``This day, is that day``

View of Messenian bay from up hill near Koroni

În singura zi de august când a plouat la Koroni, ambarcațiunile au fost ținute la mal de teama vreunei furtuni rostogolitoare ce-ar fi pricinuit mari pagube printre plutitoare.

Pescarii și-au împrăștiat poveștile prin tavernele înghesuite în piatră, în timp ce afară umbrele erau strânse și scaunele întoarse și atârnate.

Era o vreme ce ținea doar de felul în care reușeai să nu te plictisești.

Totuși, o velă ridicată stârnea curiozitatea privitorului, și ambarcațiunea lua în voltă evadarea din port. Îmi apărea asemeni unui velier, dar sigur era mai mic și trinca fiind coborâtă, vasul părea mai lung.

În tot soiul ăsta de explicații sigur vasul era singur pe kilometri pătrați și paza de coastă, la rândul ei singură era sigură.

În toate nenorocirile ce vin, vina este a celui ce ridică vela în furtună, a oii ce ridică -din turmă, capul; a țapului ce dă cu coarnele în necunoscut. Și totuși, în felul în care micul iaht naviga, temut într-un fel de cerul negru ce venea de la Kalamata, din nord, cu munții Taygetos pavăză în est, cu dorința de evadare, nu pot scrie că nu sunt invidios pe cel de la timonă, sau pe cel de la radio. Înclin să accept orice fel de scăpare, de revoltă și de profesionalism în ceea ce se numește personalitate și caracter. Declin în fața celor ce doresc doar gloria ce pândește după neatenția „marelui oaspete” din casa fiecăruia.

Într-o singură secundă am înregistrat pe cei care nu se tem, merg înainte siguri de asta și care, pentru că în final se termină totul, știu asta, punctul Terminus!

The other side of view

Din satelit acțiunile par altfel: no escape, o groază de filme ne-au învelit privirea într-o celulă de staniol din care lumina nu poate evada decât atacând retina.

Primesc orice explicație ce ține de legile fizicii, privind diferența de densitate ce a dus la crăpăturile radiale în jurul țestei de nucă.

Filmul ne arată ceea ce se întâmplă sub gheață, sub raza de lumină, în umbra nucului. De aceea în final filmul poate fi mai bun decât orice explicație din satelit, decât orice experiment dintr-un laborator ce ține de mecanica fluidelor, toate acestea pentru că filmul ne arată cealaltă parte a inexplicabilului, la care și un fizician renumit pune botul.

Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului

Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

Intersecții

Construcția corpului nou al Spitalului de Copii „Louis Țurcanu”, Timișoara.

Moira țese. Toate liniile de deasupra vor trasa unghiuri solide prin care copiii vor evada din această lume.

Poarta Nordică

Micene, Mycenae

Poarta Nordică, locul după care soarele poate nu ajunge niciodată. Nordul ce semnifică nu numai întuneric, dar și frig. La Micene, Poarta Nordică, respectă întocmai misterul, este poarta pe unde a fugit Orestes după crima comisă din răzbunare. Nu fugi niciodată pe poarta din față, ci pe cea din spate. Poarta din spate care este Poarta Nordului, poarta evadării în fapt.

Privind spre interior dorind spre exterior

În aceeași zi, și la aceeași oră; am deschis ușa și Lora înăbușită de căldura unei primăveri neașteptate, m-a privit calm și obtuz. Poate nu în același minut, poate mai târziu, un bondar imens a pătruns în bucătărie, luat pe val de miros, de căldură, de dorință.

Lesne ne putem rătăci după colț, după copac, sau chiar după raft. Bondarul s-a rătăcit imediat și fereastra largă în lumina ei, i-a dat o clipă salvarea dorită. Nu fereastra luminoasă i-a dăunat, ci ușa.

În timp ce mă luptam cu bondarul într-o mimică demnă de mișcările unui dans indian, disperat, am deschis și fereastra. În urma acestei evadări, Lora s-a ridicat și a părăsit unghiul de libertate din care eu o puteam privi.

Mă gândesc, fără a dori neapărat ceva, ce este mai prețios? O libertate impusă sau o dorință de evadare?

Panorama - în stânga Penelopa

Rafina port, Attiki, Greece

Am învinuit pe cei care ascunzând realitatea au reinventat simbolismul.
Dar nu vina ce o purtau -cei care reușeau păcăleala, mă irita, ci faptul că odată cu trecerea timpului, aveau dreptate. Asemeni unei nade pescărești care nu te poate păcăli atâta timp cât ești tânăr -felul ei prea domol de a se mișca, în contradicției cu dinamica juvenilă, nu cadrează dinamic, nu țintește bine. În schimb, pe cel lent, obosit și flămând, nada îi pare reală, îi apare normal, face parte din secvența în care Birdman apare în primele două episoade, și mușcă. Pradă ușoară, pește la kilogram; de neiertat.

Atunci stau și mă întreb, unde-i maturitatea, unde-i înțelepciunea și într-o formă ultimativă; unde-i Penelopa?
Răspuns: Undeva la stânga, numai că-i lipsește începutul, vigoarea adică, amintirea ce se dedică.

Privind tabloul, nu-mi pot răspunde la întrebarea ce poate fi enunțată:
Pe când evadarea?

Îmi aduc aminte imediat de Papillon, de Henri Charrière - scriitorul și actorul acestei vieți de evadat.
Ce ne lipsește?
Ori aici, poate și Sokrates ar putea răspunde; Dorința !
Și mai departe?
Mai departe nimic.

În cazul evadatului Papillon, era dorința de a trăi pentru a se răzbuna. Dar într-un fel viața a reușit să-l uite pe contele de Monte-Cristo, pentru ca mai departe să poată fi fericit.

În cazul celor mulți este apăsarea zilnică a unei sigure activități care le dă siguranța unui singur enunț: acela că pot supraviețui.

Nici măcar supraviețuirea nu este conștientă, dacă cumva asta se înțelege, este sigură că în afara unei zile de astăzi, mâine este o zi în care ei își pot dedica ziua de astăzi; aici este marea satisfacție a multora, a continuității facile, imuabile, lipsite de vreun deziderat, scop sau ... în final dorință.

Unde sunt eu?
Eu oscilez, eu sunt un tic-tac!

Lăsând la o parte intempestivul

Delphi, Apollo self libation

Asupra lui însuși se produce magia. Sau se produce asupra lumii? catalizator fiind Zeul!
Este exact ca vocea de la telefon, răspunde nefiind sigură de cel care o caută, numărul nefiind cunoscut.
La fel cel care caută, nefiind sigur de numărul cunoscut.

Nici Zeul nu numără, în felul său nemuritor nu există o constantă, o rotație după care toate fiind necunoscute nu mai trebuiesc cunoscute, fiind rotite.
Surprinzătoare rămâne totuși vocea, zgomotul curgător a libației, fiind prea înaltă sau prea joasă. Înclin spre cea joasă. Rămân atârnat. Zugrăvit.

Aș putea să mă trezesc la un țipăt.
Acesta nu apare. În lumea mea păsările doar privesc. Uman ar fi ca preoteasa să țipe, nu să cânte și nici să se cațere pe stâncă ca și cum ai merge pe bicicletă. De aceea, nefiind întrunite toate condițiile umane, Zeul rămâne singur.

Atunci când Zeul rămâne singur, lumea strigă, vocea ei este mută și nu mișcă nimic. Libația apare ca o ultima formă de evadare. Evadare a lumii, sau a Zeului?!

În așteptarea Marelui Feribot - evadări

Capul Sunion, Grecia

≪Soarele e la orizont și curînd o să dispară. Însemnînd că e vreo șase. Să sperăm că noaptea n-o să fie prea agitată, deoarece știu ce înseamnă statul îndelungat în apă, care-mi sleiește puterile.

