„Aici ești !” și mâna mamei se rotea în jurul buricului.
Certitudinea existenței mele era datorată conștiinței mamei mele.
Existam în trupul ei lăuntric prin dorință.
Lumina ce mi-a invadat viața s-a datorat nașterii, martoră fiind mama mea.
„Te iubesc !”mi-a spus ea atunci când eu am înțeles ceva din asta.
Ce roman este viața mea, ce foileton în umbra calmă a unui trecut lipsit de personajele celor care mi-au dat viață.
Ce prezent apăsat de-o existență folosită în achitarea ratelor și a taxelor ce privesc viitorul copiilor mei, trăiesc în urma celor ce au crezut că odată cu mine se va naște o nouă lume.
”Aici !„ este ultima destinație, de aici nu a plecat nimeni. Amăgirea în fapt provine că în plecarea celor care înaintea noastră ne-au provocat existența ar fi folositoare cuiva. Amăgire transformată în așteptare, în ceea ce urmașii noștri ar putea ridica la rang de servitute toată experiența și cultura noastră, ca un drum bătătorit în ceea ce numim progres.
„Aici ești !” este doar o amintire a felului în care preexistam, de ceea ce a urmat nu sunt vinovat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc