Se afișează postările cu eticheta pasăre. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pasăre. Afișați toate postările

sâmbătă, 21 februarie 2015

Ultimatum

Nu învie nimeni. În urma războaielor, rămân covoarele nebătute, băuturile sigilate. Femeile se ocupă de alte lucruri. Rămân să cred, în urma războiului, că voi rămâne ultimul bărbat viril.

Ce vis, ce anvergură, ce aripi, ce om-pasăre... pentru cei care n-au văzut filmul.
Sunt atenuat încă de culoarea inodoră a alcoolului distilat din grâu și secară. Pot conduce. Inconștient. Suicidal.

M-am răzgândit în a vedea ultimul război. M-am răzgândit în a citi despre ultimul război. Despre ultima instanță: judecată.


miercuri, 30 aprilie 2014

Inefabilul ca fiind ceva fragil, dar și trecător

pentru Robert S, - cel pământean
Cuibul nostru
Ploaia ce-a trecut și-a lăsat o după-amiază atât de frumoasă, a fost benefică luminii, care, devenind orizontală, reflectată de betonul ud al curții mele, a reușit să-mi arate inefabilul.

Timp de o lună o pereche de păsărele (bănuiesc că sticleți) au tot cercetat să-și facă un cuib undeva deasupra bucătăriei (nou construite) pe grinzile de brad proaspăt geluite. Sunt sigur că mirosul sigur al pădurii le-a atras. Sunt sigur că munca lor era pe jumătate îndeplinită și de aceea, cam acum două luni, într-o duminică, dimineața devreme, le-am construit repede un palier și-apoi am șters-o toți de-acasă. Toată duminica a fost a lor, a păsărilor, în recunoașterea noii arhitecturi minimaliste, dar și structuriste (structuraliste -pentru cei aspri) a cuibului lor.

Astăzi, cu ajutorul unui soare moale, cu ajutorul nebănuit și trecător a unei lumini izvorâte dintr-un sol rigid și neted, lins de apa unei ploi de vară, am reușit să pătrund inefabilul.

Inefabilul este de fapt ceva foarte fragil, este limba care bâlbâie în căutarea spre exprimarea unei mari treceri; de aceea susțin că inefabilul este și trecător.

vineri, 25 aprilie 2014

Cinci alternanțe ale cunoașterii

Prima

Numele fetiței îl știm. Ea a fugit în grădină pentru a citi o carte. O carte de poezie. În carte există un poem scurt despre cântecul unei păsări.
Locul cel mai liniștit este în spatele grădinii, acolo unde toate grădinile caselor vecine se unesc.
Acolo crește alunul, fiind neîngrijit s-a transformat într-o tufă imensă și greu de pătruns.
Fetița citește versurile ce redau atât zborul cât și trilul păsării cu voce tare. Apasă fiecare cuvânt. Este liniște și glasul ei răzbate printre grădini foarte ușor.

A doua

Fetița citește poemul strigând fiecare cuvânt, i se pare că nu-l aude, de aceea ridică vocea.
Vântul adie alunul sub care ea s-a așezat, sub care s-a îngrămădit. Alunul pare că o primește și pocnește verde de fericire.
Uneori fetița se oprește intrigată de zgomotele seci ce zboară deasupra capului ei. Îi este greu să fie atentă și dealtfel credem că nu înțelege mare lucru din versurile țipate.

A treia

Precum știm, pe fetiță o cheamă Alice.
În timp ce citește domol poemul, o pasăre începe să ciripească deasupra ei. În alunul bătrân sub care se așezase. Ciripitul vioi o deranjează. Fetița citește șoptind.

A patra

O pasăre mică, poate un pițigoi, s-a ascuns undeva prin alun. Cântecul ei melodios dă ritm poeziei pe care fetița o citește în gând în umbra alunului.

A cincea

Fetița nu mai citește deloc. Pare că recită. Dar de fapt cântă, își întinde aripile și zboară.

miercuri, 19 martie 2014

Întoarcerea cneazului



http://yablor.ru/blogs/palehskaya-lakovaya-miniatyura/876733
Și cneazul se întorcea la fiecare decadă, care socotită după vremurile noastre ar fi de ordinul sutelor de ani, căci nici precizia să o prezică cineva n-ar fi cu putință. Cneazul venea de la răsărit și venea odată cu soarele în acea dimineață ploioasă, căci așa se făcu; să plouă din înaltul cerului și lumina să vină de după ziduri, de după arborii grădinilor.



Și cneazul acesta falnic venea de la bătălie. Purtase peste tot răsăritul chipul lui Hristos și dușmanii cădeau numai la vederea acestuia. Dar odată cu căderea lor, răpuneau și tovarăși de nădejde ai cneazului. Armata se tot împuțina și caii mureau de dorul ieslelor de-acasă.

Cneazul s-a întors și de data aceasta și socoteala dușmanului dădu greș.
Rugile rușilor fură ascultate. Pământul înapoiat.
Numai că vremurile se schimbaseră, așa cum de fiecare dată oamenii schimbaseră vremurile.
Asta înainte ca vremurile să-i schimbe.
Cneazul nu mai merse spre răsărit, căci neamurile de-acolo ori se împuținaseră, ori se potoliră.
Cneazul trebuia să meargă spre soare-apune și lucru acesta-i făcea rău păsării lui.



Pasărea cneazului era Pasărea de Foc. Pasăre pe care cneazul a primit-o de mic copil.
Pasăre mai vie decât focul stelelor, decât adâncul Baikal-ului, decât strălucirea oțelului.
Pasăre cântată mai mult decât orice sfânt, pasăre rea.

Nu-i clipă de gândit, așa cum nu-i cal de nestrunit, cum nu-i om încercat și femeie de ferecat.
Cneazul porni spre întunecare la o mare confruntare.


Așa aflară de Marele Sfat de-afară.
Lumea aceea întunecată, cu soare puțin, strânseră oști viclene pentru a porni spre cetatea cneazului.
Lucrurile acestea se petreceau demult, demult de tot. Și venirea cneazului le ieși în întâmpinare, lor, vremurilor și uneltirilor.

De fiecare dată întoarcerea este vestită de vremuri. Nu există o reîntoarcere, nu există acel soi de trădare, de răzgândire. Cneazul se întoarce pentru că a fost plecat. „Veniți, veniți!”

Și bătălia începu.


Caii albi și caii negri.
Săbiile scurte și sulițele lungi.
Caii roșii.
Oamenii roșii.
Așa s-au amestecat toate și tot.

Nu-i rost de izbândă, nu-i rost de fugă.



Un nour dispare și din el cneazul tresare.
De jos o vulpe apare, crucea plutește, un câine răsare.
Un vuiet se aude...
* Președintele visă și un vuiet îi bubuia în urechi.
Un călugăr erudit îi ascultă visul.
Înainte de a mânca, în preziua visului președintele știa ce are de făcut.

Ne bântuie de fiecare dată o cronologie a întoarcerii.