Bufnița - glaukopidis

Spre Piatra Craiului, prin pădurea deasă, în mijlocul ei, bufnița privește sferic.
Una dintre alternative ar fi cea a întâmplării, a inventării momentului, a poveștii, astfel încât încă un mit să se înghesuie în desaga unui Sisif ce nu împinge doar o piatră, ci urcă și o desagă de povești alternative o dată la o sută de ani pe o Golgotă a uitării originii umane și unde se ridică continuu însemne care acum au geometria crucii pentru a nu lăsa oamenii să uite de existența celorlalți dinaintea lor.
Cultura semită este figurativă, la fel ca scrisul, gramatica transparentă, accentul vocal fiind totul.
De aceea, pe latitudinea noastră, în bogăția de culori, ochii celor care te văd devin invizibili, contrastul lipsind.

O umbră rece, asemeni unei ploi dese și repezi s-a lăsat pe creanga subțire a unui brad matur. Vreme de jumătate de minut, bufnița m-a privit orizontal în timp ce eu încercam să o fotografiez, să-i prind privirea.

Cealaltă alternativă ar fi cea a observării, a felului în care Sisif lasă o clipă piatra să cadă la vale -pentru a o întoarce spre deal a nu știu câta oară mai târziu, și-și contemplă iadul din jurul său.

„Privit așa, de pe o coastă, lipsit fiind o clipă de-o grijă, iadul acesta, pare că nu-i greu pentru cei ce nu-și doresc vreun bolovan de dus sau de gândit în viața lor.”

Și Zeița privește!

Despre catarg

Photo by: Yuri Borba

Camera: Nikon/Fuji Lens:

150-500mm F5-6.3 APO DG OS HSM

With closed eyes and a firm stance, Burrowing Owl, appears to be meditating the first light of a new day.

≪Histos, în general orice stînd în picioare (de la verbul histémi, „eu înalț”), este în același timp arborele trinchet al unei corăbii și războiul de țesut grecesc, care, ca și catargul, și spre deosebire de războaiele de țesut moderne, era vertical mai degrabă decît orizontal. Histos sau histion este rețeaua, pînza țesută pe război și histia sînt de asemenea, velele.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Design & Print, 2011, pag.73.

Ulise (Odysseu) pune să fie legat de catarg, sunt în apropierea locului împrejmuit de stânci. Sirenele înoată aici și cântă chemând marinarii la ele.

„Doar eu, spunea [Ulise], să le ascult glasul lor, strîns în funii legate,
Ca un buștean cetluit, să stau locului, fără mișcare,
Drept, lîngă stîlp de catarg:  grele funii legat să mă țină,
Iară de-oi vrea să mă rog de tovarăși ca drumul să-mi deja,
Voi și mai strîns, cu mai multe odgoane pe loc să mă țineți!”

Homer, Odysseia,Paideia, 2009, trad. Slunșanschi, 12, 160-164, pag.157.

Ori nu aceasta este cunoașterea? Drept în bătaia vântului, împotriva tuturor, chiar dacă uneori te mai uzi puțin !?
Sau ca o bufniță la primele ore ale dimineții!

N.B.
Histos vă sună cunoscut?

Cu un singur ochi

Înțelepciunea nu are nevoie de ochi pentru a sesiza în imagini realitatea.
Bufnița pare că acum privește cu un singur ochi, trage oarecum cu ochiul.
Zeița Athina (Atena) are în jurul ei, pe lângă coif, suliță și scut, și o bufniță, este întruchiparea înțelepciunii, proveniența bufniței nu este foarte clară, în schimb a zeiței comportă o creație singulară.


Zeus, privind în spate la șirul de detronări divine, crede oracolul -însăși Uranus, care-i spune că dacă Metis, soția lui -prima soție, va naște un fiu, acesta îi va lua locul; tulburat de această vedenie o înghite, așa gravidă precum era și se liniștește prin asta. După un timp începe să-l doară capul, nici o ambrozie și nici nectarul nu pot pune capăt acestor dureri, de aceea îl cheamă pe Hefaistos să-i despice capul și să vadă cei acolo.


Metis l-a ajutat pe Zeus să lupte împotriva titanilor și datorită înțelepciunii acesteia reușește să-i înfrângă și să obțină astfel dominația asupra lumii, bucuros Zeus a luat-o de nevastă.


Din capul deschis al lui Zeus sare afară o fată îmbrăcată cu pieptar, coif  și gata de luptă, ochii ei sunt ca azurul, vocea calmă cheamă mai degrabă la pace decât la război, este Zeița Athina (Atena), zeița înțelepciunii.


Poate rolul acestei zeiței ar fi rămas local, dar universalitatea, diversitatea s-a răspândit și datorită lui Homer, prin Odiseea. Această zeiță este protectoarea lui Ulise, îl învață și îl liniștește, îi arată și-i povestește despre lumea cea mare. Toată rătăcirea este de fapt sub acest semn al rațiunii, toată peregrinarea este o poveste din care trebuie să înveți: călătoria pe care o începi tânăr și plin de avânt, la jumătatea ei ajungi să te bați chiar și cu zeii, răbufnirile personale țin de dorință, de efort, de luptă. Apoi drumul se întoarce, din înaltul lui vine la vale și nu știi cum să-i încetinești căderea. Orice amintire este acum o frână, orice vis parcă te mai întinerește și orice alergare de scurtă durată îți mai prelungește dorința.


Să guști viața,  nu să o bei pe nemăsurate i-ar fi transmis Zeița lui Ulise, mai păstrează ceva și pentru Ithaca.


