează însă raporturile și îndatoririle politice ale cetățenilor, neprivind principiile fundamentale ale orînduirii statale, ci reflectă numai relațiile din sînul societății romane în faza de tranziție a acestora către sclavagism, relevînd diferențierea cetățenilor pe bază de avere.” *

Să nu uităm că în momentul în care decemviri romani au colindat coloniile grecești din Graecia Magna, ajungând până la Atena, Corint și Sparta și mai departe până în Asia Mică, civilizația antică greacă traversa așa numita perioadă Golden Age, secolul lui Pericle, prin care Atena crea una dintre cele mai mari zestre culturale a umanității.

În conflictul din 15 mai din 451 î.e.n. senatorii fac grevă și nu vor să se mai prezinte la adunări, sperând că orice amânare le va aduce vreun câștig viitor.

Istoricul Titus Livius povestește:

„Cînd decemviri au băgat de seamă că senatorii nu vor să răspundă la chemare, au trimis din nou crainici să-i caute pe la casele lor, și dacă nu vor să vină, să-i silească să plătească amendă. Atunci cînd slujitorii, trecînd pe la casele lor, i-au întrebat pentru ce nu vor să vină la ședințe, unii din membrii familiilor senatoriale au răspuns că aceștia nu se află în localitate, ci sînt plecați din țară. De bună seamă decemvirii ar fi preferat să fie încunoștințați că senatorii se găsesc la casele lor, dar refuză să se supună ordinului dat. De aceea ei poruncesc încă o dată să vină toți, anunțîndu-i că în ziua următoare va avea loc ședința senatului.

A doua zi însă, spre marea mirare a decemvirilor, senatul e în păr, peste orice așteptări. De aceea, poporul a crezut că libertatea a fost din nou trădată de patricieni, deoarece, cu toate că acum decemvirii nu mai făceau uz de puterea lor, fiind simpli cetățeni, deci fără răspundere în stat, totuși senatorii au ascultat de ei, ca și cum ordinul decemvirilor ar fi fost pe temeiul unui drept legal.” **

______________________

* Titus Livius, De la fundarea Romei, nota 55, Cartea a III-a, pag.576, Paul H. Popescu;
** Titus Livius, De la fundarea Romei, Cartea a III-a, XXXVIII, pag.267.

Acta diurna - primul ziar

Acta diurna

≪ Caesar este considerat fondatorul primului „ziar”. Suetoniu arată că unul din primele lui acte a fost de a stabili ca procesele verbale ale ședințelor senatului să fie redactate și publicate : Instituit ut senatus confierent et publicarentur. Pînă atunci toate dezbaterile senatului erau secrete și publicul nu putea să afle ceea ce se discute în curie. În scopul micșorării autorității senatului și înlăturării misterului care îl făcea temut, Caesar a decis, în perioada consulatului său, ca unul dintre senatorii tineri, de regulă un fost cvestor, învrednicit cu funcția de secretar, să redacteze darea de seamă și să o afișeze zilnic într-un loc central, unde se afișau și legile. În felul acesta, Caesar izbutea să modeleze opinia publică, opinia din Roma, cea care avea greutate, deoarece capitala alegea magistrații și hotăra treburile importante ale statului.

Apariția acestor acta diurna a avut efect neașteptat și cu mult mai mare decît cel sperat de Caesar. Oameni de carte, strămoșii jurnaliștilor de azi, strîngeau aceste noutăți, le transcriau și le trimiteau în provincii, odată cu comentariile personale: comentarium rerum Urbanorum. S-a păstrat o scrisoare adresată lui Cicero de către Caelius, în care se arată următoarele: „Vei găsi aici opiniile susținute în senat. Cît despre celelalte, citește ce te va interesa și lasă deoparte mulțimea articolelor privitoare la actorii fluierați, la înmormîntări și la alte fleacuri. În definitiv, vei găsi multe informații utile”.

Detaliile indiscrete, comentariile care divulgau scopurile personale urmărite de unii senatori stîrneau scandaluri și nemulțumiri. Spre a da o satisfacție aristocrației, Augustus a oprit publicarea dărilor de seamă cu privire la ședințele senatului și a restituit secretul acestui aparat central al statului roman. Din acest moment, jurnalul a căpătat un alt caracter și întreaga atenție s-a îndreptat asupra studiului social al moravurilor, al confruntărilor politice, al intrigilor de culise. Un jurnal roman conținea o parte oficială, alcătuită din decretele magistraților, scrisorile și discursurile împăratului, fragmente din dezbaterile senatului (deci o selecție), apoi știri de la curtea imperială, ceremonii, lista persoanelor primite de împărat la palatul de pe Palatin. Cum nu numai împăratul avea o „curte”, ci și alte persoane din anturajul sau familia sa, acestea imitau obiceiurile Caesarului și emiteau ele însele jurnale cu informații menite să creeze ori să distrugă reputații.

S-ar putea afirma că acta diurna au alcătuit prima arhivă pentru istoricii de mai tîrziu. Toți scriitorii romani au cercetat și folosit sursele scrise, Pliniu cel Bătrîn colecționînd fapte diverse și informații lapidare, pe care apoi le dezvolta și comenta. Din aceste izvoare s-a observat cît de dese erau divorțurile la Roma și s-au putut întocmi ulterior studii statistice. O seamă de romani se foloseau de mijloacele publicitare pentru a-și menține sau crea o faimă în capitala imperiului și în provincii, iar uneori - ca Seneca - nu țineau defel să se vorbească doar despre faptele lor bune. Cicero, Pliniu cel Tînăr, Symmachus au lăsat mărturii privind interesul dar și disprețul pentru presă, văzîndu-i utilitatea în difuzarea informațiilor și crearea opiniei publice, dar și deficiențele, răspîndind uneori zvonuri false.

Tirajele gazetelor romane nu erau mari. De la Pliniu se știe că unele numere se răspîndeau în tot imperiul, într-o mie de exemplare. Statul exercita asupra jurnalelor un control sever. O caracterizare a jurnalului avea să fie dată de Tacit, care scrie în Analele sale: „demnitatea poporului roman cere ca în istoria lui să nu fie cuprinse decît faptele mari, cele mici să fie lăsate jurnalelor.” ≫

Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, ed. Științifică și enciclopedică, 1986, pag.73-74.

Psihologia pupatului - RE

http://karenswhimsy.com/ancient-roman-women.shtm

Pentru că am comentat la postarea
http://anaayana.wordpress.com/2011/11/02/psihologia-pupatului/
și-am promis un răspuns; trebuie să dau un copy-paste de aici
http://scorchfield.blogspot.com/2011/06/in-vino-veritas.html

Polybios, Cartea a VI-a Istorii (fragmente regăsite)

III. Din arheologia romană

   4. La romani -după cum spune Polybios în cartea a şasea, este interzis femeilor să bea vin (68); beau însă aşa numitul passum (69). Acesta se face din struguri stafidiţi şi este la băut asemănător cu vinul dulce din Aigosthena (70) şi cu cel din Creta; de aceea îl folosesc pentru potolirea setei.
      Nu este cu putinţă ca femeia să bea vin fără să se bage de seamă. Căci mai întîi n-are la dispoziţia ei vin ; pe lîngă aceasta trebuie să sărute pe rudele sale şi pe ale bărbatului pînă la verii de-al doilea (71) şi să facă acest lucru în fiecare zi, ori de cîte ori îi vede prima oară. Astfel, neştiind cu cine poate să se întîlnească, se păzeşte ; căci, chiar dacă a gustat doar, nu mai este nevoie de alt indiciu pentru a-i trăda fapta [Athenaeus, X, 56 p. 440 c].

Notele traducătorului Virgil H. Popescu:

68 - Este stabilit că în vechea Romă femeile nu aveau voie să bea vin (vezi Plinius, Naturalis historia, XIV, 89 : non licebat id (sc. vinum) feminis Romae bibere ("Femeilor romane nu le era îngăduit să bea vin").
69 - Vinum passum era un vin făcut din struguri uscaţi la soare. Plinius, (Naturalis historia, XVI, 81) descrie prepararea acestuia şi este menţionat ca venind din Creta (Juv., 14, 270+1 ; pingue antiquae de litore Cretae passum ) "vin passum de pe ţărmul roditor al Cretei vechi" ; Mart., XIII, 106 ; Plinius, op.cit.
70 - Aigosthena (azi Mazi), localitatea în nord-vestul Megaridei, pe ţărmul golfului Alcyonius, La poalele Cithaironului.
71 - Obligaţia matroanei romane de a-şi săruta rudele pînă la gradul al şaselea este arătată de Plutarh (Moralia, 265 B) şi Cato, (XIV, 90) [...]

Polybios, Istorii, ed. Ştiinţifică, 1966, pag. 471 şi note de la pag. 562

Disciplina ca migraţie culturală

Cineva mi-a povestit că citise despre invaziile barbare, despre unul din momentele în care Roma, asediată, îşi trăia ultimele clipe de capitală a unei civilizaţii care deja dispăruse. De pe ziduri doi romani privesc valuri întregi de barbari ce veneau spre ei. "Ne-au învins", spune unul dintre ei. "Nu, spune celălalt, uită-te atent, deja au învăţat ce este drumul, vin numai pe el."
Remarcă subtilă în a vedea în viitor altceva decât distrugerea şi căderea. Acum că germanii au învăţat ce este drumul, vor să întoarcă civilizaţiei mediteraneene învăţătura, mult mai amplă şi mai solidă şi tot de la Roma venită: disciplina.
Cum şi arcul prin săgeata sa îşi mai greşeşte ţinta, acest export cultural este îndreptat asupra Greciei de către Germania, era poate mai nimerită altă ţară, dar uneori şi în politică încordarea prea puternică face să devieze sensul real al acesteia. Dar Grecia este o diletantă a disciplinei, inventarea democraţiei a fost tocmai ocolirea acesteia, a unei ordini stricte.
Poate unica formă a disciplinei a fost falanga şi ea venită din nordul ţării, de la munte cum am spune noi.
Nu cred că citindu-l pe Platon devii mai ordonat, dar în schimb citindu-l pe Nietzsche vei reuşi în mare măsură. Dar Nietzsche adora Grecia, adora toată cultura acesteia, politeismul, diversitatea, tragismul teatrului grec, dar nu pe Platon, şi pe Socrate mai ales nu-l putea suferi. Să fie oare semnul unei decadence cum scrie filosoful german în Amurgul idolilor?
Să fie oare o reîntoarcere, prin asta grecii să-şi amintească de ceea ce au mai scump în trecutul lor? Cam mare preţul pentru ei şi uluitoare a fi încercarea.