„Trenul huruia înainte peste pământul jilav și desfundat. Ploaia cădea fără oprire. Un frînar veni, învăluit de-o rafală de vânt, în vagonul murdar și deșertă o găleată de cărbuni în soba mare de la capătul lui. Hohote stridente și fără noimă zgîlțîiră un grup de țărani rășchirați pe două scaune lăsate. Clopotul bătu jalnic peste zăngănitul roților. Urmă o așteptare toropită și interminabilă într-una din stațiile de legătură de la poalele munților. Apoi trenul se urni mai departe peste pământul vast ce se rostogolea prin fața geamurilor.
Coborî înserarea. Masa uriașă a munților se întrezărea din ceață. Lumini firave și aburoase se aprinseră în colibele de pe coaste. Trenul se tîra amețit peste estacadele înalte ce traversau funii fantomatice de apă. În depărtare, pe înălțimi sau la poale, împodobit cu smocuri de fum, colibe minuscule se agățau de maluri, viroage și costișe. Trenul se opintea pe urcușul șerpuit, prin trecători scobite în lutul roșu cu sforțări lente. Pe cînd se lăsă întunericul...”
Thomas Wolfe, Privește, înger, către casă, ed. Univers, 1977, pag 37-38.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc