În timpul furtunii

Katakolon bay 2014

Aerul strălucea în lumina străvezie pe care norii goliți de apă, asemeni unor filtre, creau fante optice ce polarizau vaporii de apă sărată. Valurile într-o succesiune ce părea infinită întrețineau prin spuma apei reflexii orizontale pe nisipul inundat. Părea că vântul mișcă lumina asemeni pânzelor de apă ce se împrăștiau de-a lungul plajei.

Ochiul se bâlbâia privind haosul instalat de culoarea totală, albastră. Malul și cerul se confundau și doar creste argintii de val reușeau să le taie, să le despartă, traversând orizontal, de la stânga la dreapta imaginea.

Urmele unei civilizații mai dăinuiau prin obiectele prinse-n nisip. Nimeni nu prevestea nimic.
A doua zi o bunică a strâns cortul de vară și umbrela, a mutat scaunele de plajă și privind în larg se minună de linia dreaptă și sigură a unui orizont marin.

``This day, is that day``

View of Messenian bay from up hill near Koroni

În singura zi de august când a plouat la Koroni, ambarcațiunile au fost ținute la mal de teama vreunei furtuni rostogolitoare ce-ar fi pricinuit mari pagube printre plutitoare.

Pescarii și-au împrăștiat poveștile prin tavernele înghesuite în piatră, în timp ce afară umbrele erau strânse și scaunele întoarse și atârnate.

Era o vreme ce ținea doar de felul în care reușeai să nu te plictisești.

Totuși, o velă ridicată stârnea curiozitatea privitorului, și ambarcațiunea lua în voltă evadarea din port. Îmi apărea asemeni unui velier, dar sigur era mai mic și trinca fiind coborâtă, vasul părea mai lung.

În tot soiul ăsta de explicații sigur vasul era singur pe kilometri pătrați și paza de coastă, la rândul ei singură era sigură.

În toate nenorocirile ce vin, vina este a celui ce ridică vela în furtună, a oii ce ridică -din turmă, capul; a țapului ce dă cu coarnele în necunoscut. Și totuși, în felul în care micul iaht naviga, temut într-un fel de cerul negru ce venea de la Kalamata, din nord, cu munții Taygetos pavăză în est, cu dorința de evadare, nu pot scrie că nu sunt invidios pe cel de la timonă, sau pe cel de la radio. Înclin să accept orice fel de scăpare, de revoltă și de profesionalism în ceea ce se numește personalitate și caracter. Declin în fața celor ce doresc doar gloria ce pândește după neatenția „marelui oaspete” din casa fiecăruia.

Într-o singură secundă am înregistrat pe cei care nu se tem, merg înainte siguri de asta și care, pentru că în final se termină totul, știu asta, punctul Terminus!

Ochiul magic

Golful Messinia dinspre peninsula Messinia -nord de Koroni

De pe munții aceia, grei de istorie, vântul rostogolea seara ceața.
Am coborât drumul abrupt prin livada de măslini; soarele apunea peste mine, peste faleza înaltă, printr-o fereastră deschisă de chiparoși lumina tandru vasul.

Am intrat în apa azurie purtat de instinctul unei cunoașteri absolute, după stânci am început să aud voci, râsete. Ajuns mai aproape clinchetul unor pahare îmi desfundă urechile amorțite de apa sărată. Am stat lângă coca vasului ascultând linia melodioasă a unor voci vorbind cuvinte necunoscute pentru mine. 

Mai sus și apropierea vocală îmi trezi memoria. Am apucat parâma și-am ajuns sus, la pupa. Eram așteptat, mi s-au oferit flori, am băut din cupa lor șampanie, am râs împreună cu ei, necunoscându-le glumele. Am apucat să înțeleg că veneau de departe și că la fiecare eclipsă lunară aterizau aici.

Detaliul care umple camera

Dimineața în larg - între Agios Nikolaos și Stoupa

Pentru a forța imaginația ideea unui detaliu trebuie bine transpusă, în jurul acestuia putem țese totul.
Avem nevoie de un pescar, apoi de o mare, de țărmuri aplecate dinspre munți puternici, ceva case pe acestea, o lumină diafană, o transparență, ca mai apoi să pornească povestea.

Pescarul prinde în plasă o ladă, ce se dovedește a fi un sicriu de unde Dannae iese și mai târziu îl naște pe Perseus, acesta taie capul Medusei, ajustat de zeița Athina și de zeul Hermes, scut și zburătoare. Se căsătorește cu Andromeda, răpita. Mama acesteia, Casiopeea cea frumoasă devine constelație. O nouă dinastie se naște. Zeus privește. Un detaliu.

Imaginea descifrată de fractali

Mani, Grecia, Katafigio Cave

Numai liniile drepte pot defini exact direcția, celelalte linii drepte,  asemeni orizontului, reușesc doar să despice vederea în ceea ce se vede exact și în ceea ce posibil ar putea fi exact. Aici intervin fractalii, asemeni unor bacterii cuprind și desenează aria posibilă a exactității. În cazul de față au pierdut soarele, el fiind deasupra peșterii.

Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului

Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

Apropierea

Epava de la Gytheio

Nici o istorie a transfugilor sau a contrabandiștilor nu poate fi spusă pentru a fi scrisă de pe uscat. Toate poveștile ce descriu naufragii, migrații, abandonări, trebuie scrise începând cu cele ce vin de pe / dinspre mare. Nici o imagine, nu ar fi putut fi mai perfectă asupra unei epave decât cea privită dinspre mare.

Este felul în care, din caiacul dezechilibrat de valuri, am reușit să văd epava.
Orice poveste despre epavă poate fi adevărată, în schimb orice poveste despre cel care a văzut epava poate fi falsă.

La fel ca Ulise ce a văzut Insula! 

Monemvasia - singura intrare

vederea de sus - de sub citadelă

străzile înguste și abrupte spre zidul de/cel mare

Dacă numele Monemvasia înseamnă „o singură intrare”, mone embasis (atenție la b care se citește v), atunci tot ceea ce am văzut acolo înseamnă un singur organism; un oraș articulat pe străduțele înguste, uneori cioplite în piatră, vii asemeni arterelor și venelor noastre, pe care tot noi ne strecurăm și dispărem în stânga sau în dreapta, pentru ca puțin mai târziu, ca teleportați să apărem în alte locuri, mai sus mai jos din oraș. Fiecare tavernă are și o altă intrare, sau ieșire; dacă regula exterioară era „o singură intrare” în interior sunt permise oricâte, așa se face că fără să vreau, era să intru în bucătăria grecului, să dau peste tigaia ce fumegăia pe plită, greșind în umbră, direcția.

Monemvasia nu are niciun trecut antic, istoria sa este preponderent medievală, am rămas surprins de dinamica turistică, cu greu am reușit să dau de străduțe necirculate. M-am rătăcit voit, și-am mâncat smochine de pe înălțimi cât să-mi rup gâtul, am picotit la umbra vreunui măslin privind marea. Aici poți să mori sau să te naști, ceea ce se întâmplă mai departe nu mai are nici o importanță.

Moonlight Sonata

A spring evening.
A large room in an old house.
A woman of a certain age,
dressed in black, is speaking to a young man.

They have not turned on the lights.
Through both windows the moonlight shines relentlessly.
I forgot to mention that the Woman in Black has published
two or three interesting volume of poetry with a religious flavor.

So, the Woman in Black is speaking to the Young Man:
Let me come with you.
What a moon there is tonight!
The moon is kind – it won’t show that my hair turned white.
The moon will turn my hair to gold again. You wouldn’t understand.
Let me come with you.
[...]

Yannis Ritsos - poetul Monemvasiei
http://www.poetryinternationalweb.net/pi/site/poem/item/2678/auto/MOONLIGHT-SONATA 

Pe lângă zid

Pe lângă zid la Methoni, Peloponezul vestic, Grecia

Asemeni unui leu răvășit de căldură mă strecor prin umbra deasă, pe lângă zid.
Nu mă vedeți în umbră, sunt 007 și sunt invizibil.
Ultimele mele rezerve izvorăsc din colțul pe care zidul-l apleacă, în care umezeala tremură, viața.
Mă târăsc asemeni unui șarpe, nici măcar nu dau din coadă, sigur nu mă puteți vedea, sunt acolo unde este cărămida cea mai arsă, mai neagră decât fundul unui ceaun ce se confundă cu mediul.
Exist datorită mediului. A promisiunii acestuia. A felului în care mă dezvolt și învăț în el —în mediu.

