Apatia timpului

Timpul ține sigur de răbdare, de felul în care oamenii își distribuie dorințele, de prioritatea acestora. Totuși, se întâmplă ca prioritățile să se amestece, să se intercaleze, ceea ce ieri era dorit azi, mâine este chiar aruncat în favoarea unui alt scop, toate acestea din cauza ofertei.

Oferta mai mult decât generoasă pe care societatea de astăzi o lansează cetățenilor induc starea unei aparențe și înșelătoare culturalizări în masă. Dacă s-ar inventa o mașină universală de treierat, necesitate cultivării agricole uniforme ar dispărea. Am citit că recoltarea mazărei se face în două faze, prima dată se taie, apoi plantele se lasă pe câmp câteva zile pentru uniformizarea coacerii, după care se treieră cu combina pentru cereale la o turație mult mai scăzută pentru a nu sparge boabele.

Oamenii sunt inventivi în toate direcțiile, iar apariția internetului a creat mașina de cultivat universală, cei care se cultivă de pe internet trebuie să nu uite să folosească și vechile metode cum ar fi cititul și scrisul, dacă apelează la mașina de recoltat universală, confuzia și inducerea în eroare vor fi maxime.

Nu poți citi mai mult de câteva pagini pe internet, asta se cheamă informare, la fel cum nu poți crede în idealuri numai din propagandă, pe lângă informare trebuie și aprofundare, așa cum lângă idealuri trebuie ideologie.

Rămășițele de la Sparta - o ironie a istoriei

Teatrul antic de la Sparti (Sparta)

Pausanias pomenește de spartani în cartea a III-a Laconica, ca fiind cei ce se îngrijeau de arta războiului și doar de atât. Spartanii au fost cei care în două războaie îi distrug pe messenieni (vecini vestici cu ei), pe cei care inventaseră arta dansului și care aveau concursuri anuale de cântat și de dansat.

Locul pe unde intrau actorii (Parados) spre scenă (Skena)

Sunt două momente pentru Sparta, care prin amploarea lor prezentă au definitivat viitorul: primo fiind bătălia de la Leuctra (371 î.e.n.), când tebanii conduși de Epaminondas îi spulberă triunghiular pe spartani, recolonizează Messenia, secundo, vizigoții conduși de Alaric șterg în 396 e.n. Sparta de pe fața pământului.

Cartier modern al noului oraș Sparti (Sparta)

Ceea ce se întâmplă cu Sparta după cucerirea romană nu devine interesant, ceea ce este foarte interesant, devine teatrul pe care Sparta îl are și care supraviețuiește mult mai bine decât cetatea, decât templele, decât drumurile.

Coloane descoperite în apropierea teatrului

Coloanele de la Sparta au fost făurite de artiști, ele zac așteptând un timp celebru pentru a fi ridicate.
Trag concluzia că peste tot arta și cultura supraviețuiesc mult mai bine celorlalte ambiții, fie ele politice sau militare.
Martor fiind la Sparta, teatrul (nou descoperit) arată chiar bine față de pustiirea ce a avut loc ...

Ifigenia culturii sau contra Pleșu

Iphigeneia: Vai nouă, mamă! Soarta ne stoarce
           același cînt de durere.
          Vai, mă despart de lumină,
           mă despart de razele soarelui. *

Euripide - Iphigeneia din Aulis

Treptele duc spre soare, sui-generis așa ne indică imaginea, o clipă o reflexie caldă încă le mai spală pe ultimele. Sunt treptele ce-au fost părăsite de Ifigenia, cortegiul a trecut repede, se întunecă. Pe partea cealaltă, spre marea Egee este altarul, suntem cu ochii spre Troia.

Urcând și noi, citim în dreapta povestea, ea este scrisă pe un panou de un corifeu, ce mai înainte a anunțat mulțimea.
Vuietul mării s-a amestecat cu cel a oamenilor. Înalte reflectoare electrice sunt martori tăcuți ai unui zbucium suprem, unic, de neînchipuit. Zeii tremură în filamente.

