Omul cu lingoul de aur

http://www.shutterstock.com/

Nimeni nu poate spune când a apărut în orășelul nostru Omul cu lingoul de aur. Unii își amintesc anul, apoi încearcă să lege acel an de evenimentele care le bănuiesc a se fi petrecut atunci, își dau seama atunci că greșesc și ridică odată cu ochii și umerii, dau din cap neputincios, sigur știau, dar acum sigur bătrânețea este de vină.


Apariția acestui om s-a ivit precum o ceață într-o dimineață de iarnă fără zăpadă, într-un frig nimicitor, în lumina unui soare apatic fără speranță, în orășelul cocoșat de criza financiară. Mergea pe Strada Mare îmbrăcat cu un palton ce abia-i lăsa să se vadă pantofii uzați. Cu gulerul ridicat, cu părul vâlvoi, cu ochi ce căutau în stânga și dreapta, cu un trup neobișnuit de înalt, omul nostru intră în unicul nostru restaurant din oraș numit ”La Belele”, nume compus și foarte ușor de interpretat după cum fiecare dorește. Se așeză la masă și chemă chelnerul, acesta lenos, târâindu-și umbra parcă, veni după multe minute și explică simplu că au doar meniul zilei, bere, vin și țuică -fără nici o denumire și că vrea să vadă banii înainte - 10 lei meniul zilei, 10 lei două halbe de bere, o sticlă de vin sau un pahar mare cu țuică. Meniul zilei și o sticlă de vin zise oaspetele și cum stătea el pe scaun își dete la o parte paltonul gros și o lumină galbenă, arzător de galbenă, se ivi la brâul său: un lingou de aur pe jumătate băgat în pantaloni, strâns cu cureaua, de ai fi zis că-i un copil de câteva zile care doarme-ntr-un marsupiu, și doar părul blond, strălucitor ca aurul, iluminează acolo. Apoi scoase o pilă nu mai lungă ca un creion și nu mai groasă ca o lumânare, o pilă transparentă, de sticlă, de diamant am aflat mai târziu că era, cu care în mișcări ample pili din capătul lingoului și fire scurte asemeni celor de lămâie, atunci când o dai prin răzătoarea mică, se așterneau ca o ninsoare aurie pe șervețelul deosebit de alb pe care cealaltă mână îl ținea sub.


    - Ajunge ?, întrebă cel de la masă și chelnerul, care oricum se dădu doi pași înapoi, bolborosi ceva și fugi în grabă în bucătărie, de unde se ivi un mustăcios ce mirosi prima dată șervețelul apoi cu un deget ud lipi două firicele galbene, pe care după ce le băgă o clipă în gură le scoase încet pe alt deget și cu grijă le așeză înapoi, toate acestea urmate de o plecăciune adâncă.


Spre seară, un strigăt tulbură liniștea sărăcăcioasă a orășelului. Din bancă, din unica bancă de valori, ieși un mărunțel de om care strigă: ”E adevărat, e adevărat !” era demonstrația că aurul adus de birtaș era aur cu cea mai mare puritate și fix 5 grame va povesti mai târziu; 50 de firișoare, egale atât ca lungime, cât și ca greutate, această constatare îi luase câteva ore bune de muncă, dar Doamne! merita tot efortul.


Dar strigătul nu-l trezi pe omul nostru care dormea într-o cameră ce se afla deasupra restaurantului, birtului de fapt, numit ”La Belele”.
Dimineața veni repede, ceața se risipi și soarele se juca vesel cu niște nori. Primul care se înființă la ușa unde dormea oaspetele era bărbierul și după ce ciocăni politicos, pătrunse cu pași de pisică și ieși cu pași țanțoși de cocoș mai târziu, primise 20 de firișoare și când ajunse în stradă țipă de bucurie un cuvânt pe care nimeni acum, nu și-l mai amintește.


Urmă pe rând croitorul, preotul, primarul, polițistul, apoi mustăciosul de birtaș. Toți nu numai că doreau ceva de la noul venit, dar și propuneau ceva și această propunere era răsplătită cu firișoare de aur.


