Se afișează postările cu eticheta casa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta casa. Afișați toate postările

vineri, 29 septembrie 2017

Ferestrele oarbe

Undeva în sudul peninsulei Messenia, lângă Koroni
Cecitatea presupune absența luminii ca funcție a cunoașterii, a orientării sau a limbajului, mai târziu s-a descoperit că orbii aud mai bine decât nativii, chiar simt mai mult, dar toate acestea nu găuresc gardul, nu scot cuiele unor scânduri ce-au zidit fereastra pentru a nu intra lumina.

Există case părăsite asemenea oamenilor și felul în care arată ne trezește un soi de compasiune închisă, întocmai ca aerul nerespirabil ce dăinuie între pereți. Intrări zidite, ferestre bătute în cuie, acoperișuri găurite, iată peisajul exterior și insalubru al caselor părăsite.

Oamenii părăsiți bântuie, casele părăsite sunt bântuite, dar peste toate orbirea face ravagii.

vineri, 6 ianuarie 2017

Home sweet home



„Locuința ta seamănă cu un vagon de tren, numai că-i ceva mai scurtă și n-are decît o singură fereastră la fiecare capăt. La fereastra din față sînt gratii puse de proprietăreasă pentru a împiedeca derbedeii din acest cartier plăcut să pătrundă înăuntru ; iarna, încăperea este rece și întunecoasă, pereții mustesc de o transpirație lipicioasă, vara transpiri doar tu, dar din abundență, să te saturi ; se face o căldură ca-n iad.”

pag.11 sus.

                                                                       Thomas Wolfe

luni, 14 septembrie 2015

Dvořák Symphony No 9 "New World"


Într-o casă de piatră, construită după toate regulile laconienilor din Mani, Dvořák răsuna mai viu ca nici o dată. Am plecat lăsând muzica să se avânte până în înaltul acoperișului. Șopârlele (Hemidactylus turcicus), au ieșit din instalațiile de climă și-au colindat pe căpriorii imensei bucătării, ... acolo unde muzica nu se mai termina.



Nu visele sunt de vină că nu mai apar, ci noi, uităm să le dorim.

panoramă verticală

vineri, 7 noiembrie 2014

Furnizor al Casei Regale


Nu credeam că sigla Casei Regale a României este de vânzare.
Sau nu credeam că_Casa Regală a României va permite acest lucru.
În afară de Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului, restul în România, se pare că sunt de vânzare.
Atunci eu cu cine votez?
Că-n primul tur am votat cu Monica.

luni, 11 august 2014

Ecce homo (II)

Casa magiei albe de la Șinca Veche
Pentru ca lucrurile să se petreacă minunat, tot în Șinca Veche, la drumul mare, marcată pe asfalt cu semne magice, greu de descifrat în logică, ușor de aberat, avem casa magiei albe. Autorii, probabil proprietari, duc mai departe ceea ce biserica a deturnat și ascuns, eliberează energii pentru a nu se pierde din substanța primordială ce dăinuie în aceste locuri misterioase.

Casa ce stă să cadă, gardul deja prăbușit, au lipite imagini amestecate ce încearcă să transmită anumite mesaje. Elementul predominant este crucea creștină la fel ca la orice loc sfânt creștin catalogat de instituția bisericii ortodoxe române. Numai că aici, într-o mizerie și sărăcie lucie, biserica nu a putut pătrunde prin mijloacele ei pământești (a se citi preoțești), ba chiar a fugit de aceste însemne.



Am alăturat două afișe, bizare, aflate pe fațada casei.
Dintre toate figurile, Albă ca Zăpada le-a luat fața la toate.


Poarta și gardul
Fără să întreb pe nimeni, pătrunzând în curte, am dat de locatari, care erau ocupați cu niște musafiri.
Cei dinaintea mea, priveau mirați în jurul lor și ascultau ceea ce bărbatul, trecut de șaizeci de ani, le explica cu multe amănunte. Amănunte greu de înțeles și de descifrat.

Fenomenul regurgitării la supraplin, frecvent în lumea animală, dar mai ales în cea umană, este descris amplu și în curte, unde înghesuite stau tot felul de figuri, agățate de ziduri, de ferestre, de acoperiș. Un profil psihologic al locatarilor iese repede la iveală datorită rătăcirii într-un dialog incoerent, instalarea grăbită a evocării unor primejdii ce ne înconjoară și a pierderii acuității energetice din jurul nostru.



Care este diferența între omul ce a trăit în grotă, la doar câțiva kilometri distanță de acest loc, și acești oameni ? -am văzut-o și pe femeia ce locuia în această casă!



Grota a luat naștere ca un adăpost și toate însemnele, scrijeliturile, reprezintă fricile omului din acel moment. Orice urmă îl ajuta să pășească înainte, prin întunericul dat de necunoaștere. Astăzi fricile nu au încetat să apară, ele, într-o formă elevată sunt mai puternice decât în trecut, dar mai blânde ca acțiune imediată.

Dacă oamenii aceștia devin sfinți, în câteva secole se vor naște noi altare și noi pelerinaje; se va găsi sigur în fântâna din curte, izvorul tămăduitor ce vindecă repede rătăcirea minților.

marți, 29 iulie 2014

Casa vinului

În marginea podgoriei se află casa vinului; locul unde toate instrumentele și volumele privitoare la vin stau în așteptarea recoltei. Încă mai putem vedea aceste minunate construcții, ateliere familiale ale unui ev în care munca manuală dădea cele mai mari satisfacții. Casa nu are geamuri, este în sensul propriu și fabrică și depozit. Se muncea numai ziua, sau un felinar ajungea noaptea pentru a duce la bun sfârșit ceea ce a fost început diurn.

Înăuntru nu există tavan, ba chiar avem și o pivniță. De fapt avem o construcție pe trei nivele. Sigur că aria nivelului de la subsol este la jumătate decât aria parterului, la fel cu etajul, undeva o mansardă mică pentru depozitarea recipientelor goale și a unor lucruri ușoare.

Este răcoare și liniște. Datorită acoperișului stricat pe o parte intră lumina, interiorul este feeric așa. Miroase a stătut, a vechi, miroase un secol trecut. Asemeni vinului ce reușește prin vechime să poarte o aromă distinctă, personală, aici ne întâlnim cu necunoscutul. Noi n-am trăit asemenea vremuri.

Undeva se aude cum un tăune s-a prins în plasa unui păianjen. Este greu de detectat cu precizie locul de unde vine aceste bâzâit disperat, mai ales că la anumite intervale nu se mai aude, intervine liniștea.

Este greu de fotografiat un asemenea loc. Tocmai că nu este loc pentru noi.

miercuri, 25 septembrie 2013

Drumul spre casă

drumul
N-are nici o importanță felul în care mă poartă drumul. Cu vreo ocazie, cu autobuzul sau uneori chiar pe jos nu mai are nici o relevanță. Important este să ajung acasă.
Mai am o sticluță pe care o pup de multe ori până-mi trece, și rupt de oboseală adorm strâmb.
Dimineața mă sună microbuzul și fără să mănânc sau să beau apă fumez câteva țigări în drumul spre oraș. Zece ore pun gresie și faianță, marmură sau travertin, pavez sau acopăr cu țiglă, ce contează ce fac, câștig bine. La întoarcere pun sub braț o balenă de bere, la lumina unei lumânări citesc din Poe.

Apoi mă pun să pup sticla, tăria mă încălzește bine. Trebuie să țină măcar șase ore, căldura, căci toamna se joacă deja cu frunzele. Vă prezint casa:

casa de la margine de drum

luni, 1 iulie 2013

Singurătatea ce dărâmă totul



Fără ziduri, fără acoperiș, fără coș, doar intrările și ieșirile, zidurile interioare, fără plafoane, fără acoperiș, doar podelele, doar ușile.
Rămâi și privești distrugerea intenționată, vandalismul programat, munca unei zile.
Privești totul ca pe un nou început, mintea desenează acoperișul, unghiurile, curgerile.
Spre seară, te urci și privești coșul singuratic, becul de serviciu, și globul pământesc uitat în pod de ceilalți proprietari.
Sunt atâtea lucruri într-un pod despre care s-ar putea scrie un volum de poezie, nu un roman.

Coșul cu fusta ridicată,
Rușinea ploilor,
Cum se vede tencuiala mâncată și
... cărămida afumată.

Rușine coșule, că te-ai lăsat așa,
... și mai vrei să piști și porumbițe, 
Ura băi moșule.

marți, 29 mai 2012

Înclinarea


       Dintre toate înclinările din lume, bineînțeles că Turnul din Pisa ocupă primul loc. Acest loc este ocupat cu siguranță de dorința turnului de a-și continua căderea, împotriva a toate metodelor noi ce țin de fundare și balansare.


       Am observat de multe ori că anumite case tind să se umfle (la mijloc). Zidurile din lut (chirpici) încep să cedeze la greutatea acoperișului, de obicei acesta tot din lut (dar ars).
       Într-una din scurtele călătorii din jurul casei mele, am cătat să pătrund în peisajul urban asemeni unui turist ce vede prima dată orașul. Am prins din greșeală altceva, nici trecutul, nici prezentul, am prins înclinarea. Un gând porni să accelereze dorința de-a vedea cum turnul cade, cum încovoierea-l domină până la pierzanie. Dorința de-a avea dreptate și de-a domina prin asta, de-a face apostolatul unei doctrine de învingător... ce efort, ce victorie, o casă de chirpici îți va îndeplini dorința, să trăiești tu atâta !

duminică, 22 mai 2011

Pedepsiţi amintirile


celor ce osândesc trecutul

Această scrisoare nu a mai ajuns la destinatar, expeditorul: verişoara Doamnei M, aflată din cauze imprevizibile în Estul Europei scria grăbită acesteia - Doamnei M, scria a doua zi după ce ajunsese în capitala ţării. Începuse cu un motto personal "celor ce osîndesc trecutul", caligrafiat cu grijă, rotund, puţin tremurat, ca pietrele negre de pe fundul unui părâiaş moale, foarte limpede.

Cei mai mulţi contestă veridicitatea acestei scrisori, recopiate în fapt de către secretara Doamnei M în urma dialogului pe care aceasta l-a purtat cu verişoara ei la aproape treizeci de ani de la acele evenimente. Evenimente petrecute disparat, cu totul dezordonat, aparent justificate, culminând neprevăzut cu Legea care Pedepseşte Amintirea.
Cititorul trebuie să aibă răbdarea în a parcurge citatele fără să le găsească vreo legătură, dispararea lor se datorează numai notării şi punctării celor mai importante impresii şi fapte.

"Am ajuns în Capitală poate prea repede, avocatul ocupat cu efectele moştenirii lipsea, aşa că sunt prinsă la un sfârşit de săptămână de lună mai în această ţară puţin cunoscută mie. Voi încerca să văd câteva muzee, să mă plimb prin parcuri, să observ şi să citesc cât mai mult."

"Nu ştiam că duminica ce va veni, va fi un referendum, lumea era chemată să voteze, n-am înţeles prea bine scopul, totul era în legătură cu apariţia unor noi instituţii care să conducă în partea lor mai bine şi mai repede ţara, lucruri impuse şi din extern după spusele unora."

"Chiar cu câteva luni înainte de venirea mea, conducătorul acestei ţări a condamnat trecutul, l-a luat precum o pasăre, mică, din acelea cântătoare şi fără a se uita la pene sau gheare, cioc sau lunga-i coadă a înghiţit-o; "acesta a fost trecutul ţării mele" ar fi zi l-a sfârşitul alocuţiunii.
Venise o modă cu totul şi cu totul specială, oamenii au început să scrie şi să discute, să apară la radio şi în ziare cu lungi dialoguri care condamnau - prima dată anumite stări sau fapte, până când în ziua venirii mele, am văzut indivizi care strigau chiar pe stradă să fie pedepsiţi cei care au profitat de trecut, trecutul. Mai târziu, când am cerut din partea celor apropiaţi mie lămuriri, mi s-a spus că era vorba de cei care au fost conducători sau au avut funcţii înalte, sau au colaborat cu respectivul regim din trecut şi atunci m-am mai liniştit."

"Prin librăriile deschise am putut citi în alte limbi decât cea a ţării în care poposisem de curând, traduceri ale unor eseuri, lungi compilaţii filosofice ale celor ce explicau modul în care un trecut defectuos afectase această ţară, europeană dealtfel. Am putut astfel să citesc şi să fiu martora naşterii -chiar fie ea greoaie, a unei noi mentalităţi, care mi-a tocit inteligenţa."

"Am privit la lungi manifestaţii ale unor grupări care nu mai doreau să muncească din cauza trecutului, ei fiind victimele, dar nu toţi, dar cei mai mulţi fiind rude apropiate, de partea cealaltă erau cei care condamnau puterea care nu este în stare să conducă prezentul."

"Am cunoscut nişte curatori la un muzeu nou construit, muzeu construit special pentru a condamna trecutul. Prima dată n-au răspuns întrebărilor mele, apoi după câteva priviri încrucişate, mi-au etalat o întreagă cazuistică, un întreg proces istoric, cu termeni noi, ce mie îmi aminteau de cei vechi şi lor nu. Cel care mi-a plăcut şi mi-a rămas în minte a fost de cel de « totalitarism »."

"I-am întrebat dacă în prezent nu sunt oameni care profită de situaţia actuală sau dacă există privilegiaţi ai vreunui sistem, fie el profesional sau politic, sau dacă nu sunt şi acum oameni care colaborează pe ascuns cu puterea. Răspunsul lor a venit repede şi a fost afirmativ, dorinţa lor era ca şi în viitor să fie la fel de condamnat trecutul, de aceea acum odată cu fundarea politică a instituţiei de Pedepsirea a Amintirilor, lucrurile se vor lămuri singure."

"Ţi-am scris această lungă epistolă fără a marca zilele, sau măcar evenimentele, ziua de luni mă luase pe nepregătite şi telefonul de hotel sunase dis-de-dimineaţă; avocatul se scuza pentru că plecase undeva la ţară, împreună cu un judecător de instrucţie în vederea unor probe juridice, felul că nu reuşise să mă anunţe la timp îl necăjise profund, acum dorea să termine repede totul şi să nu mă mai reţină."

"L-am întrebat şi pe avocat, curioasă cum sunt, despre evenimentele politice şi culturale pe care le traversează ţara lui; într-o limbă străină, perfectă pentru mine, mi-a explicat că ţara lui este ca un copil care nu poate încă să distingă binele de rău, sigur va trebui odată şi odată să o facă, dar acum nu poate, se autopedepşeşte, se afundă în sărăcie, uită de cultură prin mutarea macazului în discuţii laborioase despre cum ar trebuie să fie, despre cum a fost şi nu trebuie, nimic să nu mai fie ascuns, totul deconspirat la timp, toate acestea în timp ce se traversează fluviul lat al minciunii."

"Am primit prin mătuşa noastră comună o mică proprietate într-o casă minunată, ţie ţi-a trimis bani, ştiindu-te călătoare nu putea să-ţi ofere un loc, am privit îndelung fotografiile casei, arbori -castani sălbatici, ascundeau acoperişul, de sub el, două ferestre mici aruncau o lumină nenaturală asupra porţii de la stradă. Avocatul s-a jenat apoi să-mi spună că de fapt casa nu mai există şi conform unei înţelegeri -destul de obscure, între mătuşa mea şi terţe persoane, voi primi un apartament în blocul de peste zece etaje ce s-a construit între timp acolo. I-am zis să vândă repede -mi-a spus că piaţa este slabă, nu contează au fost cuvintele mele înainte de « la revedere »."

vineri, 25 februarie 2011

Ninge de 10 ore



     Să nu poţi ieşi din casă dimineaţa din cauza zăpezii, visul copilăriei mele, un oraş acoperit de zăpadă în care nimeni nu se mai mişcă din cauza albului. Vis pe cale de a se realiza,  afară ninge cu fulgi mari şi zăpada a atins cel puţin 30 de cm. S-a anunţat că va ninge toată ziua; mă bucur şi mă pregătesc de claustrare, rezervele mele de alcool ajung pentru câteva zile, o beţie continuă asta doresc acum, beţie de alb de şi de compuşi alcoolici. Să mă trezesc primăvara, ca ursul mototolit de hibernare, rupt în gură de somn, căutător.

Astrid - păzitoarea mea