Bufnița - glaukopidis

Spre Piatra Craiului, prin pădurea deasă, în mijlocul ei, bufnița privește sferic.
Una dintre alternative ar fi cea a întâmplării, a inventării momentului, a poveștii, astfel încât încă un mit să se înghesuie în desaga unui Sisif ce nu împinge doar o piatră, ci urcă și o desagă de povești alternative o dată la o sută de ani pe o Golgotă a uitării originii umane și unde se ridică continuu însemne care acum au geometria crucii pentru a nu lăsa oamenii să uite de existența celorlalți dinaintea lor.
Cultura semită este figurativă, la fel ca scrisul, gramatica transparentă, accentul vocal fiind totul.
De aceea, pe latitudinea noastră, în bogăția de culori, ochii celor care te văd devin invizibili, contrastul lipsind.

O umbră rece, asemeni unei ploi dese și repezi s-a lăsat pe creanga subțire a unui brad matur. Vreme de jumătate de minut, bufnița m-a privit orizontal în timp ce eu încercam să o fotografiez, să-i prind privirea.

Cealaltă alternativă ar fi cea a observării, a felului în care Sisif lasă o clipă piatra să cadă la vale -pentru a o întoarce spre deal a nu știu câta oară mai târziu, și-și contemplă iadul din jurul său.

„Privit așa, de pe o coastă, lipsit fiind o clipă de-o grijă, iadul acesta, pare că nu-i greu pentru cei ce nu-și doresc vreun bolovan de dus sau de gândit în viața lor.”

Și Zeița privește!

Dansatoarea vieții

Greece, Messenia, Kalamata Museum

În ordinea dorințelor, în final, suntem ceea ce suntem. Știu că sună biblic, testamentar, dar faptul că suntem unde ne aflăm ni se datorează. Celelalte evenimente mai mult sau mai puțin fericite au gradul lor de deviere și de toleranță, așa cum la rândul nostru ne aflăm în mijlocul celor pe care-i înțelegem, îi acceptăm și-i tolerăm în final.

Corpul nostru devine ceea ce starea noastră interioară o determină și aici nu mă refer la cei cuprinși de boală sau de evenimente în care constrângerea devine cotidiană. În libertate, ajungem ceea ce ne dorim, sigur că mulți tânjesc după un efort care i-ar fi dus mai sus.

În dansul nostru viu, suntem muzica pe care o auzim și pe care o ascultăm ca fiind viața noastră.

Culori în alergare - oameni în căutare

in wild in my backyard

Umaniștii au simțit nevoia de-a explica, de a defini sau chiar de-a enunța cele ce ne înconjoară într-o nevoie de cunoaștere. În fond o definiție se sprijină pe alta, cu principiile stau altfel lucrurile. Ceea ce se dorea, era de fapt găsirea unui drum în univers. Dorința nu a venit în a-i imita pe cei ce stăpânesc foarte bine științele exacte, rădăcinile acestei flori se trag de la Aristotel.

Andrei Pleșu încearcă să definească la rându-i, în Dilema Veche, printr-un articol: ≪„Intelectual“? Adică ce?≫ o anumită clasă de oameni; cei pe care noi toți îi numim intelectuali.

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/intelectual-adica-ce

Nu m-am regăsit în articol. Am încercat să comentez, trebuie să mă loghez, trebuie user, trebuie parolă... am abandonat.

Oricum, ferindu-ne de clișee, cădem cu grație în ele. Asta a încercat și domnul Pleșu să nu cadă.

Cine supraviețuiește, cine creează și împarte cunoștințele sale în timpul acestei temporare treceri -care este viața, este un intelectual.

Am băut o bere, am mângâiat câinele, am privit cerul -vine ploaia, am deschis ușa -am ferit-o de vânt, am pus Pink Floyd, am încercat să dau un telefon, am citit -acum scriu; supraviețuiesc.

Existență

Torsiune temporar-spațială

Suntem ceea ce ne înconjoară.
Distanțele parcurse cu maximă repeziciune ne păcălesc.
Maxima:
Caesar venit in Gallia summa cum diligentia.
nu mai are viitor, nu mai cucerim nimic în viitor.

Datorită unor vrăjitorii -azi numite tehnologii, omul cucerește în prezent. Se poate ca omul să câștige o zi plutind invers rotației pământului, lucru bine știut, dar doar o singură dată. În schimb acest zbor te poate elibera de stresul unei călătorii la mii de km distanță, astfel că, odată aterizat, destinația devine momentană, chiar dacă zborul a durat o oră sau chiar zece, te afli în locul în care n-ai sperat că ajungi în luni de zile.

Există azi încă mulți conducători de state care-și prezic un viitor implacabil, ceea ce nu știu ei este că ceea ce văd în viitor, este timpul în care sunt în repaus, timpul nemișcării, timp relativ și îngust, trăim atât de puțin în comparație -spre exemplu, cu vulcanii, sau cu marile broaște țestoase... sau cu ciorile -îmi șoptește cineva.

Prezentul meu nu este prezentul tău.
Trecerea și compatibilitatea se petrece prin felul în care trecutul nostru poate fi comun.
Niciodată nu vom avea un viitor comun.
Coincidența, palpabilă la prima mână, la degetul mic, susține argumentul procreației -suntem ca să ne procreem. Justiție oarbă a singularității și a gestului de a nu fi singur mai târziu, în viitor.

Un viitor al pensiei neplătite, a traiului lugubru în așteptarea copiilor sau nepoților ce-au emigrat.
Au emigrat unde? Căci am înconjurat planeta deja o dată și nu s-a întâmplat nimic, nimic bun sau nimic rău.

