Ferestrele oarbe

Undeva în sudul peninsulei Messenia, lângă Koroni

Cecitatea presupune absența luminii ca funcție a cunoașterii, a orientării sau a limbajului, mai târziu s-a descoperit că orbii aud mai bine decât nativii, chiar simt mai mult, dar toate acestea nu găuresc gardul, nu scot cuiele unor scânduri ce-au zidit fereastra pentru a nu intra lumina.

Există case părăsite asemenea oamenilor și felul în care arată ne trezește un soi de compasiune închisă, întocmai ca aerul nerespirabil ce dăinuie între pereți. Intrări zidite, ferestre bătute în cuie, acoperișuri găurite, iată peisajul exterior și insalubru al caselor părăsite.

Oamenii părăsiți bântuie, casele părăsite sunt bântuite, dar peste toate orbirea face ravagii.

Bufnița - glaukopidis

Spre Piatra Craiului, prin pădurea deasă, în mijlocul ei, bufnița privește sferic.
Una dintre alternative ar fi cea a întâmplării, a inventării momentului, a poveștii, astfel încât încă un mit să se înghesuie în desaga unui Sisif ce nu împinge doar o piatră, ci urcă și o desagă de povești alternative o dată la o sută de ani pe o Golgotă a uitării originii umane și unde se ridică continuu însemne care acum au geometria crucii pentru a nu lăsa oamenii să uite de existența celorlalți dinaintea lor.
Cultura semită este figurativă, la fel ca scrisul, gramatica transparentă, accentul vocal fiind totul.
De aceea, pe latitudinea noastră, în bogăția de culori, ochii celor care te văd devin invizibili, contrastul lipsind.

O umbră rece, asemeni unei ploi dese și repezi s-a lăsat pe creanga subțire a unui brad matur. Vreme de jumătate de minut, bufnița m-a privit orizontal în timp ce eu încercam să o fotografiez, să-i prind privirea.

Cealaltă alternativă ar fi cea a observării, a felului în care Sisif lasă o clipă piatra să cadă la vale -pentru a o întoarce spre deal a nu știu câta oară mai târziu, și-și contemplă iadul din jurul său.

„Privit așa, de pe o coastă, lipsit fiind o clipă de-o grijă, iadul acesta, pare că nu-i greu pentru cei ce nu-și doresc vreun bolovan de dus sau de gândit în viața lor.”

Și Zeița privește!

Apatia timpului

Timpul ține sigur de răbdare, de felul în care oamenii își distribuie dorințele, de prioritatea acestora. Totuși, se întâmplă ca prioritățile să se amestece, să se intercaleze, ceea ce ieri era dorit azi, mâine este chiar aruncat în favoarea unui alt scop, toate acestea din cauza ofertei.

Oferta mai mult decât generoasă pe care societatea de astăzi o lansează cetățenilor induc starea unei aparențe și înșelătoare culturalizări în masă. Dacă s-ar inventa o mașină universală de treierat, necesitate cultivării agricole uniforme ar dispărea. Am citit că recoltarea mazărei se face în două faze, prima dată se taie, apoi plantele se lasă pe câmp câteva zile pentru uniformizarea coacerii, după care se treieră cu combina pentru cereale la o turație mult mai scăzută pentru a nu sparge boabele.

Oamenii sunt inventivi în toate direcțiile, iar apariția internetului a creat mașina de cultivat universală, cei care se cultivă de pe internet trebuie să nu uite să folosească și vechile metode cum ar fi cititul și scrisul, dacă apelează la mașina de recoltat universală, confuzia și inducerea în eroare vor fi maxime.

Nu poți citi mai mult de câteva pagini pe internet, asta se cheamă informare, la fel cum nu poți crede în idealuri numai din propagandă, pe lângă informare trebuie și aprofundare, așa cum lângă idealuri trebuie ideologie.