Mă simt idiot că nu-mi văd lumina, ce trece prin umbreluțe, prin nisipul cald împrăștiat de nimfe, prin urmele clare ce duc la malul mării și de acolo în zarea apropiată, în fața promontoriului, în pupa iahtului; marea plecare.

Trei generații

Spre Kyparissia, Peloponez, Grecia

Dimineața, la cea mai mică oră posibilă spre a vedea lumina străvezie, întâmpinam o familie de greci ce se plimbau matinal pe plajă, din care ea era româncă -generația din mijloc. Eu cu imaginea, ei cu privitul. Lucrurile se vor mișca tot timpul altfel decât bănui noi. Generațiile viitoare vor privi mirate un trecut prea ancorat într-o realitate desuetă, programată pentru așteptare. Noi nu privim la fel pe cei care nemaiavând forța fizică de a se mișca, rămân des în urmă și privesc orizontul?

Aș fi vrut să-mi spună baba ce privește? Ce este după orizont, dacă ea știe?

Pământul negru soarbe...

Pământul negru soarbe...
Copacii sorb pămîntul,
Iar soarele bea marea,
Pe soare îl bea luna.
Și-atunci, de ce prieteni,
Nu m-ați lăsat să beau ?

Anacreon (din Teos)

Antologie lirică greacă, Univers, 1970, pag.235

Dedicația mea de ziua patrie mele

Excursia în lipsa părinților

Greek Trireme by LumenIzampel

Un fenomen antic ne pune la încercare, plecarea părinților; diaspora.
Interesant este că astăzi această legătură devine foarte vie, nu pierdută cum era, sau cel puțin întreruptă.

după furtună, Katakolo-Peloponez, septembrie 2014

Într-o ordine nefirească, primul ar fi câinele, totuși primul val l-ar lua pe el.
Apoi, bunicii și în cele din urmă, dar nu ultimul, nepotul, nepoțica.
Lipsa părinților ar fi aici deductivă, nu subiectivă. Imaginea ne arată drumul spre un loc gol, acolo unde norii se risipesc și dispar. Valurile marchează ruta, itinerarul. Itinerariul.

Ne putem oare lipsi de părinți în favoarea bunicilor?
Dorim o generație a plecării părinților?

Am impresia unei stări de asediu, sigur că aici este vorba de Camus, de alegeri, de fapte, de dorințe.
Nu putem crește copii în lipsa părinților. Se simte deja asta.
Atunci de unde nebunia asta geriatrică, pensionară. La urma urmei religioasă de fapt.
Neputința unei țări de a duce până la capăt o generație tânără decade în salvarea mistică a bătrânilor.
Povestea cu funia de nisip dă roade și tinerii vor rămâne cu ultimul bătrân în perfuzii, care înainte de a le spune secretul acestei rețete; moare.
Morala?! N-au învățat nimic.

O clipă, o oră, un an, un veac

Letrina beach, Pirgos, Peloponesse, Greece

Ea s-a aplecat peste umărul lui și i-a șoptit ceva la ureche.
Eu nefiind prea aproape n-am auzit nimic.
Banda de cauciuc a început să se miște. Atunci eu repede am pus ultimele cumpărături pe spatele de cauciuc a casei de marcat.
El i-a răspuns și eu am auzit:
„Am citit numai Potopul, nu pot spune mai mult...”
În mintea mea a sunat repede întrebarea ei; „Quo vadis!”

Ea se juca cu cardul. Îl trecea din mână în mână ca și cum se ferea să nu îndoaie sau să nu o taie.
Avea o talie de viespe. Ochi căutători. Un nas pronunțat. Tânără. Îmbrăcată corporate, cu un taior de ocazie, ce părea că-i arunca umerii în aer. Pantaloni drepți, pantofi negrii cu toc mic.

