DA

Privind peste deal; recunosc, am vrut să ajung în Delos.
Un feribot liniștit, cumva să cunosc m-a purtat duios, spre Delos.

Aleea felinelor neliniștite, mi-a ascuns tăcerea, și gândul, și răsuflarea;
Urcam desculț treptele la Delphi, și nimeni nu-mi știa mirarea, ritmul și minunarea.

Ah, ce-am cotit-o și templul rămas în urmă, mi-a sărit în spate,
Era un Zeu gelos, orgolios; și eu care doream s-ajung în Delos.

Racord

Lachanou beach

Un cer mat, din care o lumină difuză lipsește de umbre înălțimile vecine cu privitorul; reușește să trezească, chiar pentru un timp scurt gândul prin care viața, cu toate suișurile și coborâșurile ei poate părea plată, chiar dacă apa te udă sau nisipul printre degete îți trezește disconfortul, viața poate fi constant monotonă. Nu-i val să nu ude malul și nici frunză să nu simtă vântul, nu-ți adie și nu vezi, nici geometria nu are paralele, nici arii de parcurs, nici unghiuri de cuprins: viața-i o numărătoare, care la fiecare ciclu îți deschide o fereastră și-ți închide o ușă, bătrân fiind nu mai poți să sari, dar poți să te apropii de hău.

Lekythos

În ordinea influenței, imaginea aparține luminii, contrastului.
Plinul apare central, în timp ce detaliile dispar la periferie.
Apare mișcarea, vasul pare că se mișcă, tras de toarta ce dispare în lumină.

Pe locul doi apare artistul, sau mai degrabă dorința lui, prin care aruncă mesajul, încapsulat în imagine, încifrat în umbre.

Totuși se întâmplă ca timpul să schimbe și să voaleze înscrisul și odată la spargerea sticlei, soarele, lumina prea puternică să deterioreze mesajul, el ne apare fragmentat, întrerupt de timpul scurs.

Cei care vin apoi recompun totul, artistul devine obiect și se învie opera, toate acestea datoriră mesajului.

Ferestrele oarbe

Undeva în sudul peninsulei Messenia, lângă Koroni

Cecitatea presupune absența luminii ca funcție a cunoașterii, a orientării sau a limbajului, mai târziu s-a descoperit că orbii aud mai bine decât nativii, chiar simt mai mult, dar toate acestea nu găuresc gardul, nu scot cuiele unor scânduri ce-au zidit fereastra pentru a nu intra lumina.

Există case părăsite asemenea oamenilor și felul în care arată ne trezește un soi de compasiune închisă, întocmai ca aerul nerespirabil ce dăinuie între pereți. Intrări zidite, ferestre bătute în cuie, acoperișuri găurite, iată peisajul exterior și insalubru al caselor părăsite.

Oamenii părăsiți bântuie, casele părăsite sunt bântuite, dar peste toate orbirea face ravagii.

Ferestre opace

în interiorul cetății Râșnov, Brașov

Singurele strecurări, prin care lumina pătrunde în case, sunt oportunele ferestre; verticale, deschise, transparente.
Am avut ocazia să văd ferestre inoportune, goale, lipsite de viață, lipsite de balamale sau de încuietori, întocmai ca oamenii nebuni și goi, dezbrăcați, aiuriți și rătăcitori.

Un gol imens plana deasupra acestor geometrii goale în dreptul zidurilor. Tăcerea absenței umane arăta ruina și în același timp părăsirea a ceea ce odată însemna granița dintre cald și rece, uscat și umed, om și natură, comunitate și sălbăticie: fereastra.

În cetate, zidul reconstituit reunea un perimetru pentru a fi posibilă o încăpere, fereastra lipsită de geam, de zăvor, nu reușea nimic, de aceea pare că deasupra ei crește iarbă. În lipsa acoperișului, malul celălalt, zidul din spate apare confundabil în prim plan. Un om chel fără pălărie, pare că rătăcește în soare, că sclipirea obosește urmăritorul.

N-am întâlnit pe nimeni în dreptul ferestrei. În aerul deschis, n-am auzit nimic, în lipsa unei memorii scrise ne este greu să ne amintim ceva. Am citit doar că aproape 80 de familii de sași au locuit trei secole în acestă cetate. La Râșnov, sus în cetate, există o fântână de peste 140 de metri adâncime; o altă fereastră, mută, legată de pământ, de subsol: nu aer sau soare.

Bufnița - glaukopidis

Spre Piatra Craiului, prin pădurea deasă, în mijlocul ei, bufnița privește sferic.
Una dintre alternative ar fi cea a întâmplării, a inventării momentului, a poveștii, astfel încât încă un mit să se înghesuie în desaga unui Sisif ce nu împinge doar o piatră, ci urcă și o desagă de povești alternative o dată la o sută de ani pe o Golgotă a uitării originii umane și unde se ridică continuu însemne care acum au geometria crucii pentru a nu lăsa oamenii să uite de existența celorlalți dinaintea lor.
Cultura semită este figurativă, la fel ca scrisul, gramatica transparentă, accentul vocal fiind totul.
De aceea, pe latitudinea noastră, în bogăția de culori, ochii celor care te văd devin invizibili, contrastul lipsind.

O umbră rece, asemeni unei ploi dese și repezi s-a lăsat pe creanga subțire a unui brad matur. Vreme de jumătate de minut, bufnița m-a privit orizontal în timp ce eu încercam să o fotografiez, să-i prind privirea.

Cealaltă alternativă ar fi cea a observării, a felului în care Sisif lasă o clipă piatra să cadă la vale -pentru a o întoarce spre deal a nu știu câta oară mai târziu, și-și contemplă iadul din jurul său.

„Privit așa, de pe o coastă, lipsit fiind o clipă de-o grijă, iadul acesta, pare că nu-i greu pentru cei ce nu-și doresc vreun bolovan de dus sau de gândit în viața lor.”

Și Zeița privește!

``This day, is that day``

View of Messenian bay from up hill near Koroni

În singura zi de august când a plouat la Koroni, ambarcațiunile au fost ținute la mal de teama vreunei furtuni rostogolitoare ce-ar fi pricinuit mari pagube printre plutitoare.

Pescarii și-au împrăștiat poveștile prin tavernele înghesuite în piatră, în timp ce afară umbrele erau strânse și scaunele întoarse și atârnate.

Era o vreme ce ținea doar de felul în care reușeai să nu te plictisești.

Totuși, o velă ridicată stârnea curiozitatea privitorului, și ambarcațiunea lua în voltă evadarea din port. Îmi apărea asemeni unui velier, dar sigur era mai mic și trinca fiind coborâtă, vasul părea mai lung.

În tot soiul ăsta de explicații sigur vasul era singur pe kilometri pătrați și paza de coastă, la rândul ei singură era sigură.

În toate nenorocirile ce vin, vina este a celui ce ridică vela în furtună, a oii ce ridică -din turmă, capul; a țapului ce dă cu coarnele în necunoscut. Și totuși, în felul în care micul iaht naviga, temut într-un fel de cerul negru ce venea de la Kalamata, din nord, cu munții Taygetos pavăză în est, cu dorința de evadare, nu pot scrie că nu sunt invidios pe cel de la timonă, sau pe cel de la radio. Înclin să accept orice fel de scăpare, de revoltă și de profesionalism în ceea ce se numește personalitate și caracter. Declin în fața celor ce doresc doar gloria ce pândește după neatenția „marelui oaspete” din casa fiecăruia.

Într-o singură secundă am înregistrat pe cei care nu se tem, merg înainte siguri de asta și care, pentru că în final se termină totul, știu asta, punctul Terminus!

From the Greece

Odată cu drumurile, cu zborul, cu siajul, liniile drepte devine curbe -atât de curbe, încât se întorc la origini, la punctul de plecare; cele care scapă contrazic teoria Relativității.

Liniile care scapă de origini mai au o șansă de a deveni drepte prin intersecții, acestea trebuie să fie în unghiuri de sferturi de cerc, adică drepte, asta pentru că perpendicularele nu se întâlnesc în felul lor cu alte drepte decât în picioare, stând drept.

De aceea nu pot zbura sau înota la nesfârșit, în final trebuie să stau drept ca să privesc cum devin drum, zbor sau siaj.

Questions?

Pițigoi

O desfășurare de forțe

Lachanou beach, Koroni, Peloponesse, Greece

Cerul strâns între nori, între munți.
Marea cuprinsă de țărmuri stâncoase, de faleze amețitoare, luminată într-o dungă de lanternă a unui soare apune, obosit.
Totul este viu, extrem; aerul lucește, vibrează, suntem în sudul peninsulei Messinia, la Koroni, ce se află după faleza luminată din centrul imaginii.

Plaja este îngustă, dar poate fi parcursă pe o distanță de kilometri, în dreapta, în faleza înaltă se află sedimente de milioane de ani, se pot număra scoicile încastrate. Se poate face o plimbare contemporană pe lângă trecutul geologic al pământului.

Depozitele sunt la cinci-șase metri față de nivelul mării actuale, cele ușor vizibile, dar sunt și mai sus. Printre rădăcinile măslinilor centenari se află scoici milionare.

Apa izbită de valuri sapă în țărmul înalt prăbușindu-l, s-ar părea că dorește să-și ia înapoi tezaurul îngropat de mișcările telurice, independente de ea. Există o dinamică pe care omul nu reușește să o bage de seamă în decursul vieții sale, ține de „titanism”, de forțe imense ce sunt puse în mișcare de rotația pământului, de atracția lunii, de atracția soarelui, de modul în care galaxia își rotește spirala.

Vulcanii ascunși pervertesc ieșirea la suprafață, își trimit cutremurele drept spioni, gazele ce ies din adâncul crăpăturilor colindă pământului, anunțând apocalipsa. Și mai departe imaginația poate merge înainte... ah! m-am înțepat într-o scoică nouă, de câțiva ani, sigur, dar ustură...

Un alt fel de zbor

Vultur la Koroni

Vulturul se aruncă în aerul viu, născut din curentul falezei, din apa ce fierbe în albastrul mătăsos al verii sudice dintr-un Peloponez venețian, urmând calea spre soare întorcându-se prelung asemeni valului ce nu reușește să urce malul nisipos și leneș, și trist se revarsă înapoi. Aripile lui sunt petalate, vibrațiile terminale sunt induse axului principal: planează astfel în decursul ascendent al vaporilor de apă, invizibili acum în aceste ore întețite ale amiezii. Anticii greci au observat asta înaintea mea și-au dedus că aripa -pteros (vela), este mâna care vâslește, care mânuiește aerul, care observă norul, care simte presiunea și umiditatea, cea care creează traiectoria, spirala, proporția; de acela lui Dedal (Făuritorului) i-a fost ușor să le umanizeze, pe ele, aripile.

Privesc un alt fel de zbor, plenitudinea lui se referă la cunoaștere, la felul în care-l percep și asta-mi dă amețeală, vertij.

Deasupra cuibului

Orizont viu

Clarviziunea orizonturilor

Monemvasia, Peloponez, Grecia

Nu voi reuși să scriu tot, să termin tot, să desăvârșesc totul.
Sunt aproape gata, dar mi-au rămas tangentele; acele drepte ce ascut orizonturile curbilinii, săgețile ce zboară submilimetric pe lângă mese, umbrele înălțimilor de-a lungul țărmurilor.

N-am stabilit încă dacă privirea mea este dreaptă sau curbă. Observ doar că marea se apleacă sub greutatea munților ce o privesc de pe maluri. Străpung țărmul spre Ano Kastania, peștera ce dăruia apă în anii cei mai secetoși, spre capul Maleas cu farul atârnat de țărm, mai departe spre Creta.

Formele primare îmi amintesc de începuturi, de secante, de secțiuni, de sectoare, de fragmente.
Înainte de a defini cercul, omul l-a perfectat cu linii frânte, sfera fiind un boț de lut înghesuit între palme. Acum totul pare util, dăruit: mesele, scaunele, ușa, astfel că natura comportă un soi de îmblânzire, maternitate.