Luminile ascunse

Piața Unirii 2015 - retinex software filter

Standardul acesta de peisaj,
cu toate luminile în spate și din mijlocul pieții izvorând alte lumini;
duce la dispariția cerului -
clădirile devin icoane, 
oamenii sfinți.

Gândiri șezute pe telescaun (somnul coniferelor)

Brazi de la Kopaonik, photo din teleski Mali Karam A -stânga

Suntem asemenea păsărilor colibri și zgomotul nostru uman le dă cele mai angoasate coșmaruri, lor brazilor ce dorm aplecați și covârșiți de zăpada iernilor încărcate.
Ne strecurăm și tăiem cu canturile schiurilor noastre comunicațiile terestre trezite de neaua coborâtă aerian.
Atunci ei, brazii vârstei mele, ajutați de vânt, mai scutură din aripile crengilor lor maiestuoase, trezind lin câte-o pasăre.
Și pasărea asta vestește venirea noastră.
A oamenilor.

Brazi de la Kopaonik, photo din teleski Mali Karam A -dreapta

Poate primele ironii din lume

https://www.pinterest.com/pin/394487248580733559/

Hesiod în Theogonia sa ne povestește cum Prometeu la păcălit pe Zeus la Mecona. În timpul ritualului a fost sacrificat un taur mare și Prometeu a făcut două grămezi din taurul sacrificat, una pentru Zeus și una pentru oameni. Zeus a ales grămada cea mai mare, cea plină de oase. Oamenii se pare că au râs și Zeus s-a mâniat și mai tare.

Dar poate că asta nu era suficient și anticii dau naștere mitului primordial neuitând nimic din cele ce astăzi se uită repede.

„Așadar, mai înainte s-a ivit Haosul; apoi Gaia (glia) cea cu țărmuri largi, temei de nădejde veșnicei împărtășiri a tuturor ființelor, și Eros (amorul), cel mai frumos dintre zeii nemuritori, cel ce frînge mădularele și care îmblînzește inima și vrerea înțeleaptă în pieptul oricărui zeu ca și al oricărui om.

Din Haos s-au născut Erebos și neagra Nyx (noaptea). Și după aceea, din Nyx au purces Aither (eterul) și Hemere (lumina de ziuă).

[...]

Nyx născu pe nesuferita Pieire și pe Kera cea negră, ca și pe Thanatos (moartea); ea (mai) născu pe Hypnos (somnul) și tot neamul lui Oineros (visul), și singură i-a zămislit întunecata Nyx, fără să se împreuneze cu nimeni.

Apoi mai zămisli pe Momos (zeflemeau), pe Oizys (mizeria) cea dureroasă și pe Hesperide care, dincolo de Okeanos cel strălucitor, au grijă de frumoasele mere de aur și de pomii ce rodesc aceste fructe. Ea mai aduse pe lume Moirele și Kerele, răzbunătoarele neînduplecate care urmăresc toate greșelile făptuite de zei sau de oameni, zeițe a căror mînie nu se domolește vreodată, până cînd nu-l face de rușine cu cruzime pe cel vinovat, oricine ar fi el.

Și primejdioasa Nyx mai născu pe Nemesis, balanța oamenilor muritori; iar după ea, pe Apate (amăgirea) și pe Philotos (dezmierdarea), ca și pe blestemate Geras (bătrînețea) și pe Eris (lupta) cea cu inima aprigă.

(Hesiod, Theogonia, 116-225) ”

Victor Kernbach, Mituri esențiale, ed. Științifică și Enciclopedică,1978, pag.76-78.

Astăzi Momos râde de prostia oamenilor, căci pe vremea anticilor, el Momos râdea și de zei.

The same shit answer

http://www.duelinganalogs.com/image/riddle-of-the-sphinx/
http://www.dorkly.com/post/51019/the-true-answer-to-the-sphinxs-riddle

În felul în care evenimentele evoluează, noi nu vom avea niciodată așteptările trecutului. Există un multiplu care evaluează felul în care acestea pot fi discutate. Adică, oricând un număr înmulțit cu un subunitar va involua și altfel va progresa.

