 |
| Jiri Ruzek - Charles bridge / Podul Carol - Praga 2011 |
⑂
Acelaşi lucru şi pentru spaţiul privat. Dispariţia lui este contemporană cu cea a spaţiului public. Acesta din urmă încetează de a mai fi un spectacol, celălalt încetează de a mai fi un secret. Distincţia dintre un interior şi un exterior, ce descria întocmai scena casnică a obiectelor şi cea a unui spaţiu simbolic al subiectului, a dispărut într-o dublă obscenitate: gestul cel mai intim al vieţii tale devine prada virtuală a mass-mediei (televizarea non-stop a familiei Loud's în SUA, nenumăratele "scene de viaţă" şi emisiunile psy la televiziunea franceză) - dar şi universul întreg se derulează fără nici o necesitate pe ecranul tău de acasă. Pornografie microscopică a universului, pornografică pentru că forţată, exagerată, la fel ca şi prim-planul sexual în filmele porno. Toate acestea fac să explodeze scena, protejată odinioară de o distanţă minimă, scenă care era jucată după un ritual secret cunoscut doar de actori.
Universul privat era alienant, în mod sigur, în măsura în care el te separa de ceilalţi, de lume, în măsura în care era investit ca spaţiu protector, ca imaginar protector Dar el beneficia şi de câştigul simbolic al alienării, şi anume că Celălalt există şi că alteritatea poate însemna şi ce e mai bun şi ce e mai rău. Astfel societatea de consum a fost trăită sub semnul alienării, ca societate a spectacolului dar, tocmai, exista spectacol, iar spectacolul, chiar alienat, nu este niciodată obscen. Obscenitatea începe când nu mai există spectacol, scenă, teatru, iluzie, când totul devine de o transparenţă şi de-o vizibilitate imediată, când totul este expus luminii puternice şi inexorabile a informaţiei şi comunicării.
Nu mai trăim în drama alienării, trăim în extazul comunicării. Iar acest extaz e obscen. Obscen e ceea ce pune capăt oricărei priviri, oricărei imagini, oricărei reprezentări. Nu numai sexualul devine obscen, există astăzi o întreaga pornografie a informaţiei şi comunicării, o pornografie a circuitelor şi a reţelelor, a funcţiilor şi obiectelor, în lizibilitatea şi fluiditatea lor, în disponibilitatea şi reglarea lor, în semnificaţia lor forţată, în performativitatea lor, în conectarea şi polivalenţa lor, în expresia lor liberă.
Nu mai este obscenitatea a ceea ce este ascuns, refulat, obscur, cea a vizibilului, a prea vizibilului, a mai vizibilului decât vizibilul, a ceea ce nu mai are secret, a ceea ce e în întregime solubil în informaţie şi comunicare.
⑃
Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însuşi, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 1997, pag.13-14