El a luat cardul și-a format pin-ul. Acum discuția se referea la dilatare, pomenea de vară și de iarnă, de temperaturi. Ea era absentă. Împinse coșul spre ieșire. În urma ei el împreună cu cardul. Ușile glisante îi înghițiseră în exterior.

Am urmat eu. Puțin și repede.

Afară plouă neîncetat. Trei puradei se ceartă pe coșul meu, n-am promis nimic. Aleg în final. Ei se ceartă în continuare. Pe cel ce l-am ales a primit un coș exact înaintea mea. Nu-i OK, zice unul. Am zis, răspund eu, imitând ceva de demult.

În urma mea, omul de pază îi aliniază, ei răspund obraznic. Îi amenință, ei râd. Apoi se-mprăștie prin ploaie.

Ștergătoarele nu fac față. În minte îmi revine vântul ce umfla tenda vecinilor mei. N-am îndrăznit să mă așez pe scaun și să privesc marea cu soarele mat privindu-mă prin pânza de in. Regret și acum.

Pe șoseaua udă, farurile adulmecă apa. În mintea mea un val, dă cu sapa.

Triptic solar-acvatic

Mă gândesc să-mi fac rost de-un ochi în frunte, să fiu triunghiular vederii.
Să văd trei valuri din același loc.
Trei timpi.
Trecut-prezent și viitor.
Ochiul din viitor îmi lipsește.
De aceea omul are doar doi ochi.

Valul rotund

Pe plaja spre Peninsula Katakolo, Elea, Grecia

Cu valul în față, restul panoramei fuge înainte, se îndepărtează, astfel că valul devine arc de cerc,  un val născut din rotund.
În spate, înaintând în mare, este peninsula care adăpostește, la fel ca în antichitate, un loc bun și retras pentru acostare. De aici și până la Olympia sunt în jur de 30 de kilometri.
Printr-un ochean ce intră lumina rătăcită timp de două mii și ceva de ani, văd triremele ce plutesc lin. Începe Olimpiada, vin sportivi chiar și din peninsula Iberică, din Africa, din Italia, din Ionia; nici cei din Creta nu lipsesc, sau din Macedonia.
Agitația este însoțită de marșuri sacre, de lumini, de cântece. Într-o zi, cortegiul ajunge la Olympia. În fața Heraionului (Templul Herei) lumea privește în sus. Pe acoperiș, un akroterion are forma unui imens disc solar, ceva rotund, încastrat, neuitat.

Marea așteptare

Vedere din Thassos - photo by Vali și Miha

Dacă viața este o călătorie -cum mulți au scris înaintea mea, atunci trebuie că ajunul acestei călătorii este ocupat de marea așteptare. Cum vocabularul nu permitea extinderea, totul s-a redus la vine barza; la acea pasăre călătoare care cică aduce copilul în cioc. Așa omul apare pe lumea aceasta.

Apariția unui om în mijlocul acestui univers perfect nu poate fi pusă pe seama vreunui scenariu prestabilit în care ceilalți actori alcătuiesc doar recuzita, căci fiecare la rândul ar trebui să aibă un scenariu. Marele scenariu ar fi atunci compus doar dintr-o mare așteptare. Să ne închipuim o clipă o plajă, în care înfipte în nisip, două umbrele adăpostesc la umbra lor câteva șezlonguri. Apa de la mal are culoarea turcoazului, în larg ea se închide. Un enorm pachebot ocupă spațiul dintre umbrele. Un pescăruș pune în evidență norii. În zare munții răsar din apa mării împreună cu pinii răsuciți datorită valurilor. Nu se vede nici un om.

Această imagine face parte din marea așteptare. Fiecare dintre noi ar dori poate să creadă că toate acestea au fost făcute pentru oameni. Fals. Toate acestea au fost făcute pentru că noi dorim să punem în evidență tocmai ceea ce în absența noastră are cea mai mare valoare. Lucrurile care ne înconjoară. Acestea fac și trebuie să facă parte din călătorie. Orice cui, sau foaie de hârtie, reușesc să maculeze, să mascheze, albul vid al călătoriei noastre prin această lume. De aceea mai târziu ne-am dat seama că hainele trebuie să fie croite și mașinile vopsite. Oricum ar fi tot ceea ce ne înconjoară, cu toate apăsările, cu toate lansările, felul în care așteptăm, cum ne manifestăm, ne dă conduita acelei fâțâieli în fața morții. Cred că în acel moment ne grăbim. Odată ridicat de pe scaun, ce mai contează drumul până la ușă; poate fi parcurs cât mai repede, deodată chiar.

