Ah norii! Ah vântul!

Virginia Woolf


︾
Vineri, 31 august

E ultima zi a lunii august și, ca majoritatea celorlalte, este o zi de o frumusețe extraordinară. În fiecare zi e destul de cald și frumos ca că poți ședea afară; dar cerul e plin de nori călători și lumina ce tot slăbește și sporește pe coline mă extaziază și o compar întotdeauna cu lumina ce arde sub un glob de alabastru. Grîul e strîns acum, în trei, patru sau cinci prăjini galbene clădite solid, bogate s-ar zice, în ouă și arome, și numai bune de mîncat. Uneori văd vitele alergînd în galop la gîrlă, ”ca niște smintite”, cum ar spune Dostoievski. Norii, ah! de i-aș putea descrie, aș face-o. Era unul ieri împodobit cu păr, ce se revărsa aidoma părului alb frumos al unui bătrîn. În acest moment norii sînt albi pe un cer de plumb; dar soarele în spatele casei face ca iarba să pară verde. Azi m-am dus pe jos pînă la hipodrom și am văzut o nevăstuică.
︽

Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag. 161

sfârșit de august,

Un peisaj stratificat, cu nori alungați, cu un vânt în prim plan, în spate totul înghețat parcă, nemișcat, dăinuie în locurile acelea de la facerea lumii. Departe, munți de marmură, de cea mai bună calitate. Apoi, mai aproape, case ce înțeapă curburile dealurilor și pinii ca niște excrescențe verzi, vii, adulmecă poalele acestora, iar și mai aproape, vântul. Vântul ce apleacă totul. Așa se crește pe această vale, aplecat, nimeni nu poate schimba direcția, ai crede că este un trucaj și totuși este cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut vreodată. Sigur că transmit o iluzie, ar trebui mers acolo. Ar trebui să dormi acolo, în mijlocul unui vânt ce aveai impresia că muta casa. Atât era vânt, în fața ta, mai încolo peisajul vine de altundeva. Umbrele pe cer apăreau datorită soarelui apune ce mișca mici vârfuri din munții apropiați.


Seara, Ursa Mare și cu puiul ei se ridicau în fața ta, în mersul lor greoi învârteau bolta cerească, fluviul stelar Eridani se oglindea sus din cel pământean aflat în cetate. Constelațiile, neafectate de vânt îl potoleau parcă și atunci din depărtare se auzea zgomotul ciobanului, care aduna caprele de pe deal și le mâna spre țarc și; câțiva câini îi țineau isonul.


Când Casiopeea își ridica fundul era deja spre miezul nopții, atunci probabil ciobanul își terminase treaba, de aceea începea să cânte, fără nici un instrument, se auzea doar un tânguit, ce la un moment dat tresălta; vântul tăcea demult. Era de fapt un mesaj sonor neschimbat de mii de ani, care nu avea nevoie a fi descifrat, ceea ce reușea să-ți aducă aminte era îndeajuns, căci în tine, din tine, izvorau acțiuni demult uitate, înnobilate de imagini și amintiri străvechi. Acum pot scrie că-mi amintesc sunetele, dar nu le pot imita deloc, întocmai cum o monedă aflată pe fundul unui râu limpede și curgător, la mică distanță de suprafața apei, nu lasă deloc să se vadă clar imaginea de pe aversul, sau reversul ei: un tremurat continuu parazitează înțelegerea.


Nu era timp de culcare. Măslinii foșneau și câte-o insectă zburătoare apărea din întuneric ca un vestitor de vânt. Era atât de senin că auzeai sclipitul stelelor și sigur gelos, vântul își făcea simțită prezența. Ascuns după colțul casei, pe o terasă, ferit de curentul de aer, înconjurat doar de un zgomot perpetuu, în mintea ta apărea acum o lume uitată.

Grecia, Athina, Marathon, august 2011