Se zidește ușor, piatra se așează moale, liniar. Peretele devine subtil, ancadramentul din gresie apare plăcut, ușa cu patru geamuri mici în partea superioară are o perdea albă țesută din pătrățele, amintind de zigurate, de figuri miceniene.

Cupola, parte dintr-o biserică, devine aici sânul sărutat de cer, îmbrățișat de mare, privit de mine.

Nu pot lua nimic de aici cu mine, doar am sărit gardul înapoi.

Yannis - ficțiune

Greece, Peloponnese, Chora Museum

În fața muzeului, Yannis avea grijă de leandri.
Am mâncat smochine aduse de el, din spatele parcării, în umbra statuii lui Blegen, apoi din cauza soarelui ne-am mutat peste alee, în umbra lui Marinatos, muzeul încă nu se deschisese.

Soarele ne păcălea, deși era foarte cald nu arăta ora exactă, cumva se strecura, în absența luminii umbra era binefăcătoare. Smochinele erau reci, sâmburii se strecurau și alunecau dând sens gustului reavăn, născut pentru a fi viu.

Nu-mi este foame, am plecat de la Pylos de dis-de-dimineață, dar am mâncat pe drum plăcinte cu brânză, am băut lapte de capră și apă, am respirat aerul răcoros al livezilor de măslin, sunt doar pregătit pentru o zi întreagă, pot să văd și să aud mult timp de acum încolo.

Yannis îmbucă o bucată de brânză, fălcile îi conturau ridurile, îi arăta mai bine vârsta înaintată, care, sub toate aceste aparențe îl dădeau mai tânăr, din cauza dinamicii, a mestecatului cuspidat.

„În muzeu, când te vei duce, vei vedea etichetele, toate sunt scrise de mine...”

Am privit spre muzeu, vreo zece trepte de marmură, separau solul de nivelul zero al intrării, o doamnă urca lent acest timid obstacol.

„Nu cred că poți citi tot ceea ce am scris eu în acest muzeu.”

M-am întors spre Yannis și-am întrebat : „De ce?”
Un scârțâit metalic îmi opri gândurile, în fața mea, Yannis mesteca calm știind clar că ușa metalică, zăbrelită, grea, scoate același chinuit glas de ani de zile.
Când păsările își opriră cântatul, îi auzii din nou glasul: „Eu nu știu limba engleză și totuși am scris fonetic această limbă în limba greacă.”

„Te rog să fii atent la spațiile dintre cuvinte și la înălțimea vocalelor, sunt litere, mai ales „e”-ul pe care îl desenez de fiecare altfel față de ceea ce doresc să transmit.”

L-am rugat să mă aștepte, să văd cu ochii mei cele spuse de el și-apoi să stăm de vorbă.
A acceptat.

Ochiul magic

Golful Messinia dinspre peninsula Messinia -nord de Koroni

De pe munții aceia, grei de istorie, vântul rostogolea seara ceața.
Am coborât drumul abrupt prin livada de măslini; soarele apunea peste mine, peste faleza înaltă, printr-o fereastră deschisă de chiparoși lumina tandru vasul.

Am intrat în apa azurie purtat de instinctul unei cunoașteri absolute, după stânci am început să aud voci, râsete. Ajuns mai aproape clinchetul unor pahare îmi desfundă urechile amorțite de apa sărată. Am stat lângă coca vasului ascultând linia melodioasă a unor voci vorbind cuvinte necunoscute pentru mine. 

Mai sus și apropierea vocală îmi trezi memoria. Am apucat parâma și-am ajuns sus, la pupa. Eram așteptat, mi s-au oferit flori, am băut din cupa lor șampanie, am râs împreună cu ei, necunoscându-le glumele. Am apucat să înțeleg că veneau de departe și că la fiecare eclipsă lunară aterizau aici.