De aceea ochiul bufniței este ochiul Zeiței Athina (Atena), în cristalinul acestuia găsești tot albastrul pur pe care cerul îl dă păsării în zborul ei la vremea crepusculului. Atunci când umbrele dispar, când lumina moale vine din toate părțile, reflexie a emisferei cerești, atunci este timpul de gândit.

Bufniţa

Dacă omul n-ar fi înălţat fruntea, privind spre cer; n-ar fi văzut păsările.
Zborul celor lipsite de braţe i-a trezit dorinţa de călătorie: oamenii călătoresc cu picioarele, schimbul cu zborul, schimbul rezervat mâinilor, celor ce vor face mai târziu zborul, prin tehnică.
Dorinţa de zbor este rezervată celor ce sunt înţelepţi şi refuzată celor neînţelegători, încăpăţânaţi, pătimaşi, lipsiţi de răbdare. Este în fapt mitul lui Dedal şi Icar, a celui ce părinte fiind, stabileşte strict coordonatele zborului, nu mai sus de nori, nu aproape de valuri şi fiul; doritor şi neîmblânzit din fire ce mai târziu ridicându-se în preaînaltul cerului se prăbuşeşte cu aripile dezlipite, dezlânate din cauza cerii topite de razele soarelui, ceară ce lega toate elementele aripii.

Dintre toate zburătoarele, bufniţa, a fost aleasă de anticii greci ca fiind pasărea ce simbolizează înţelepciunea. Fiinţă nocturnă, cu ochi ce-i stabilesc bine coordonatele, bufniţa a fost aleasă de zeiţa Athina (Atena) ca fiind mijlocul prin care poate comunica noaptea cu mintea celor care, aleşi de ea, au nevoie de ea.


Piesă rară, într-o mărime considerabilă, bufniţa ce ne întâmpină la intrarea în Muzeul de la Acropole (Noul Muzeu), are copia mai sus. Ochii ce par goi, privesc într-un unghi ce-l acoperă şi pe cel ce stă jos şi pe cel ce stă în picioare, de sus până jos am spune noi.

Dacă poziţia bine definită pe monedă ar nuanţa înţelepciunea de a fi cheltuită aşa cum ar trebui, prin asta banul şi-ar pierde din valoare, moneda ar rămâne în palma celui ce o priveşte. Dar simbolul nu mai are puterea din trecut, nu mai reprezintă nici măcar vreo legătură cu divinul, în cazul acesta, şi nu numai, simbolul dispare. Dacă dispare umbra atunci, ori dispare obiectul din faţa luminii sau lumina însăşi; la alegere.

De aceea poate, simbolul vinului ars Metaxa, are două bufniţe; înţelepciunea de-a bea cu măsură, sună a pleonasm desigur, căci odată fiind înţelept, având bufniţa în braţe nu mai trebuie să o priveşti pe cea din afară pentru a realiza cine eşti şi unde te afli.

Într-un periplu ce a cuprins Athina (Atena), ca metropolă, ca şi cultură, am prins o carte minunată a doamnei Marisa de Castro, născută în capitala Greciei, grecoaică prin origine, care s-a aplecat cu entuziasm în a explica simbolurile şi legăturile pe care acestea le au între zei şi oameni. Am realizat că turiştii ce cotropesc la figurat Grecia, împrumută pe termen nelimitat înţelepciunea locului, pe când ei, locuitorii acestui minunat loc şi-o pierd la fel, treptat. Dar aşa cum Herodot scria: "asta-i altă poveste", eu voi încerca să mă explic în următoarele postări.

Glaukopidis

http://zixthgrade.edublogs.org/2009/03/24/this-week-in-zixth-grade-16/

      Există priviri ale păsărilor, ale animalelor sălbatice, care ascund în spatele oglindirii irisului lor o căldură pe care noi oamenii, în grabă, o numim umană. Poate mai nimerit ar fi fost să-i spunem supraumană; asta din cauză că nu pricepem, oricare ar fi ipotezele, ele se dovedesc a fi concluzii nedemonstrabile -deci peste puterile noastre şi putem să mai subliniem că este supraumană, pentru că uitând mitologia, ancestralitatea, noi facem din neînţelegere un deziderat sălbatic, distrugător, asta ne plasează mai jos în privinţa naturii şi a locuitorilor ei.

         Privirea animalică poartă în ea şi o semnătură paraumană, efortul comun de supravieţuire şi selecţie pe această planetă. În ambele cazuri, anticii greci vedeau adâncimile cu care zeii îi scrutau.

În cazul bufniţei, această privire scrutătoare se numeşte glaukopidis, şi este privirea Atenei, pe care Homer o întrebuinţează ori de câte ori trebuie ca ocheanul divin să protejeze. La sfârşitul cântul II din Odiseea, "Minerva este cu ochi strălucitori", care văd prin noapte încotro merge corabia. Cultul lui Homer pentru ochii Atenei, fac ca glaukopidis, care înseamnă în traducere "cu ochi de cucuvea" să fie printre primele metafore cu caracter divin.

       În Cântul XV (385), "Minerva, vînt prielnic le trimise", aici ea fiind "Zâna cu ochi lucii" în traducerea lui Murnu, glaukopidis din nou în text. Oricare ar putea fi interpretările, cred că privirea, indiferent de provenienţa lor, induce cel mai mare efort de înţelegere. Ni se pare simplu, priviţi portrete, timpul va trece atât de repede privindu-le, încât minutele par subdimensionate.