O poză

Old door masked by a poster

Sunt sigur că de partea cealaltă a ușii era marinarul acela din port, cel care privindu-mă zilele trecute mi-a spus: „Fiule tu ai mai fost p-aicea!”.

Cu o mare sinceritate pot să vă scriu că în spatele ușii nu era decât o dărăpănătură de casă căzută, prin al cărei acoperiș cocoșat soarele străpungea podeaua. Ferestrele păreau atârnate de obloanele ce se odihneau diagonal deschise la soare. Pragul ușii intrase în pământ; trebuia să te apleci pentru a intra în semiîntunericul ce mirosea a smirnă. O amforă spartă, sprijinită, străjuia canatul ușii în dreapta acesteia, din ea, un leandru roșu își rostogolea florile pe piatra din fața casei, ocolind-o spre mare. În spatele casei erau trepte ce coborau pe o plajă îngustă de nisip, o umbrelă adăpostea în umbra ei tainică o ființă ghemuită ce părea a se naște din nisip. Am ocolit să-i văd chipul în soare... atunci m-am trezit din vis.

 

Criza unei imagini

Narcisă de o zi

Primul semn

http://fuckyouverymuch.dk/post/20796126806/we-disobey-the-rules 

Amintirea celui ce trece sau a celui ce vine?

M-am îndepărtat constant de cauzalitatea evenimentelor ce-mi radicalizează poezia înțelegerii lumii.
De aceea am împrumutat linia silogismelor ce-mi petrec viața în confuzia dorințelor lumii.
Ori titlul de mai sus, nu asta sugerează?


Amintirea este privită de cei mai mulți ca un film, ca o trecere, o derulare a unor evenimente petrecute - o cât îmi place verbul a petrece -; în felul acesta despărțirea - de amintire, nu devine radicală, nu se uită, ea va mai petrece și în viitor, sigur va mai petrece, o altă întâlnire cu realitatea de zi cu zi, sigur unii vor spune atunci că este doar un vis, că au uitat.


Acum eu doresc să vă scriu despre amintirea care vine, despre cea care trece prin tine, cea care te sufocă, care nu îți mai dă drumul, rămâne agățată de prezent, te înfruntă.
Amintirea care își face loc, și asemeni unui virus informatic se propagă în toate acțiunile realității cotidiene, devine perturbatoare, acaparatoare.
Ce facem ?


Cine-i vinovat? cel care trece sau cel care vine?
Răspunsul îl găsim în imagine, căci ea ne bântuie, ea ne zboară.
Răspunsul îl găsim în atitudine, în atitudinea noastră, oare a cui?
Mai târziu când treburile intră spre rezolvare ne vom aminti de întâmpinare.
Cea mai frumoasă amintire va fi cea în care am întâmpinat-o, tot pe ea, amintire.
Acum ea - amintire, cea care venea, se va petrece, odată cu noi.

Vânt albastru

pentru Mihai Olteanu

Teoria potrivit faptului că vântul bate de undeva, ar putea fi contrazisă prin subtilul prin care culoarea străbate ceața.
Într-o imagine domoală, cuprinsă de ceață, fără vânt, culoarea apare în ochiul privitorului datorită vântului interior.


Se știe că Eol, Zeul Vânturilor, i-a dăruit lui Ulise un burduf în care erau zăvorâte vânturile care de obicei fac ravagii pe continent, dar care în largul mării, date drumul la dorința de a se apropia de țărm, îl vor ajuta să străbată distanțe enorme într-un timp foarte scurt, asta chiar dacă însuși Zeul Mărilor, Poseidon, i se va împotrivi; marea este mare, la fel cum aerul este aer și acum noi stăpânim aerul, încheie Zeul ascuns în fundul peșterii.


În această scurtă idee se ivește tema pe care culoarea trebuie să o petreacă în jurul vântului, astfel, ca cel ce privește să simtă, dacă nu vântul real, cel ce apleacă arborii și răvășește natura, măcar pe cel interior, ce apleacă spiritul și răvășește sufletul.

Alfred Eisenstaedt

May be, Goebbels was frightened by Eisenstaedt’s photo-camera – in the same way like today’s American police (of the palace of financial power) is hatefully suspicious of photo- and video-cameras in the hands of protesters against Wall Street’s abuses of American public?

     Astăzi s-a născut printre alții și marele fotograf Alfred Eisenstaedt, s-a născut în 1898 și a murit în 24 august 1995, foarte aproape de anul 2011. A trăit în secolul cel mai dinamic, cel mai dramatic al omenirii și sigur ar fi înțeles încă o dată, ce se petrece în lumea asta acum.



     Marele fotograf s-a născut în Germania, o țară care a dat lumii de toate, și muzică, și filosofie și războaie; nu știu cum ar înclina balanța, cred că nimeni nu știe, în schimb artistul Alfred Eisenstaedt știa să redea ironic nu numai lumea, dar și omul ca reprezentant de seamă al acestei lumi, un om - o lume.

iulie

În acest an, o țară care suferă de obezitate economică -pentru că asta ar fi comparația cea mai potrivită, se pregătea asiduu de marea sărbătoare ce va urma; trebuia să-și aranjeze foarte bine ținuta și o face în lunile toride de vară când cei mai mulți se dezbracă. Nimic nu trebuie pierdut din vedere, astfel încât în toamna ce va veni, nimeni să nu o acuze de neglijență proprie. Visul de preamărire, visul.

august

Dar tangajul cere efort și echilibru, lipsa tuturor maschează bine angajamentul, ușa închisă și mare atenție - ce dracu, dar a mai trecut o dată prin asta cu mare succes. Atunci lucra la uniforme, și-au arătat bine în septembrie, planul a dat greș mai târziu -ce dacă, vine altul. Acum, o rochiță care să farmece și care să arate formele obeze dorite atât de mult vecini.

septembrie

Și peste toate, multă nepăsare, așa ca dorința să fie mai mare.
Ar fi normal ca într-o casă toți să trăiască în mod egal, egal în munca lor, dar uneori se întâmplă că cineva ocupă locul, spațiu dorit, numit acum economic. Propaganda, că doar sunt experți, trebuie să cânte acum cu totul și cu totul altceva. Nordul preia conducerea, este secolul lor, după o dominație, cam lungă din partea celor din sud. Așa că această curtare dă roade și vecinul apropiat jinduiește, neștiind ce se citește și mai mult, imaginarul îl interpretează greșit.


Calendarul aparține marelui maestru Alfred Eisenstaedt.

Roland Jaccard

« Printre măştile pe care nu le putem procura de la bazarul disperării, există una pe care şi-o dispută cunoscătorii: aceea a nevrozatului imaginar.


Spre deosebire de nevrozatul obişnuit care, asemeni unui buştean pe ocean, este "acţionat" de simptomele sale şi nu are niciun control asupra lor, nevrozatul imaginar îşi fabrică, plecând de la câteva urme ale unor traumatisme infantile şi ale câtorva reminescenţe dureroase, un simulacru de suferinţă psihică, în care va crede cu atât mai mult cu cât un profesionist în ale sănătăţii mintale îl va fi autentificat. Nevrozatul imaginar nu prezintă simptome precise, dar vorbeşte din plin despre insondabila angoasă care-l sugrumă, despre atrocele sentiment de neîmplinire care-l torturează. Pe scurt, "undeva, ceva nu-i în regulă". I se întâmplă chiar să fie patetic, căci se agaţă de embrionul lui de nevrozat ca de un colac de salvare. Ce sens, ce interes ar avea existenţa sa fără aceste savuroase dureri sufleteşti, fără aceste frământări metafizice care-i semnalează apartenenţa la aristocraţia sensibilităţii?


Caută el, oare, "să facă pe interesantul", cum susţine înţelepciunea populară? Cu siguranţă, ca oricare, dar fără să plătească preţul. El este pentru nevrozat ceea ce diletantul este pentru artist şi, când ăşi plânge soarta, i-am spune bucuroşi, dacă nu ne-ar opri tactul, că nicio depresie nu rezistă unei ore de lucru manual. Ca terapeut, i-aş cere să înceapă prin a învăţa aceste patru versuri de Alfred de Vigny:


  "Să gemi, să plângi, să te rogi este o laşitate.
   Du-ţi la bun sfârşit, zâmbind, lunga-ţi activitate
   Pe drumul pe care destinul a vrut a te-ntâlni
   Apoi, ca mine, suferă şi mori fără-a vorbi."


Dar este evident că nu în acest mod este întâmpinat de psihanalişti şi de psihoterapeuţi simpaticul nostru naufragiat. trebuie şi să-i scuzăm: piaţa nevrozei nu mai este ce era odată; oferta este mai mare decât cererea, iar pacientul este rar. Şi, apoi, psihanaliştii îi iubesc mult pe aceşti nevrozaţi imaginari: ei aparţin lumii lor şi se pliază tuturor exigenţelor lor. Nimic de temut din partea lor, nici izbucniri, nici excese, poate doar un exces de zel, mai degrabă linguşitor: ei sunt cei care asistă la seminariile analistului lor şi se grăbesc în librării, de îndată ce idolul lor publică un eseu. Îl vor comenta cu aceeaşi afectare, cu aceeaşi mină gurmandă şi complice precum imperativele acestor mistificatori ai profunzimilor, care se înghesuie în avanscenă. Nu ştim prea multe despre ce vorbesc, dar, după modul în care o fac, nu am îndrăzni să ne îndoim că ne dezvăluie viitorul în scrierile lor.
»

Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Bastion, 2008, pag. 38-39.