Lecția de literatură - azi Thomas Wolfe

„Trenul huruia înainte peste pământul jilav și desfundat. Ploaia cădea fără oprire. Un frînar veni, învăluit de-o rafală de vânt, în vagonul murdar și deșertă o găleată de cărbuni în soba mare de la capătul lui. Hohote stridente și fără noimă zgîlțîiră un grup de țărani rășchirați pe două scaune lăsate. Clopotul bătu jalnic peste zăngănitul roților. Urmă o așteptare toropită și interminabilă într-una din stațiile de legătură de la poalele munților. Apoi trenul se urni mai departe peste pământul vast ce se rostogolea prin fața geamurilor.

Coborî înserarea. Masa uriașă a munților se întrezărea din ceață. Lumini firave și aburoase se aprinseră în colibele de pe coaste. Trenul se tîra amețit peste estacadele înalte ce traversau funii fantomatice de apă. În depărtare, pe înălțimi sau la poale, împodobit cu smocuri de fum, colibe minuscule se agățau de maluri, viroage și costișe. Trenul se opintea pe urcușul șerpuit, prin trecători scobite în lutul roșu cu sforțări lente. Pe cînd se lăsă întunericul...”

Thomas Wolfe, Privește, înger, către casă, ed. Univers, 1977, pag 37-38.

Lumea

Cicero, Despre natura zeilor, II, 22. -despre Zenon

Și folosindu-se, după cum obișnuia, de o comparație, își încheie argumentul astfel: 

„Dacă măslinul ar face flaute cu cânt armonios, ai avea oare cea mai mică îndoială că în măslin s-ar găsi o anumită știință a cântatului din flaut?

Ce spui?

Sau, dacă platanii ar produce mici lire cu sunet melodios, tot așa ai crede și de această dată, că platanii au un anume simț al muzicii.
De ce, atunci, lumea să nu fie socotită ca înzestrată cu suflet și inteligență, din moment ce naște ființe însuflețite și inteligente?”

Fragmentele stoicilor vechi, Hans von Armin (ed), Humanitas, 2016, pag.201

Apatia timpului

Timpul ține sigur de răbdare, de felul în care oamenii își distribuie dorințele, de prioritatea acestora. Totuși, se întâmplă ca prioritățile să se amestece, să se intercaleze, ceea ce ieri era dorit azi, mâine este chiar aruncat în favoarea unui alt scop, toate acestea din cauza ofertei.

Oferta mai mult decât generoasă pe care societatea de astăzi o lansează cetățenilor induc starea unei aparențe și înșelătoare culturalizări în masă. Dacă s-ar inventa o mașină universală de treierat, necesitate cultivării agricole uniforme ar dispărea. Am citit că recoltarea mazărei se face în două faze, prima dată se taie, apoi plantele se lasă pe câmp câteva zile pentru uniformizarea coacerii, după care se treieră cu combina pentru cereale la o turație mult mai scăzută pentru a nu sparge boabele.

Oamenii sunt inventivi în toate direcțiile, iar apariția internetului a creat mașina de cultivat universală, cei care se cultivă de pe internet trebuie să nu uite să folosească și vechile metode cum ar fi cititul și scrisul, dacă apelează la mașina de recoltat universală, confuzia și inducerea în eroare vor fi maxime.

Nu poți citi mai mult de câteva pagini pe internet, asta se cheamă informare, la fel cum nu poți crede în idealuri numai din propagandă, pe lângă informare trebuie și aprofundare, așa cum lângă idealuri trebuie ideologie.

Stagiunea politico-teatrală din Timișioara în toată țara.

Timișoara-6februarie2017 ora20

„Ce vine după?” este o întrebare ce ține de existență, de prezentul unui eveniment și de viitorul acestuia. Orice întâmplare ce apare cap de afiș în conștiința noastră și care ne marchează oprește prezentul prin întrebarea „ce vine după?”

„Ce vine după?” este o întrebare politică, o descărcare de angajament în viitor.
Politic, toate alianțele dintre partide, își stabilesc un țel comun în vederea alegerilor, printr-un program unitar. În acesta se scufundă toate promisiunile, se bălăcăresc toate dorințele subiective ale conducătorilor, ascunse de fapt, după perdeaua unui populism sărac în ideologie.