Povestește bărbierul:
...când a scos pila aceea am crezut că este un cuțit, o rază de soare sclipi în vârful ei și sincer m-am temut, dar așa cum firele de păr cad în tăișul foarfecei mele, la fel cădea aurul în palma acoperită de albul șervețel.


Povestește preotul, și atât că ne cam întindem:
...numai Dumnezeu poate asta -și acest om este Îngerul trimis de El, am ținut eu însumi pila în mână și mi-am văzut calea vieții din palmă prin ea, am mângâiat aurul cu ea și numai Duhul Sfânt m-a oprit, căci ochii mei lacomi se înfruptau din lumina scânteietoare a firelor ce cădeau în palma lui de hârtie albă.


În câteva zile tot orășelul era la picioarele celui ce acum era numit: Omul cu lingoul de aur !
Omulețul de la bancă era de fapt bunicul meu și mi-a povestit că toți îi aduceau firele de aur și primeau bani la cotația națională și că toată lumea era fericită. A numărat firele și le-a cântărit totodată, rezultatul a fost zvonul care a dărâmat toată speranța ivită precum am scris, ca o ceață, în care acum lumea începea să se rătăcească.


    - Este mai mult deja de un kilogram, omul acesta ori are mai multe lingouri, ori totul este o înșelătorie ! spuse într-o seară la tejgheaua de ”La Belele”, iar mustăciosul îi mai turnă pe gratis un pahar mare și-l îmbie să spună mai mult.


Zvonul provocă panică, cea care cu o seară înainte îl vizitase pe străin fugi acum din orășel, era colega mea de cor, de la biserică și nu împlinise vârsta secundară. Trecuseră multe zile de la intrarea în rai și nimeni nu putea preciza câte. Acum orășelul încălzit de-un soare primăvăratec părea mai pustiu decât în cele mai friguroase zile de iarnă. Lumea stătea și număra firișoarele de aur. În ziua următoare, de dimineață, toată lumea stătea la coadă ca să ducă firișoarele de aur la bancă și să capete bani, repede că poate minunea se putea transforma.


    - L-au ucis ! E mort ! și femeia se aruncă la pământ într-o criză ce aducea a epilepsie, oricum deja înnebunise; era nevasta învățătorului, o femeie extrem de frumoasă pe care o luase de nevastă tânărul chipeș ce revenise în orășelul natal după absolvirea Universității din Capitală, dar tânărul chipeș -învățătorul, avea peste treizeci și ceva mult de ani atunci și ea nu avea atunci sigur vârsta secundară.


    - M-au jefuit, m-au jefuit ! strigă aproape în același timp bunicul meu după ce se trezise și văzu seiful  (safe-ul) gol în timp ce-și pregătea cafeaua!

O coincidență zilnică

”Unicitatea operei de artă este identică cu integrarea în acel ansamblu de raporturi care se numește tradiție. Tradiția este ea însăși ceva foarte viu și extrem de schimbător. La greci, pentru care era un obiect de cult, o statuie antică a lui Venus se găsea într-un context tradițional foarte diferit de cel al clericilor medievali, care o priveau ca pe un idol funest. Dar și unii, și alții se confruntau în aceeași măsură cu unicitatea ei, cu aura ei. Modul originar de încorporare a artei în ansamblul tradiției își găsea expresia în cult. Știm că cele mai timpurii opere de artă s-au născut pentru a sluji unui ritual - mai întîi celui magic și apoi celui religios. Faptul că opera de artă nu poate decît să-și piardă aura cînd nu mai îndeplinește nici o funcție rituală este de o importanță hotărîtoare. Cu alte cuvinte, valoarea unică a operei de artă ”autentice” se întemeiază pe acest ritual, care a fost, la origine suportul fostei ei valori de întrebuințare. Indiferent de numărul intermediarilor, această legătură fundamentală rămîne recognoscibilă, ca un ritual secularizat, chiar și în cele mai profane forme de cult al frumuseții.”

