Omul cu lingoul de aur

http://www.shutterstock.com/

Nimeni nu poate spune când a apărut în orășelul nostru Omul cu lingoul de aur. Unii își amintesc anul, apoi încearcă să lege acel an de evenimentele care le bănuiesc a se fi petrecut atunci, își dau seama atunci că greșesc și ridică odată cu ochii și umerii, dau din cap neputincios, sigur știau, dar acum sigur bătrânețea este de vină.


Apariția acestui om s-a ivit precum o ceață într-o dimineață de iarnă fără zăpadă, într-un frig nimicitor, în lumina unui soare apatic fără speranță, în orășelul cocoșat de criza financiară. Mergea pe Strada Mare îmbrăcat cu un palton ce abia-i lăsa să se vadă pantofii uzați. Cu gulerul ridicat, cu părul vâlvoi, cu ochi ce căutau în stânga și dreapta, cu un trup neobișnuit de înalt, omul nostru intră în unicul nostru restaurant din oraș numit ”La Belele”, nume compus și foarte ușor de interpretat după cum fiecare dorește. Se așeză la masă și chemă chelnerul, acesta lenos, târâindu-și umbra parcă, veni după multe minute și explică simplu că au doar meniul zilei, bere, vin și țuică -fără nici o denumire și că vrea să vadă banii înainte - 10 lei meniul zilei, 10 lei două halbe de bere, o sticlă de vin sau un pahar mare cu țuică. Meniul zilei și o sticlă de vin zise oaspetele și cum stătea el pe scaun își dete la o parte paltonul gros și o lumină galbenă, arzător de galbenă, se ivi la brâul său: un lingou de aur pe jumătate băgat în pantaloni, strâns cu cureaua, de ai fi zis că-i un copil de câteva zile care doarme-ntr-un marsupiu, și doar părul blond, strălucitor ca aurul, iluminează acolo. Apoi scoase o pilă nu mai lungă ca un creion și nu mai groasă ca o lumânare, o pilă transparentă, de sticlă, de diamant am aflat mai târziu că era, cu care în mișcări ample pili din capătul lingoului și fire scurte asemeni celor de lămâie, atunci când o dai prin răzătoarea mică, se așterneau ca o ninsoare aurie pe șervețelul deosebit de alb pe care cealaltă mână îl ținea sub.


    - Ajunge ?, întrebă cel de la masă și chelnerul, care oricum se dădu doi pași înapoi, bolborosi ceva și fugi în grabă în bucătărie, de unde se ivi un mustăcios ce mirosi prima dată șervețelul apoi cu un deget ud lipi două firicele galbene, pe care după ce le băgă o clipă în gură le scoase încet pe alt deget și cu grijă le așeză înapoi, toate acestea urmate de o plecăciune adâncă.


Spre seară, un strigăt tulbură liniștea sărăcăcioasă a orășelului. Din bancă, din unica bancă de valori, ieși un mărunțel de om care strigă: ”E adevărat, e adevărat !” era demonstrația că aurul adus de birtaș era aur cu cea mai mare puritate și fix 5 grame va povesti mai târziu; 50 de firișoare, egale atât ca lungime, cât și ca greutate, această constatare îi luase câteva ore bune de muncă, dar Doamne! merita tot efortul.


Dar strigătul nu-l trezi pe omul nostru care dormea într-o cameră ce se afla deasupra restaurantului, birtului de fapt, numit ”La Belele”.
Dimineața veni repede, ceața se risipi și soarele se juca vesel cu niște nori. Primul care se înființă la ușa unde dormea oaspetele era bărbierul și după ce ciocăni politicos, pătrunse cu pași de pisică și ieși cu pași țanțoși de cocoș mai târziu, primise 20 de firișoare și când ajunse în stradă țipă de bucurie un cuvânt pe care nimeni acum, nu și-l mai amintește.


Urmă pe rând croitorul, preotul, primarul, polițistul, apoi mustăciosul de birtaș. Toți nu numai că doreau ceva de la noul venit, dar și propuneau ceva și această propunere era răsplătită cu firișoare de aur.


Povestește bărbierul:
...când a scos pila aceea am crezut că este un cuțit, o rază de soare sclipi în vârful ei și sincer m-am temut, dar așa cum firele de păr cad în tăișul foarfecei mele, la fel cădea aurul în palma acoperită de albul șervețel.


Povestește preotul, și atât că ne cam întindem:
...numai Dumnezeu poate asta -și acest om este Îngerul trimis de El, am ținut eu însumi pila în mână și mi-am văzut calea vieții din palmă prin ea, am mângâiat aurul cu ea și numai Duhul Sfânt m-a oprit, căci ochii mei lacomi se înfruptau din lumina scânteietoare a firelor ce cădeau în palma lui de hârtie albă.


În câteva zile tot orășelul era la picioarele celui ce acum era numit: Omul cu lingoul de aur !
Omulețul de la bancă era de fapt bunicul meu și mi-a povestit că toți îi aduceau firele de aur și primeau bani la cotația națională și că toată lumea era fericită. A numărat firele și le-a cântărit totodată, rezultatul a fost zvonul care a dărâmat toată speranța ivită precum am scris, ca o ceață, în care acum lumea începea să se rătăcească.


    - Este mai mult deja de un kilogram, omul acesta ori are mai multe lingouri, ori totul este o înșelătorie ! spuse într-o seară la tejgheaua de ”La Belele”, iar mustăciosul îi mai turnă pe gratis un pahar mare și-l îmbie să spună mai mult.


Zvonul provocă panică, cea care cu o seară înainte îl vizitase pe străin fugi acum din orășel, era colega mea de cor, de la biserică și nu împlinise vârsta secundară. Trecuseră multe zile de la intrarea în rai și nimeni nu putea preciza câte. Acum orășelul încălzit de-un soare primăvăratec părea mai pustiu decât în cele mai friguroase zile de iarnă. Lumea stătea și număra firișoarele de aur. În ziua următoare, de dimineață, toată lumea stătea la coadă ca să ducă firișoarele de aur la bancă și să capete bani, repede că poate minunea se putea transforma.


    - L-au ucis ! E mort ! și femeia se aruncă la pământ într-o criză ce aducea a epilepsie, oricum deja înnebunise; era nevasta învățătorului, o femeie extrem de frumoasă pe care o luase de nevastă tânărul chipeș ce revenise în orășelul natal după absolvirea Universității din Capitală, dar tânărul chipeș -învățătorul, avea peste treizeci și ceva mult de ani atunci și ea nu avea atunci sigur vârsta secundară.


    - M-au jefuit, m-au jefuit ! strigă aproape în același timp bunicul meu după ce se trezise și văzu seiful  (safe-ul) gol în timp ce-și pregătea cafeaua!