Privind această fotografie -care nu-mi aparține, am avut o clipă senzația că lipsa oricăruia, la fel ca apariția oricăruia, nu dă sens acestei lumi. Mulțimile de fapt sunt cele ce ocupă, ce echilibrează numărul arborilor, al păsărilor, al valurilor. Oamenii, dacă ar fi extrem de puțini, n-ar conta deloc. Zgomotul pe care l-ar face, n-ar reuși să trezească nici un elefant. Recunoașterea vine de la acel pachebot, care odată intrat în port, salvează economic o populație de zece ori mai mică, produce acel val ce deschide sezonul risipirii tuturor dorințelor. După un scurt timp, totul se împachetează și dispare la fel cum a apărut, cu tot cu dorințe. Suntem aici, pentru că suntem mulți, dacă eram câțiva, s-ar fi putut nici să ne cunoaștem. Trăiam și speram -fără să știm, într-o mare așteptare.

Moartea Marelui Reporter

Marți, orele 10 dimineața.

Marele Reporter a primit un telefon anonim -cum primea el de obicei. La rândul său a dat și el câteva telefoane. Prima mașină care a sosit în fața vilei sale, a fost Buick-ul argintiu, apoi duba albastră și apoi camionul-macara, cumpărat special pentru reportaje ce necesitau o vedere de ansamblu, mai ales de la înălțime.

Din duba albastră, Marele Reporter a filmat marile sale dezvăluiri asupra consilierilor ce puneau la cale tot felul de tertipuri care să ducă la îmbogățirea lor rapidă. Cu ajutorul macaralei a plasat microfoane omnidirecționale în arborii de lângă vilele judecătorilor, de unde a aflat cum plăteau și reușeau bogații orașului să câștige procese rapid privind ipotecile puse asupra celor ce dețineau anumite terenuri cheie în oraș.

În fine, în Buick au fost înregistrate convorbiri între comercianții ce doreau să se înțeleagă asupra prețurilor ridicate, între amanții de pe diferite scări sociale, între asociații veroși ai multor firme dubioase, între avocați ce lucrau cu procurorii și multe alte fapte date în vileag.

Toată lumea știa că Marele Reporter, prin veleitățile sale, prin capacitățile sale, a reușit să pună ordine în oraș. Astăzi Buick-ul lui era taxi, vopsit în galben, mâine, cu aripioare pe aripile din spate și vopsit în roz, era mașina mirilor. La fel cu duba și cu macaraua mobilă, adevărați spioni aparent nevăzuți. Astăzi lucrau la linia de curent electric, mâine la canalizare, poimâine duba împărțea pâine săracilor, era vopsită-n alb; macaraua își pierdea timpul în gară mutând marfă între vagoane, de acolo vedea multe și auzea și mai multe.

O liniște dubioasă se așternu peste oraș. Frica unui lucru făcut aiurea, sau fără responsabilitate, apăsa asupra făptuitorului. Apăreau astfel autodenunțări; zugraful care a dat cu var peste priza electrică, șoferul ce a ocolit sau vânzătorul de zarzavaturi ce a cântărit și pământul de pe morcovi. Oamenii doreau să facă numai fapte bune, dar ele de multe ori nu ieșeau precum au plănuit; podul a căzut la viitură, o antenă a zburat de pe o casă și s-a împlântat într-o babă, umbrela babei a luat-o vântul și a produs un scurt-circuit pe liniile aeriene de curent electric. Au fost arestați, atât cel ce a fabricat umbrela cât și cel ce a turnat stâlpii de beton vibrat cu ajutorul cărora s-au instalat liniile aeriene de transport al energiei electrice în oraș. Asupra acestora, în afara celorlalți a planat mult ideea unei înțelegeri tacite, ea nu a fost dezvăluită nici astăzi, dar bănuiala a făcut pe mulți jurați să dea dreptate procurorilor.