În final ne referim la evoluție, la felul în care cei din jurul nostru percep asta, la felul în care un scor ține de alt scor. Un eveniment de altul; o succesiune de alta, un șir de altul; o pasăre de puii ei.

Am întâlnit copii de vârstă școlară care nu puteau da ca exemplu un număr mai mare de nouă (o cifră în final).
Am întâlnit copii de vârstă gimnazială care nu puteau da ca exemplu un număr mai mare de douăzeci.
Experiența repetată la liceu, nu întrece sutele. De obicei răspunsurile se cantonează între o sută și două sute.

Ceea ce este în jurul nostru se definește ca populații de ordinul miilor, asta la câteva străzi. Pe cartier avem -în marile orașe, chiar zeci de mii. Orașele în sine au sute de mii de locuitori, chiar dacă cei ce citesc aceste rânduri poate fac parte din acea zonă liniștită în care drumul n-a mai fost reparat de ani de zile și nu se pot mândri cu o concentrare umană relevantă, eu mă refer la ceilalți.

Numărul?!
Timiditatea de-a enunța infinitul; miile, milioanele...
Majoritatea celor ce trăiesc pe acest pământ au o problemă în a da ca exemplu, ca număr preferat, un număr de trei cifre, revin: marea majoritate.

Oare de ce?!

Peisaj marin grec

În tot acest peisaj, (în care) vântul, barca, marea, mașinile, sunt prezente cu o neobișnuită dinamică.
Pe țărm, niște pescari privesc liniștiți marea. Există o agitație care trece neobservată sau care este obișnuită. Așa devin toate obișnuite, pentru că există. În schimb, imaginea nu este deloc monotonă și plictisitoare, suntem în așteptarea Marelui Feribot.

Paradisul cunoașterii

Câți noi, câte oi, câți stâlpi, câte fire, câți copaci, câtă iarbă? ce tufe, ce paralele!
Din toate ceva puțin, de fiecare o parte, din orizont un unghi, din mult nimic, din puțin ceva, ar fi scris Epicur.
Pe iarbă nu o luăm în calcul, o călcăm tot timpul. În schimb oile întrec toți stâlpii și toate firele, copacii fac parte din natură.

Marea așteptare

Vedere din Thassos - photo by Vali și Miha

Dacă viața este o călătorie -cum mulți au scris înaintea mea, atunci trebuie că ajunul acestei călătorii este ocupat de marea așteptare. Cum vocabularul nu permitea extinderea, totul s-a redus la vine barza; la acea pasăre călătoare care cică aduce copilul în cioc. Așa omul apare pe lumea aceasta.

Apariția unui om în mijlocul acestui univers perfect nu poate fi pusă pe seama vreunui scenariu prestabilit în care ceilalți actori alcătuiesc doar recuzita, căci fiecare la rândul ar trebui să aibă un scenariu. Marele scenariu ar fi atunci compus doar dintr-o mare așteptare. Să ne închipuim o clipă o plajă, în care înfipte în nisip, două umbrele adăpostesc la umbra lor câteva șezlonguri. Apa de la mal are culoarea turcoazului, în larg ea se închide. Un enorm pachebot ocupă spațiul dintre umbrele. Un pescăruș pune în evidență norii. În zare munții răsar din apa mării împreună cu pinii răsuciți datorită valurilor. Nu se vede nici un om.