Odată câștigate alegerile asistăm la „Scene dintr-o căsnicie”, într-o familie perfectă inițial, declarată pe drept moștenitoare a viitorului de 4 ani.

Cum timpul le schimbă pe toate și uneori prea repede, apar „Nopțile Albe”, în care s-au dovedit a fi la lucru (conducătorii partidelor alese), nu acasă, înșelând așteptările celor care doreau normalitatea și parcursul corect politic.

„Nopțile Albe” au scos oamenii în stradă, au inflamat buletinele de știri, au creat confuzie pe rețele și în documente guvernamentale, creând o nouă buclă istorică a unor zile de februarie 2017.

Și totuși întorcându-mă la început: „Ce vine după?” sau ar trebui să pun altă întrebare ?

După șapte zile de protest

Timișoara, Piața Victoriei (Operei) 5 februarie 2017 - ora 21.00

Ceea era de așteptat s-a-ntâmplat, dar lucrurile nu se vor opri aici.
Guvernanții vor continua să inducă democrației un drum întors. Strada, dacă va obosi, evenimentele actuale vor rămâne doar o amintire, cei 27 de ani vor fi doar o buclă de istorie.

Din păcate trebuie să scriu că regret că mi-am făcut vise și-am rămas în țară!

Să zbor

Historical and Folklore Museum of Kalamata

„Îl aștept pe Dumnezeu cu lăcomie. Sunt de neam prost în vecii vecilor.

Iată-mă pe plaja armoricană. Aprindă-se orașele în seară! Ziua mea s-a sfârșit; părăsesc Europa. Aerul mării îmi va arde plămânii; îndepărtatele climate mă vor tăbăci. Să înot, să strivesc iarba, să vânez, să fumez mai ales; să beau licori tari ca metalul în clocot - cum făceau strămoșii aceia dragi în jurul focurilor.

Mă voi întoarce cu brațele și picioarele de fier, cu pielea întunecată, cu privirile furioase; sub mască, mă vor socoti dintr-un neam puternic. Voi avea aur; voi fi trândav și brutal. Femeile îi îngrijesc pe-acești feroci infirmi întorși din țările calde. Mă voi amesteca în treburile politice. Mântuit!

Acum sunt blestemat, mi-e scârbă de patrie, mai bine să dorm, beat mort, pe țărmul mării.”

Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, ed. Paralela 45, 2008, pag.13

Ultimul decor

Ultimul decor în calea prostiei este transparent, dacă până acum s-au întrebuințat toate materialele ce aveau un efect necruțător asupra acestui asalt al lipsei de inteligență, totuși; în posibilitatea evadării prostiei, a fost creat un mediu lipsit aparent de blocaje, de obstacole, de mentalități și alte conjuncții morale.

Celor care, prin oportunitate și coincidență a împrejurărilor au reușit să atingă nivele nesperate în societate li s-a înmânat o diplomă, o bucată de plastic transparent de format A4 pe care trebuiau să o poarte permanent cu ei, pentru a-și etala inteligența, și care la momentul în care nu aveau nimic de spus, de povestit, de contrazis, de amintit, de descris, trebuiau ca această diplomă să o ridice în fața feței lor, astfel încât, cei care priveau, să vadă ceea ce se poate vedea dincolo de transparență. În prima clipă, datorită acestor evenimente,  acest obiect, ridicat la nivelul ochilor era cuprins de mătuire, de ceață. În felul acesta martorii deveneau orbi, prostia se ascundea în spatele ei.

Acest ultim decor a trebuit să fie interzis, fiind catalogat ca fiind elitist.
În final a fost salvat de Artă, un consilier care a propus contrariul, ca obiectul în sine să fie purtat de toți și să devină transparent în momentul comunicării, al transmiterii informației reale, adevărate, lipsite de prejudecată, de mentalitate, de proastă educație etc.

O poză

Old door masked by a poster

Sunt sigur că de partea cealaltă a ușii era marinarul acela din port, cel care privindu-mă zilele trecute mi-a spus: „Fiule tu ai mai fost p-aicea!”.

Cu o mare sinceritate pot să vă scriu că în spatele ușii nu era decât o dărăpănătură de casă căzută, prin al cărei acoperiș cocoșat soarele străpungea podeaua. Ferestrele păreau atârnate de obloanele ce se odihneau diagonal deschise la soare. Pragul ușii intrase în pământ; trebuia să te apleci pentru a intra în semiîntunericul ce mirosea a smirnă. O amforă spartă, sprijinită, străjuia canatul ușii în dreapta acesteia, din ea, un leandru roșu își rostogolea florile pe piatra din fața casei, ocolind-o spre mare. În spatele casei erau trepte ce coborau pe o plajă îngustă de nisip, o umbrelă adăpostea în umbra ei tainică o ființă ghemuită ce părea a se naște din nisip. Am ocolit să-i văd chipul în soare... atunci m-am trezit din vis.

 

The other side of view

Din satelit acțiunile par altfel: no escape, o groază de filme ne-au învelit privirea într-o celulă de staniol din care lumina nu poate evada decât atacând retina.

Primesc orice explicație ce ține de legile fizicii, privind diferența de densitate ce a dus la crăpăturile radiale în jurul țestei de nucă.

Filmul ne arată ceea ce se întâmplă sub gheață, sub raza de lumină, în umbra nucului. De aceea în final filmul poate fi mai bun decât orice explicație din satelit, decât orice experiment dintr-un laborator ce ține de mecanica fluidelor, toate acestea pentru că filmul ne arată cealaltă parte a inexplicabilului, la care și un fizician renumit pune botul.

Alien

Trebuie să mă limitez de Giger și de minunatul său alien, preluat de Ridley Scott, de anvergura filmelor în franciză, de frigul de afară, de imaginația mea, prin care am reușit să prind într-un zero absolut, capul, doar partea superioară, nuca cum se spune, a celebrului monstru înainte de a ieși din ape.

Sau poate că n-aș fi știut asta și nici nu aș fi bănuit că există dacă acest mit contemporan nu ar fi fost atât de extrapolat și diversificat de la sublim la ridicol. (Du sublime au ridicule, il n'y a qu'un pas)

Totuși, peste felurile în care ceea ce te-a întors, ca gândire sau apetit de cunoaștere, țeasta asta de nucă mi-a trasat radial felul în care trăiesc în prezent și mă raportez universal la lume. Încă țin steagul sus.

Map - aici ești

„Aici ești !” și mâna mamei se rotea în jurul buricului.
Certitudinea existenței mele era datorată conștiinței mamei mele.
Existam în trupul ei lăuntric prin dorință.

Lumina ce mi-a invadat viața s-a datorat nașterii, martoră fiind mama mea.
„Te iubesc !”mi-a spus ea atunci când eu am înțeles ceva din asta.

Ce roman este viața mea, ce foileton în umbra calmă a unui trecut lipsit de personajele celor care mi-au dat viață.
Ce prezent apăsat de-o existență folosită în achitarea ratelor și a taxelor ce privesc viitorul copiilor mei, trăiesc în urma celor ce au crezut că odată cu mine se va naște o nouă lume.

”Aici !„ este ultima destinație, de aici nu a plecat nimeni. Amăgirea în fapt provine că în plecarea celor care înaintea noastră ne-au provocat existența ar fi folositoare cuiva. Amăgire transformată în așteptare, în ceea ce urmașii noștri ar putea ridica la rang de servitute toată experiența și cultura noastră, ca un drum bătătorit în ceea ce numim progres.

„Aici ești !” este doar o amintire a felului în care preexistam, de ceea ce a urmat nu sunt vinovat.

Cartea de vizită

„Într-o frumoasă dimineaţă din luna mai, o elegantă amazoană parcurgea, pe o superbă iapă alezană, aleile înflorite din Bois de Boulogne...”

[ Text din "Străinul, Ciuma, Căderea, Exilul şi Împărăţia", de Albert Camus, Ed. Rao 1993 - din romanul Ciuma, pag. 181 şi următoarele fraze se referă tot la acţiunea din acest roman şi bună parte este copiat de acolo.
alezan, ~i, alezană, ~e adjectiv, roşcat, roib; iapă alezană. [din fr. alezan] - Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Ed. Litera Internaţional 2006 ]  

În acest fel mi-am descris cartea mea de vizită, ca mai apoi să mă întreb de ce nu am scris și adresa, numărul de telefon și calitatea pe care o am dând această cartea de vizită mai departe.

În acest fel mi-am amintit de Camus, de felul în care un scriitor decrepit încearcă să se identifice într-o frază, într-un oraș numit Oran, bântuit de ciumă, de necunoaștere în final.

Acest bătrân reia fraza, o rescrie la nesfârșit, iar prin acest circuit, Camus creează iluzia unei protecții, a unui cerc magic prin care salvarea se va datora perfecțiunii, unei fonetici sau sintaxe, în final unei morfologii perfecte. Ceea ce nu mulți știu, că în momente de criză, perfecțiunea moare, asemeni atletului care trecând linia de sosire sucombă în urma atacului de cord datorat drogurilor dinamice. Sigur că putem țese la nesfârșit imagini nefolositoare în așteptarea izbânzii finale, excepția Penelopei nu este valabilă în societatea deschisă, așteptările nu sunt individuale, la fel ca împlinirile. Ne aflăm în fața unui val informatic ce ține de turmă, de buchet, de lan, de pădure; nu poți scrie o carte de vizită unui tip, sau unei persoane, nici măcar unui grup, te adresezi comunității globale de care aparții.

Și dacă eu am descris și am tipărit o carte de vizită pentru acei care doresc să mă cunoască, această carte de vizită fiind neperceptibilă și incognoscibilă celorlalți? chiar dacă aceștia din urmă o au în fața lor, la îndemână, eu sunt invizibil, eu cum demonstrez asta?

Home sweet home

„Locuința ta seamănă cu un vagon de tren, numai că-i ceva mai scurtă și n-are decît o singură fereastră la fiecare capăt. La fereastra din față sînt gratii puse de proprietăreasă pentru a împiedeca derbedeii din acest cartier plăcut să pătrundă înăuntru ; iarna, încăperea este rece și întunecoasă, pereții mustesc de o transpirație lipicioasă, vara transpiri doar tu, dar din abundență, să te saturi ; se face o căldură ca-n iad.”

pag.11 sus.

                                                                       Thomas Wolfe

Vălul

Taygetos, view from Messinia peninsula, north near Koroni

O după-masă întreagă un văl des de nori au umbrit vârful Profitis Ilias.
O dungă de soare-apune brăzda mijlocul munților Taygetos asemeni torsului unui luptător îmbrățișat înaintea bătăliei. Norii prin culoare vesteau întunericul, umbra lor fiind neîntoarsă, noaptea ce vine va fi senină în lipsa lor. Spre dimineață, deasupra vârfului semeț apare Cassiopeia. Constelația arată nordul, direcția spre Argos, locul nașterii lui Perseus.

În Grecia toate se leagă, nimic nu rămâne de nedescris, scria în acest fel Camus.
Atâta timp cât munții au fost un obstacol nimic nu a venit de acolo.
Atenție, când cel mai înalt zid de apărare este trecut, dușmanul ce vine peste el, este mai puternic.
Cel mai înalt vârf din Taygetos are un nume comun și predestinat Greciei; Profitis Ilias.

Blowind

On the south of messinian beach

Neliniștea cuprindea privirea, la fel ca înaintea amețelii finale date de beție, înaintea somnului apucat de oboseală, dorinței împlinite și răsturnată de frustrare: vântul, în final; a cules cearceafurile de la amiază și le-a înnodat în jurul unui arbust, valul la rândul său s-a împiedicat în stâncile fortuite de la mal și apa a fiert spre nisipul mozaicat de pietre rotunjite și scoici celebre.

Pe faleză, iarba grea s-a zburlit și firele de praf și-au intersectat traiectoriile spre oboseala ochilor.
Nimic cutremurător, nimic ieșit din comun, doar o clipă răsucită de-a lungul unei plaje înguste în sudul unei peninsule celebre a lumii antice.