Sacrificiul trebuie să aibă loc cu puțin timp înainte de apus, o căldură nefirească alunecă de pe oglinda apei, izvorul este tot reflexia soarelui ce atinge împreună cu lumina directă fețele oamenilor acoperite de mâini, nimeni nu privește, un val întârziat icnește lângă stânci, vântul se oprește.

Acum ar fi trebuit o urmare, o muzică, un dans, dar toate acestea ar strica și ar devaloriza unica scenă rămasă neatinsă de prostituția intelectuală, clipa schimbului, clipa în care Artemis pune pe altar o căprioară, este potlatch-ul divin, de neînțeles pentru oameni și căutat tot timpul de religie.

Privind imaginea contemporană, l-am auzit pe domnul Pleșu vorbind undeva la un radio din vecini, apoi cineva se dădea cu curul de pământ pe un ritm angoasat, apoi din nou Pleșu... apoi din nou izbitura, deculturarea.

* Euripide, Teatrul complet, Gunivas Arc, 2005, pag.324.

"pilotul comandant poartă întreaga răspundere a accidentului in sine"

Este interesant că Ecaterina Teodoroiu, sublocotenent, poartă întreaga răspundere a retragerii de pe Jiu -în Primul Război Mondial.
Ar mai fi că la Thermopyles, regele Leonidas, poartă întreaga răspundere a dorinței regelui Xerxes  de a ocupa Europa.
Mai rămâne că Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, poartă întreaga răspundere a căderii Constantinopolului.

Personaje ce ajung în lumea publică, lipsite de carte și cultură (cultura fiind imagine, cartea fiind ceva elaborat), lipesc cu gura lor searbădă vorbe ce derutează un popor setos lipsit (astăzi) de imaginație.

Falanster

În urma unei vizite în Grecia, locotenentul Dan decide să se însoare cu principesa Silvia. Încă o conveniență în plus pentru casa regală nu conta. Locotenentul luptase cu eroism pe marele fluviu și reușise cu mica sa companie să stăvilească avansul inamicului pe apă și pe uscat. Cu cele două tunuri antitanc de 75 de mm făcuse ravagii în rândul mobilelor ce debarcaseră. Mai înainte scufundase trei vedete și patru șalande. Locotenentul Dan își pierduse un ochi în acea luptă. Așa arăta acum mai fioros, dezvoltându-și un tic nervos al capului, care uneori se întorcea brusc în partea ochiului lipsă.

Astfel, în urma acestui mariaj, avantajele cădeau bine în ambele părți. Regele avea nevoie de-o alianță morală -cel puțin, dacă nu oficială cu eroul poporului, iar eroul se împiedeca și cădea într-un butoi cu monede de aur. Neavând un fiu, regele spera la un nepot care să-i urmeze direct la tron.

Locotenentului Dan nu-i păsa de putere. Locotenentul Dan iubea banii. Această dragoste desăvârșită îl cuprinse în urma unui vis pe care-l avuse în umbra unor chiparoși pe malul Eridanului. Un zeu îi arătă cum să construiască un templu. Și templu acela îl vedea tot timpul cu ochiul său cel mort.

Colindă jumătate de țară. Văzuse multe, nimic nu-l impresionase. La întoarcere se opri în comuna Scăienii de Sus, aproape de capitală. Se opri doar să alimenteze cu apă automobilul. Ordonanța sa dădu fuga la birt și se-ntoarse cu ceva mâncare. Preotul îl recunoscu și-l binecuvântă. Locotenentul Dan salută scurt din cap, militărește.

Lângă fântână veni și-un copil ce se juca cu cercul. Se opri în fața militarului uitându-se la ochiul său mort. Locotenentul Dan îl întrebă ce vede. Copilul se bâlbâi prima dată, apoi spuse încet: „o casă”. Fu întrebat încă o dată ce vede: „o casă mare”, veni repede răspunsul de data asta.

„Ne oprim aici”, spuse locotenentul ordonanței și privi în jur, căldura zilei se ridică în umbra apusului de soare, lumea ieșea pe stradă. Comuna avea vreo trei mii de locuitori, iar cele câteva sate arondate încă pe atâta.
„Mergem la Primărie!”

Primarul ridică din umeri, nu avea în urbanismul comunei un loc atât de mare pe cât cerea locotenentul, dar se putea aranja în extravilan.
„Atunci acolo facem o nouă primărie și chiar o nouă biserică, mutăm centrul comunei.”
Primarul plecă ochii. Asta însemna cel puțin o mie de locuri de muncă și bani mulți...
Primarul visa deja cu ochii deschiși.

Într-un an de zile locotenentul Dan ridică la marginea comunei o clădire uriașă ce aducea a ciupercă. În umbra uriașei corole intra și primăria cea nouă și biserica promisă, toate într-un stil nou, pavilionar, întins asemeni mușchiului verde în jurul copacului. La clădirea ciupercă i-au spus templu.

În templu, lumea -adică toată suflarea satului mergea după masa, nu exista o oră fixă. Fiecare își petrecea câteva ore în încăperile labirintice, era tot timpul coordonat de cineva. La intrare își lăsa hainele și încălțămintea într-o garderobă, de acolo trecea într-o baie, de unde după o spălare îndelungată, îmbrăcat sumar, era condus la diferite cursuri, discursuri, filme sau piese scurte de teatru, jocuri sau lucru manual, diferite modele, de la țesături, croitorie, până la microsudură și nanometrie. Sportul era o artă aici, la fel ca igiena sau contemplarea. Tot timpul exista o asistență la cerere, i se explica fiecăruia ce nu înțelegea, mai ales de fiecare dată când cerea asta. La ieșire, la căderea nopții, cu hainele vechi, dar spălate și călcate, era condus spre casă.

Într-un scurt timp, fără deosebire de vârstă, cu o programare bine ticluită, toată comuna participa la acest falanster cultural. Chiar și preotul participa, astfel devenise curios de școala eleată de filosofie și cerea tot mai multe cărți în această direcție. Ajuns acasă adormea fericit, slujbele de la biserică luaseră o cu totul și cu totul altă turnură. Oarecum epicureismul se instalase.

Duminica lumea ieșea pe stradă ca în zilele de târg, nu se mergea la templu, singura zi cu adevărat liberă. În jurul fântânii oamenii jucau șah sau jocul cu mărgele de sticlă, bărbații se mai luau la trântă la umbra teilor bătrâni, exersau figurile de judo învățate, femeile întindeau un fileu și se întindeau la un volei sau badminton. Unele figuri mai retrase își exersau poeticile într-un carnețel. Copiii alergau de colo-colo, imitând ilustre figuri din filmele de animație.

Munca era o stare transcendentă. Oamenii de prin împrejurimi auzind și ei de templu, veneau să întrebe. Erau și ei primiți.

Undeva în mijlocul templului, era o statuie care reprezenta un bărbat.
Era locotenentul Dan ce căzuse la datorie pentru apărarea țării. Țara lor mică și pitică, devenise celebră datorită educației, sănătății intuitive -o știință nouă, dar mai ales geriatriei. Se pare că oamenii aici deveneau veșnici.

Zborul ca dorință sau ca vis?

Oamenii visează că zboară, mai ales copiii, pediatrii susțin în aceasta lipsa unei vitamine, am auzit chiar că lipsa fierului din sânge dă astfel de manifestări onirice; zborul, anemia, ușureala fizică.

Dacă visul dă amploare dorinței, atunci toți cei care au dorit să zboare, aveau de fapt o problemă organică, sau a ceea ce ține de-o funcție a organicului, astfel că cei ce doresc să picteze au altceva și cei ce scriu versuri posedă o deviație, și tot așa. Din marele mundus o parte din oameni sunt bolnavi, sigur este așa, nu s-a aplecat nimeni să constate neapărat asta cu strășnicie -vă dați seama ce bolnav ar fi! Să constați că cei ce creează sunt de fapt duși puțin -sau mai mult, cu pluta.

Ar fi ca spitalele să fie la fel de dese ca școlile, muzeele, case de cultură, cinematografe, săli de expoziții, librării, biblioteci etc.: toate la un loc. Astfel că același mundus a făcut mai bine ca acestea de mai sus să ascundă creațiile celor ce trebuiau vindecați, este mai ieftin, mai vin și ceva bani, se numește cultură, la fel ca cel din agricultură.