Această imagine face parte din marea așteptare. Fiecare dintre noi ar dori poate să creadă că toate acestea au fost făcute pentru oameni. Fals. Toate acestea au fost făcute pentru că noi dorim să punem în evidență tocmai ceea ce în absența noastră are cea mai mare valoare. Lucrurile care ne înconjoară. Acestea fac și trebuie să facă parte din călătorie. Orice cui, sau foaie de hârtie, reușesc să maculeze, să mascheze, albul vid al călătoriei noastre prin această lume. De aceea mai târziu ne-am dat seama că hainele trebuie să fie croite și mașinile vopsite. Oricum ar fi tot ceea ce ne înconjoară, cu toate apăsările, cu toate lansările, felul în care așteptăm, cum ne manifestăm, ne dă conduita acelei fâțâieli în fața morții. Cred că în acel moment ne grăbim. Odată ridicat de pe scaun, ce mai contează drumul până la ușă; poate fi parcurs cât mai repede, deodată chiar.

Privind această fotografie -care nu-mi aparține, am avut o clipă senzația că lipsa oricăruia, la fel ca apariția oricăruia, nu dă sens acestei lumi. Mulțimile de fapt sunt cele ce ocupă, ce echilibrează numărul arborilor, al păsărilor, al valurilor. Oamenii, dacă ar fi extrem de puțini, n-ar conta deloc. Zgomotul pe care l-ar face, n-ar reuși să trezească nici un elefant. Recunoașterea vine de la acel pachebot, care odată intrat în port, salvează economic o populație de zece ori mai mică, produce acel val ce deschide sezonul risipirii tuturor dorințelor. După un scurt timp, totul se împachetează și dispare la fel cum a apărut, cu tot cu dorințe. Suntem aici, pentru că suntem mulți, dacă eram câțiva, s-ar fi putut nici să ne cunoaștem. Trăiam și speram -fără să știm, într-o mare așteptare.

Moartea prematură a „făuritorului de vise”

În jurul focului

Făuritorul de vise a deschis încă de anul trecut un birou în orașul meu. Biroul era de fapt o cămăruță cu intrare directă de la stradă, undeva prin centrul vechi al orașului. Sus deasupra ușii, pe o reclamă luminoasă scrie „Făurim vise”, mai jos, mai mic, și tot la mijloc; „prețuri minimale”. Lângă ușa de sticlă, o vitrină mică avea înăuntrul ei câteva obiecte, o carte, o copie sculpturală a unui nud feminin -probabil vreo zeiță, câteva flori de plastic, o litografie cu un templu antic aflat pe malul mării și multe alte nimicuri.

Multă vreme nu s-a știu nimic de acest așezământ, până când, sigur mai mult din curiozitate, cei care i-au trecut pragul au dus mai departe zvonul unei renașteri spirituale personale. Cine pătrundea acolo, oricum ieșea altfel, oricum nu mai era ca înainte. Mult mai târziu s-a observat că acei oameni se integrau din ce în mai greu în societate. A fost alertată poliția și, în urma unei descinderi neanunțate, urmată de o percheziție furibundă, nu s-a găsit niciun material sau probă care ar fi putut duce la vreo acuzare directă, la un probatoriu.

Un birou ocupa aproape încăperea, loc ce nu depășea 10 metri pătrați. În spate, după o perdea era o toaletă și atât. Pe birou, un caiet și un creion. Pe perete, un calendar, 12 peisaje naturale umpleau lunile anului. În rest vitrina care era plină de mărunțișuri, precum am scris. Am aflat toate acestea în urma unei vizite personale, vizită pe care a trebuit să o fac mai mult din curiozitate.

În urma pătrunderii -ziua în amiaza-mare, în micul oficiu, un domn prezentabil, cu mustață și cioc, apăru repede de după perdea. M-a poftit să iau loc pe scaunul de lemn, curbat, tare și incomod. În timp ce-mi roteam ochii în jurul meu, el a deschis caietul, a ales o pagină nouă, a scris ceva în partea de sus -probabil data și ora, iar mai apoi a început să mă întrebe despre o mulțime de lucruri simple. Nu l-a interesat cum mă cheamă și nici măcar ce profesie am. În urma răspunsurilor mele, nota un semn în tabelul ce-l desenase pe acea pagină nouă. Când în final mă plictisisem de interogatoriul lui nesfârșit l-am întrebat ce dorește să afle de fapt?