Beau cîteva înghițituri zdravene din burduful de piele al lui Santori, după ce-am înfulecat doi pumni de miez de nucă. Foarte satisfăcut, după ce-mi usuc mîinile în bătaia vîntului, scot o țigară și-o fumez cu încîntare. Înainte de s-a lăsat noaptea, Sylvain și-a fluturat prosopul, și eu pe-al meu, în semn de noapte bună. E tot atât de departe. Stau așezat, cu picioarele întinse. Mi-am stors cît am putut de bine bluza de lînă și-o îmbrac. Bluzele astea, chiar ude, țin de cald, și-am sințit frigul chiar în clipa în care a dispărut soarele.

Vîntul devine mai răcoros. Doar norii dinspre apus sînt scăldați la orizont într-o lumină trandafirie. Tot restul se află acum într-un semiîntuneric care se întețește din clipă în clipă. La răsărit, de unde bate vîntul, nu sînt nori. Înseamnă că deocamdată nu-i pericol de ploaie.

Nu mă gîndesc la absolut nimic decît doar să mă țin bine, să nu mă ud fără rost și mă întreb de n-ar fi cazul, dacă mă cuprinde oboseala, să mă leg de saci, sau dacă nu-i prea riscant după experiența făcută. Apoi îmi dau seama că mișcările mi-au fost stînjenite deoarece lanțul era prea scurt, unul din capete fiind împletit inutil cu frînghiile și cu sîrmele sacului. Capătul ăsta e ușor de recuperat. Așa că o să am mișcările mai libere. Potrivesc lanțul și mi-l prind iarăși la brîu. Piulița, plină de unsoare, funcționează ușor. Nu trebuie strînsă prea tare, ca prima oară. În felul ăsta mă simt mai liniștit, deoarece intră spaima-n mine la gîndul că aș putea să adorm și să-mi pierd sacul.

Așa-i, vîntul se întețește, și valurile de asemenea. Toboganul funcționează de minune, cu tot mai accentuate diferențe de nivel.

S-a înnoptat de tot. Cerul s-a umplut cu milioane de stele, iar Crucea Sudului strălucește mai tare decît toate celelalte.≫

Henri Charrière, Papillon, Volumele III-IV, ed. Meridiane, 1972, pag.168-169.

Evadarea

Odată prinşi, odată salvaţi de evadare şi de toate riscurile pe care le implică sensurile noii libertăţi căpătate printr-o promiscuitate dinamică a celor ce trebuiau să vegheze asupra suprimării acestui sens de libertate, de fapt totul este elaborat fals.
Evadaţilor, celor care ar dori să suprime sensul îngrădirii lor, merită pedeapsa celor ce ar trebui să pândească la orice stimul la care aceştia, primii, reuşesc să-şi completeze matricea matematică a evadării. Dacă de gardieni este vorba, atunci ducem mai departe efortul lor: pedeapsa lor, prin care ei devin "deţinuţi", lipsiţi de orice orizont personal, cuprinşi şi suprimaţi de o lume prea modernă pentru slujba lor. Pedeapsa, dacă ea este completarea acestei fraze, devine o fraternitate cu ucigaşul, violatorul, hoţul în cel mai bun caz, prin care "zidul" se fereşte de razele soarelui reflectate din interiorul teritoriul cuprins de el. Afară este finisat, "apreciat" prin ultimele tehnologicii constructiviste, cuprins chiar de "grafitti" a unor studenţi, iar în interior, lăsat; cu primele incertitudini ale primilor deţinuţi şi cu ultimele păreri ale primilor frustraţi: sentinţe, răzbunări, urmate de speranţe, refulări şi rătăciri.
Într-o scurtă încheiere, într-o incertitudine a evadării; este vinovat inclusiv "zidul"!