.gif) |
| sursă anonimă |
Indiferent de criterii, definirea momentului nașterii a fost mult mai puțin controversată decât stabilirea celui în care ovulul fertilizat devine, în pântecul mamei, o ființă umană. În vederea concursului, momentul nașterii era cel în care ochii copilului, sau pleoapele lui, aveau să fie scăldate pentru prima oară în lumina lumii de afară, atunci când puteau fi văzuți pentru prima oară de martori. Așa că bebelușul, așa cum s-a întâmplat și cu fetița noastră, avea să fie încă parțial înăuntru. Dacă s-ar fi născut cu picioarele înainte, ochii ar fi apărut, bineînțeles, ultimii. Și acum vine aspectul cel mai aberant al concursului pe care l-am câștigat: dacă s-ar fi născut cu picioarele înainte, sau dacă ar fi avut sindromul Down, sau spina bifidă, sau ar fi fost un copil cu defecte, sau dacă ar fi avut SIDA, sau orice altceva, sigur ar fi fost descalificată pe motivele unui presupus detaliu tehnic legat de momentul nașterii, așa ar fi susținut juriul, mai degrabă decât pe cele ale deviației ei de la așa-zisele norme. La urma urmei, trebuia să fie simbolul sănătos și încântător al următorilor o mie de ani. O garanție a celor din juriu a fost aceea că rasa și religia și naționalitatea părinților nu vor sta în calea deliberării lor. Și este adevărat că eu sunt nativ american negru, iar soția mea, deși clasificată drept albă, s-a născut în Cuba. Dar, desigur, nu a stricat că eram directorul Departamentului de Sociologie de la Columbia University, nici că soția mea era medic la New York Hospital. Sunt convins că fetița noastră a câștigat concursul în fața altor candidați, inclusiv a unui nou-născut găsit într-o pubelă din Brooklyn, pentru că aparțineam clasei de mijloc.
Am primit un Ford de familie și acces gratuit la Disney World pe viață și o consolă cu un ecran cu diametru de 183 de centimetri și un VCR și un sistem audio, la care se putea asculta orice fel de casetă sau disc, și un echipament pentru sală personală completă de fitness și așa mai departe. Și fetița a primit o obligațiune guvernamentală în valoare de cincizeci de mii de dolari de încasat la majorat, un coșuleț și un cărucior și scutece pe gratis și altele și altele. Dar apoi a murit când avea numai șase săptămâni. Medicul care o adusese pe lume era pe-atunci în Bermude și nu a aflat de moartea ei. Moartea ei, ca și nașterea ei, nu a fost vreo mare știre acolo sau oriunde în afara New Yorkului. Nici aici n-a fost vreo mare știre, din moment ce nimeni în afara celor care promovau stupidul concurs și a oamenilor de afaceri care îl sponsorizaseră n-a luat vreodată în serios vâlva din jurul ei, prostiile cum că ea reprezenta atâtea lucruri minunate, amestecul raselor în frumusețe și fericire, renașterea acelui spirit care făcuse odată New Yorkul cel mai mare oraș al lumii din cea mai mare națiune a lumii, și pacea pur și simplu, și nu mai știu ce altceva. Mi se pare acum că ea a fost asemenea unui soldat necunoscut într-un memorial al războiului, puțină carne și câteva oase și puțin păr, proslăvite până în pragul smintelii. De-abia dacă au venit câțiva oameni, întâmplător, la înmormântarea ei. Postul TV care avusese ideea concursului a trimis un funcționar mărunt, nici măcar o personalitate, și în nici un caz o echipă de filmare. Cine ar vrea să privească înmormântarea următorilor o mie de ani? Dacă televiziunea refuză să vadă ceva e ca și cum acel ceva nu s-ar fi întâmplat. Ea poate șterge orice, chiar și continente întregi, ca Africa, acum un mare deșert, unde milioane și milioane de copii, cu o mie nou-nouță de ani ivindu-se dinaintea lor, mor de foame. Moartea fiicei noastre a fost cauzată de sindromul morții în leagăn, ni s-a spus. Acesta este un defect genetic nedetectabil până în prezent, și probabil nici în viitor, prin amniocenteză. A fost primul nostru copil. Vai mie.≫
Kurt Vonnegut, Retrospectivă asupra Armaghedonului, Humanitas, 2010, pag.147-150