„Visul tău? cel mai lăuntric vis, cel mai dorit!” mi-a răspuns el repede, așteptând parcă întrebarea mea. Mi-a explicat simplu că prin aceste întrebări succesive el poate afla lucrul pe care-l doresc cel mai mult.

„Imaginează-ți un foc mare undeva la munte, oamenii vin și se așează în jurul său, mai pun un lemn, mai beau un pahar... fiecare se gândește sigur la ceva, dar focul este de fapt motivul aflării lor acolo.”

A făcut o pauză, s-a mai uitat prin caiet, l-a răsfoit o clipă.

„Eu sunt Focul, oamenii vin la mine pentru răspunsul întrebărilor mele...”

„Întocmai ca la psihiatru”, am continuat eu.

„Întocmai, numai că eu le aflu visul !”

M-am foit pe scaun.

„Visul !” am repetat eu mai târziu.

„Eu făuresc visul, eu îi dau consistență, valoare, până la mine visul plutește ca o ceață, un volum nedefinit și diluat!”

„...”

SL
Un cuplu a venit la mine, cred că alaltăieri -dacă bine-am notat, s-au învârtit destul de mult pe aici, stăteau pe rând pe scaun. Nu era greu de stabilit ce doreau.

JK

Un domn între două vârste, ce nu părea singur, a răspuns pe nerăsuflate la toate întrebările, apoi m-a privit îndelung de parcă aștepta un diagnostic. I-am spus că-i trebuie o curvă, nu o amantă.

YWE

Un tânar, mai tânăr ca tine, dorea să câștige la loto, i-am explicat că pentru asta trebuie multă știință și ar fi cazul să dea pe la școală mai des.
EGR


„Bun, bun, dar asta poate face orice psiholog! am încercat eu să-l contrez, numai că tu ești un mic escroc”
„Iau numai o bancnotă de 10, este mult?!”
„Nu!” am îngăimat.
„Și acum știu ce vrei de fapt... de fapt vrei să mă omori!”

Am sărit repede peste biroul său înalt, din buzunar am scos cuțitul cu mâna stângă și i l-am înfipt undeva deasupra inimii, în centrul superior al pieptului. I-am privit figura uimită, era uimit de el însuși. I-am atins bine cava, un sânge moale îi acoperi încet pieptul, ar fi vrut să spună ceva, dar se înecă, respira din ce în ce mai greu.

„Făuritorii de vise” trebuiau vânați, erau singurii care percepeau realitatea fizică, care știau cu adevărat ce înseamnă hedonismul. Ori societatea trebuie să elimine astfel de specimene, aceste caractere ce doresc numai să viseze, să aibă un scop în a-și îndeplini visul: cât egoism!

Zborul ca dorință sau ca vis?

Oamenii visează că zboară, mai ales copiii, pediatrii susțin în aceasta lipsa unei vitamine, am auzit chiar că lipsa fierului din sânge dă astfel de manifestări onirice; zborul, anemia, ușureala fizică.

Dacă visul dă amploare dorinței, atunci toți cei care au dorit să zboare, aveau de fapt o problemă organică, sau a ceea ce ține de-o funcție a organicului, astfel că cei ce doresc să picteze au altceva și cei ce scriu versuri posedă o deviație, și tot așa. Din marele mundus o parte din oameni sunt bolnavi, sigur este așa, nu s-a aplecat nimeni să constate neapărat asta cu strășnicie -vă dați seama ce bolnav ar fi! Să constați că cei ce creează sunt de fapt duși puțin -sau mai mult, cu pluta.