Orașul se îndrepta încet spre o ordine deplină. Nici găina nu mai făcea ouă fără ca și cocoșul să cânte. Cocoșul nu cânta aiurea și soarele nu răsărea când vroia el. Nici ploaia nu venea nechemată, la fel ca trenul, trebuia anunțată. În închisoare erau deja doi meteorologi.

Marele Reporter dezvăluia totul. A picat chiar și înțelegerea șobolanului cu șoarecele, a vulpii cu lupul, oamenii deja erau pe planul secund. Marele Reporter aranja deja natura. Cât efort, câtă durere, de aceea îl apuca din când în când durerile de inimă. Ducea mâna pe piept și se plângea că-i singur și că numai el duce totul și că fără el totul se duce de izbeliște. Armata de sclavi se ruga să nu-i lase singuri că ei nu mai știu ce să facă, etc.

Tot orașul era cu Marele Reporter, știrile lui erau sughițate de copii în fașă, nici sânul mamei nu mai dădea lapte dacă nu apărea la știri fără ceva senzațional. În timp senzaționalul a rămas la pomul uscat ce a înfrunzit după un an sau la norul ce a acoperit în sfârșit luna. Un om ce a băut toată viața cinci litri de bere pe zi avea acum constipație, o găină nu mai oua, un cocoș nu mai cânta.

O celulă de criză s-a instituit în oraș fără știrea lui: Marele Reporter trebuia să moară!
Cum?!

Asasinatul a ieșit repede din discuție, medicamente ce puteau să-i provoace moartea? nicidecum, mai ales cu armata de medici de lângă el. Un accident? poate o rachetă termonucleară care să distrugă și orașul și pe toți odată.

Totuși, marți dimineața cineva a dat telefon și la receptor s-a auzit cum dă o adresă exactă și dezvăluirea unui eveniment grozav. Telefonul îi era adresat Marelui Reporter pe numărul lui special de urgență. Care,la rândul său a dat și el câteva telefoane. Prima mașină care a sosit în fața vilei sale, a fost Buick-ul argintiu, apoi duba albastră și apoi camionul-macara, cumpărat special pentru reportaje ce necesitau o vedere de ansamblu, mai ales de la înălțime.

La ora 10 și jumătate erau (toți) pe pod. Pe pod era multă lume. La telefon i se comunicase că va avea loc o sinucidere a primarului orașului undeva în zona podului de peste râul ce traversa orașul.
Buick-ul s-a avântat primul în intersecție, semaforul nu conta, dar din stânga și dreapta două camioane s-au lipit de portiere, cât pe-aci să strivească limuzina, în spate nu mai putea da, că era duba și în spatele dubei macaraua și spatele macarelei alte mașini și tot așa.

Podul blocat de lume. Marele Reporter a deschis geamul și tot întreba ce se întâmplă și lumea se văita și dădea din cap. Marele Reporter ducea mâna la inimă. Mai apoi s-a auzit un strigăt, o bufnitură, un pleoșc...

Marele Reporter tot întreba ce se întâmplă și lumea deja își smulgea părul din cap. Marele Reporter mai ducea și cealaltă mâna la inimă. Mai apoi s-a auzit o împușcătură și iar un strigăt și Marele Reporter a scos mâna pe geam și dădea din ea făcând semne, cei din spate făceau și ei, toată lumea făcea semne. Marele Reporter a făcut infarct. Totul pe seama evenimentului la care nu putea asista, pe care nu-l putea prelucra, materializa. Inima lui a făcut poc ca o împușcătură și răsuflarea lui a icnit ca un strigăt.

Afară pe râu, sub pod, apa curgea la vale așa cum o făcea de sute de ani sau poate de milenii, pe margine, cetățenii se simțeau bine, beau bere sau vin, mâncau ceva sau se uitau, toți participau la un spectacol dat în onoarea Marelui Reporter. Pe apă nu întâmpla nimic, nici pe pod, nici sub el. Toți au venit că se dădea o bere și un mic pe gratis. În final totul a ieșit ieftin, Marele Reporter a murit chiar repede, după moartea lui știută, cetățenii au plătit berea și micii.

Articol semnat de Micul Reporter.