Ochiul magic

Golful Messinia dinspre peninsula Messinia -nord de Koroni

De pe munții aceia, grei de istorie, vântul rostogolea seara ceața.
Am coborât drumul abrupt prin livada de măslini; soarele apunea peste mine, peste faleza înaltă, printr-o fereastră deschisă de chiparoși lumina tandru vasul.

Am intrat în apa azurie purtat de instinctul unei cunoașteri absolute, după stânci am început să aud voci, râsete. Ajuns mai aproape clinchetul unor pahare îmi desfundă urechile amorțite de apa sărată. Am stat lângă coca vasului ascultând linia melodioasă a unor voci vorbind cuvinte necunoscute pentru mine. 

Mai sus și apropierea vocală îmi trezi memoria. Am apucat parâma și-am ajuns sus, la pupa. Eram așteptat, mi s-au oferit flori, am băut din cupa lor șampanie, am râs împreună cu ei, necunoscându-le glumele. Am apucat să înțeleg că veneau de departe și că la fiecare eclipsă lunară aterizau aici.

Sevrajul datorat amintirii

Kopaonik, Serbia - south view

Să numărăm umbrele.
De la o anumită distanță ele se confundă cu personajele ce le dau contur.
De la o anumită distanță și oamenii se confundă cu un soi de amintire, dar care nu are legătură cu ceea ce sunt ei de fapt, sau au fost.
Cu cât mai îndepărtați cu atât mai mici.
Eroii copilăriei pierduți în pădurea îndepărtată, rătăcind și neștiind ieșirea spre măreția pierdută.

L-am întâlnit pe omul căruia i s-a extirpat o amintire

Nu pot măsura în timp acel sentiment ce-mi provoacă o amintire. Nu am metrul dorit și orice dimensiune mi se pare prea mare și amintirile sunt atât de mici. Și se strecoară ca apa prin nisip.

Am avut ocazia unică de a întâlni pe cineva care putea să-mi povestească la nesfârșit despre felul cum sunt eu, despre ceea ce reprezint eu și totuși, nu mă putea identifica cu nimic, nu putea realiza o comparație cu nimeni. Am înțeles atunci că deja-vu-ul se datora unei boli, chiar citisem deunăzi despre asta. În schimb nu-mi puteam dezlipi privirea de privirea ei, de fiecare dată când vorbea de mine, ochii ei se aplecau spre pământ.

Mi-am făcut un program să o vizitez și, ca o mare curiozitate, să o ascult ce-mi povestește despre mine. Am ales o oră de dimineață, când mintea, încă trează și lipsită de medicamente mă purta pe teritorii necunoscute. Am crezut de multe ori că mintea îmi joacă feste și felul acesta de rătăcire chiar îmi plăcea căci nu știusem să fiu așa un mare călător. Teritoriile acelea nesfârșite evocate de ea îmi trezeau vise, ca și cum trenurile apucă gara ca să plece, visele se petreceau care încotro printre macaze.

Cu o mare voință, sigur la chemarea ei, reușeam să o văd, fiind ocupat cu zbaterea mea de zi cu zi. În final, descurajat fiind, am apucat să abandonez, aveam atâta de mult de lucru.

Muzeul din Cimitirul Antic al Athinei, Athina, Grecia

Pentru mine, ca femeie, a-l vizita pe omul căruia i s-a extirpat o amintire este o datorie. Am impresia că deja nu mă mai cunoaște. Dar dansul meu nu se termină aici.