Ar fi ca spitalele să fie la fel de dese ca școlile, muzeele, case de cultură, cinematografe, săli de expoziții, librării, biblioteci etc.: toate la un loc. Astfel că același mundus a făcut mai bine ca acestea de mai sus să ascundă creațiile celor ce trebuiau vindecați, este mai ieftin, mai vin și ceva bani, se numește cultură, la fel ca cel din agricultură.

Mască venețiană

made by Sardi Giampiero - articoli da regalo

Există o indiferență a măștilor, o răceală, o imobilitate care trimite la chipul implacabil al Zeului.
La Veneția măștile se vând asemeni batistelor de hârtie, sunt de toate genurile, la toate prețurile. Aceste măști aduc un trecut îndepărtat în actualul unei crize de identitate pan-europeană, sau chiar globală. Nimeni nu se mai simte sigur pe sine, dar odată pusă masca, dispărând identitatea, cel din umbră vede lumea altfel. Masca asigură acea anonimitate atât de căutată în virtual și de relaxantă în real.


Poate va veni vremea când ne vom plimba zi de zi, prin urbe, cu masca pe față. Mai târziu, ajunși la destinație, acoperirea nemaifiind necesară, cu mușchii feței relaxați, odihniți, ne va fi ușor să râdem sau, după caz să plângem. Trăiesc vremurile în care pe stradă, în instituții, în magazine, oamenii își afișează o mască personală, aceasta trebuie să-i facă supărați, neliniștiți, inabordabili, mă întreb dacă nu cumva uită ca această mască să o mai dea jos vreodată.

Furnicile; ca oamenii

Oamenii, asemeni furnicilor, adună tot, culeg tot, ignoră cantitatea, calitatea.
Oamenii înghit tot, strică tot; spre deosebire de furnici, care aleg, care triază, care văd înaintea de intrarea în mușuroi. Priviți cu atenție cum spinii nu au ce căuta în casă, cum spicele lipsite de fruct sunt aruncate, cum ceea ce este nefolositor este oprit în final în a intra.
Oamenii strâng -proastă comparație pentru cei ce zic că strâng ca furnicile, să te compari cu natura? tu om lipsit deja de ea; proastă comparație.


Muzica? o capodoperă!

-12 °C

http://emotrance.com/emotrance_snow_globe.htm

Frig uscat, aer nemișcat, păsări oprite în zbor, lumină crepusculară.
Oameni puțini, mașini puține, totul la minim.
O minunată fantasmă clară.
Un glob sublim.

Lumea cu capul în jos

„Într-o culegere de povestiri, tot japoneză, Shasekishu, putem citi cum un călugăr le-a spus într-o zi învățăceilor săi:
    - Pământenii sunt norocoși și nu bagă de seamă ce fac. Eu, de pildă, am găsit o metodă nouă de zdrobit grăunțele cu două piulițe deodată și cu un singur pisălog.
    - Cum așa ? a întrebat un învățăcel.
    - Nimic mai ușor. Una dintre piulițe va sta pe pământ, ca de obicei, iar cealaltă va fi agățată undeva, cu fundul în sus. Astfel, prin ridicarea și coborârea pisălogului, vom putea zdrobi grăunțele din cele două piulițe.
    - Da, a spus un alt învățăcel. Se pot zdrobi grăunțele în felul acesta, dar numai dacă pot fi ținute pe fundul piuliței de sus.
    - Așa este, a spus înțeleptul. Aici este problema.”

Jean Claude Carriere,  Cercul mincinoșilor, Humanitas, 2010, pag 39 mijloc.

Povestea de mai sus m-a trimis la o idee mai veche; lumea nu simte nici o diferență între cele reale și cele oglindite, cine poate ști privind o fotografie, sau chiar un film că acesta de fapt este invers, adică toate punctele imaginii sunt în simetrie față de o verticală.

Să nu fie verticală, să fie orizontală axa de simetrie mi-am dorit și așa mi-a picat lumea în cap. Am tras o tură să văd cum este:

Norii ca izvoare, trotuare coridoare.

