≪ Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi tîrșîiam picioarele după ei, așa cum am făcut toată viața cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sînt cei nebuni, nebuni după viață, nebuni să vorbească, dorind nebunește să fie mîntuiți, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată și nu spun banalități, ci doar ard, ard, ard ca niște formidabile focuri de artificii, explodează aidoma unor păianjeni de foc printre stele, iar lumina albastră din mijloc face bum și toată lumea oftează: „Aaaah!” ≫
Jack Kerouac, Pe drum (On the road), Polirom, 2009, pag.12.
Pasajul e frumos scris. Dar pentru mine cel ce scrie aşa e un "devorator". Şi-mi displac tot mai mult cei care se hrănesc cu viaţa celorlalţi. Cei care, incapabili să şi-o facă pe a lor, să-şi trăiască propria explozie, se agaţă de a altora.
RăspundețiȘtergereCred că domnul Rothschild cam așa a trăit, numai că în partea cealaltă, în lumea celor cu mulți, mulți bani. O lume ce-a sugrumat altă lume.
RăspundețiȘtergereScorchfield,
RăspundețiȘtergerece-ai zice dacă, prin absurd, am avea ocazia să bem cu Kerouac ?
Șerban
RăspundețiȘtergereîn primul rând m-aș îmbăta, în al doilea mi-ar părea rău că datorită aburilor alcoolici din creier n-aș mai ține bine minte discuția.
Sigur aș pune atunci camera de filmat pe trepied... :)
Poate vom trăi destul ca să ne îmbătăm amândoi. Și-i vom lua și pe cei care s-au înscris la concursul parșiv de pe blogul lui Geacăr. :)
RăspundețiȘtergereNeapărat! :)
RăspundețiȘtergere