Walter Benjamin, Iluminări, ed. Idea Design&Print, 2002, pag.112

imaginea:

Great Moments in Greek Archaeology, pag.318, Athina, ed.Kapon, 2007

Biserica cu apă

- ficţiune -

Un izvor al tritonilor din Agora

De pe planul înclinat, de pe colina de pe care cobori, în locul vechii agore - a locului de întâlnire antic, biserica nu se vede. Pini dornici de lumină umbresc, înconjoară ceea ce mai înainte sigur s-ar fi putut numi a fi băile, sau mai târziu termele romane. În bazinele de marmură, înconjurate de tribune scunde, ce ascund mai la vale un odeon format de parcă un con de pin gigantic s-a înfipt acolo. Când în timp acesta a dispărut şi urmele dinţate; scaunele, groapa unde se afla orchestra, locul din care crainicul vesteşte jocul, apar acum ireal, se fac toate acestea în mişcarea pe care capul o priveşte acum de jos în sus privind la crucea care abia se vede, cruce întunecată parcă de verdele închis a umbrei unei lumânări de chiparos. Aşadar biserica, numită şi biserica cu apă, se află între drumul ce coboară de pe colină şi odeonul refăcut de romani în primele secole, în vechile băi.

Biserica cu apă, zidită din marmură întreţesută cu cărămida arsă, spălată cu var nestins, a fost zidită de paleocreştiinii care încă, în incertitudinea creată de decăderea civilizaţiei confundau uşor fecioarele; pe fecioara Athina, cu fecioara Maria, în cultul ce mai târziu se va îmbogăţi cu smirna şi tămâia elenistică. Acei apostoli care au privit acum termele secate ca pe un loc bun de fundare, fără să ştie; căci geniul sau poate divinaţia umană nu este prescrisă niciodată, nu alege în felul în care noi am fost educaţi, şi mai departe lucrul creat poartă însemnele neştiute de constructori, ale civilizaţiei adevărate: acel vertigo căutat de toţi.

Biserica Sfinţilor Apostoli din Agora ateniană - Athina, Atena

În vremurile ce au urmat, în întunericul ce bântuia lumea ştiută, în urma ploilor parcă vestite de anii de aşteptare, bazinele s-au umplut cu apă şi astfel biserica apărea ca o insulă, ca un loc de refugiu neaşteptat a celor câţiva credincioşi vechi şi noi, ce mai rămăseseră din ceea ce a fost o dată mai îndepărtată: un secol de aur.

Intrarea în biserică, acum luată de apă, surpată, interzicea parcă cunoaşterea locului, oprea cultul. Totuşi când primii copii au mers pe apă, pentru a ajunge din joacă acolo, oamenii au privit minunea şi-au încercat-o. Aşadar, pentru a ajunge în mica biserică, trebuia să calci pe apă acei zeci de metri ca pe-un covor de nisip. Dar nu pentru toţi, căci o parte se scufundau până la genunchi şi mergeau aşa, alţii până la şolduri sau chiar până la gât, atunci mişcarea fiind deja imposibilă, astfel în interpretarea celor ce credeau împăcat, în felul în care toată viaţa trebuie să te fereşti, asemeni vremurilor în care trăiau, totul se rezuma la morala pe care o purtai şi o împărtăşeai celor din jur. Legenda spune despre copiii care se jucau pe oglinda apei asemenea patinatorilor din ziua de azi şi mai spune despre oamenii care nu putea nici măcar cu barca să ajungă la intrarea în biserică.

Biserica cu apă fiind prima care-şi alegea oamenii pentru a-i purta cultul, lucru nu foarte nou, dar uitat acum. Există gravuri care-o înfăţişează ca o broască ţestoasă ce pluteşte pe suprafaţa unui lac dreptunghiular, altele, la câteva secole după Renaştere îi arată detaliile neumbrite de niciun arbore sau pin, dar şi cu apă mult mai puţină.

Clopotul bisericii Sfinţilor Apostoli

Largi cratere se văd acum în bazinele din jurul acesteia, răni adânci prin care apa s-a scurs. Aceste urme, martore ale unor secole consecutive de distrugeri, fac astăzi ca mitul sau legenda, tradiţia sau cultul, să ni se pară având aura unui adevăr. Cunoaşterea, la fel ca somnul, odihnesc raţiunea, dar oricare dintre acestea două în exces o epuizează şi o înnebunesc, de aceea cred că merită să pun punct poveştii mele.

Mai sus, Templul lui Hefaistos, acel zeul făurar, geniu constructiv ce  priveşte neatins parcă, biserica Sfinţilor Apostoli.