Un cer mult mai puțin ș-o lume-n declin!

Tocmai din cauza asta n-am dorit să nu rămân prea mult în lumea cu capul în jos și m-am reîntors repede. Având acum experiența asta, am început să-i văd în schimb repede pe oamenii cu capul în jos, asta m-a speriat; sunt majoritatea.

    - Se pot întoarce oamenii în felul acesta, dar numai dacă pot fi ținuți cu picioarele în sus.

    - Așa este, a spus înțeleptul. Aici este problema.

Lumea ca obstacol. Lumea ca imagine

Nu tot ceea ce vedem înțelegem. Dacă aparențele înșeală, lumea în aparența ei devine un obstacol al înțelegerii. În jurul nostru oamenii, muți, surzi, neatenți la universul cei înconjoară. În drumul lor dis-de-dimineață spre slujbă, ducând copiii la școală, așteptând colegi pe drum, aplecați peste volan, oamenii par păpuși. Unii vorbesc intens la telefonul mobil, alții apatici, apar la semafor privind la nimicul din depărtare; gândesc ai crede, amintind bănuiești. Așa este alcătuită lumea noastră; din oameni. Din cauza asta universul din jurul nostru este inexistent. Atâta efort și energie pentru ca oamenii să existe doar pentru ei, pentru instrumentele lor, pentru banii lor.


În imaginile infinite pe care ochiul le surprinde într-o existență, numai o parte rămân în ceea ce se cheamă amintiri și numai o parte din amintiri merită a fi trezite. Dar în cele trezite nu mai distingem nici o culoare, nici o figură geometrică, un sentiment predominant acoperă imaginile, de fapt datorită lui ne amintim, așa ni se mai face dor. Și tocmai atunci când începem să mai vedem ceva, imaginea devine neclară, un blur o traversează, cât de puțin vedem de fapt. Mai târziu s-au descoperit fotografiile și asta mai ajută.

Luna noastră

N-am să scriu prea mult despre lună şi nici despre ascunderea ei, noi oamenii suntem mai importanţi, mai puternici şi mai cunoscători. Nu pot să văd cum o sufocă lumina, căci sunt gelos pe cunoaşterea ei. Mă doare gâtul de atâta privit, ceafa mai ales şi pentru ce? Să văd cum o iubeşte soarele, cum trepidează pământul la ivirea ei. Am să scriu numai despre oameni, ei sunt infinit mai darnici şi mai iubitori decât soarele; să dai atâta lumină lunii şi tu -soare să nu te vezi, cât anonimat, câtă ascundere, de parcă noi -oamenii n-am şti unde eşti? Unde eşti?

Luna se joacă cu mintea mea, ia forme diferite ca să-mi stârnească mai tare confuzia, de parcă nu ştiu că nu la mine se uită, ci la soare. Mai bine cobor (de pe garaj) la oamenii mei, să caut acolo lumină, să-i cer lui Diogene felinarul şi să aştept ziua ca să văd mai bine.

Toate lucrurile ar fi mai simple dacă le-am cunoaşte -spunea cineva. Am ştiut şi ora de intrare în eclipsă; în penumbră, durata, timpul în care soarele a făcut ce-a vrut cu luna; când perdeaua neagră lipsită de stele s-a dat la o parte am ştiu că se va întâmpla asta, am mai ştiut şi ora când vor termina, tot am ştiut, oamenii m-au învăţat. Pe toate traiectoriile eliptice ale sistemului solar s-au învârtit ideile mele, tot au văzut, de aceea voi scrie numai despre oameni. Totuşi când m-am dat jos de pe garaj şi m-am dus la culcare, n-am putut să adorm gândindu-mă la ce-a făcut soarele cu luna o oră şi patruzeci de minute fără ca eu să ştiu sau să văd?!


Iar despre oameni ştiu atât de puţin.