O teorie stabilea bine normele consumului, cât mănânci și cât te caci. Principii clare date de norma ta de existență pecuniară. Ce înseamnă existență pecuniară?

Să trăiești în felul strict în care muncești. Un salariu pe lună suficient pentru a trăi o lună.
Și dacă trăiești numai o lună?
Este felul în care ai avut un accident, un accident de muncă poate, o boală galopantă, o formă de dispariție nouă -și care nu interesează pe nimeni. Este felul în care te predispui acestui prezent, dar și acestei dispariții momentane. Câți oameni mor zilnic pe planetă? Cât durează să le citim -ad memoriam, un necrolog? Am scris ad memoriam pentru că suntem. Unici, fiecare cu memoria măsii.

Ceea ce deranjează este absolutul.
Când absolutizezi, cum fac eu acum, deranjează, pentru că nu regăsim. Nu ne vedem. Nu ne citim.
Absentează ceea ce momentan susținem că nu este important: prezentul.

Viață și destin - Vasili Grossman

http://www.yaplakal.com/forum3/topic720773.html

Partea a II-a 

16 (Binele)

≪„Cei mai mulți dintre oamenii trăitori pe pămînt nu își pun în gînd să definească ≪binele≫. În ce constă el, binele? Binele cui? De la cine provine binele? Există oare un bine general, aplicabil la toți oamenii, la toate neamurile, la toate situațiile vieții? sau cumva binele meu se află în ceea ce e rău pentru tine, binele poporului meu se află în răul pentru poporul tău? Este oare binele veșnic, mereu neschimbat, sau binele de ieri devine astăzi viciu, iar răul de ieri este astăzi bine?

Se apropie vremea Înfricoșătoarei Judecăți, iar despre bine și rău încep să gîndească nu numai filosofii și propovăduitorii, ci toți oamenii, fie ei cu știință sau fără știință de carte.

Dar au propășit oamenii, o dată cu mileniile, în reprezentările lor despre bine? Este comună oare această noțiune pentru toți oamenii, fie ei eleni sau iudei, cum presupuneau apostolii evangheliști? Indiferent de clase, națiuni, state? Ori poate că noțiunea este și mai cuprinzătoare, general valabilă și pentru animale, pentru copaci, mușchi, adică acel ceva, deosebit de cuprinzător pe care Buddha și ucenicii săi l-au cuprins în sfera noțiunii de bine? Acel Buddha care, pentru a îmbrățișa cu binele și dragostea întreaga viață, a fost dator să ajungă la negarea acesteia.

Dar eu văd că reprezentările conducătorilor de orientare moral-filosofică ai omenirii, apărute pe parcursul mileniilor, duc la restrîngerea noțiunii de bine.

Reprezentările creștine, distanțate în timp cu cinci secole de cele budiste, restrîng universul viului la care este aplicabil binele. Se are în vedere nu tot ce este viu, ci doar oamenii!

Binele primilor creștini, binele tuturor oamenilor, a fost înlocuit cu binele doar pentru creștini, iar alături exista binele pentru musulmani, binele iudeilor.

Dar au trecut secole și binele creștinilor s-a divizat în binele catolicilor, protestanților, binele ortodoxiei. Ba chiar și în binele ortodoxiei s-a ivit binele credinței vechi și al celei noi. Iar alături mergeau binele celor bogați și binele celor săraci, alături se năștea binele oamenilor galbeni, negri și albi.

Și mereu divizîndu-se, iată că se năștea binele în cercul unei secte, rase, clase, încît toți cei ce se aflau în afara unei asemenea curbe închise nu mai intrau în cercul binelui.

Și oamenii au văzut că mult sînge s-a vărsat din pricina acestui bine mic și nu tocmai bun bine, în numele luptei acestuia împotriva a ceea ce el, binele cel mic, considera a fi rău.

Iar uneori noțiunea unui asemenea bine a devenit un bici al vieții, un rău mai mare decît răul.

Un asemenea bine este o coajă goală din care a căzut, pierzîndu-se sămînța cea sacră. Cine va readuce oamenilor sămînța pierdută?

Deci ce este binele? Unii spuneau așa: binele este o intenție și acțiunea legată de această intenție, care vizează triumful, puterea omenirii, a familiei, a națiunii, a statului, a clasei, a credinței.

Cei care luptă pentru binele lor particular caută să-i confere acestuia aparența de generalitate. De aceea ei spun: binele meu coincide cu binele general, binele meu nu îmi este doar mie necesar, el este de trebuință tuturor. Făcînd un bine particular, eu slujesc binele general.

În acest fel binele, pierzîndu-și universalitatea, deci binele unei secte, al unei clase, al unei națiuni, al unui stat, tinde să-și aroge o falsă universalitate ca să-și justifice lupta împotriva a tot ceea ce pentru el constituie răul.

Dar pînă și Irod a vărsat sînge nu în numele răului, ci în numele binelui său, al lui Irod. O nouă putere venise pe lume amenințîndu-l cu pierirea pe el, familia lui, favoriții și prietenii săi, domnia lui, oastea lui.

Dar se născuse nu un rău, se născuse creștinismul. Niciodată nu mai auzise omenirea asemenea cuvinte: ≪Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci... cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura... Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Și astfel întru totul, precum voiți să vă facă oamenii, faceți-le și voi asemenea; căci în aceasta se află legea și prorocii≫ (Fragmente din Predica de pe munte (Matei, Cap.5; Luca, Cap.6). Dar ce a adus oamenilor această învățătură a păcii și dragostei?

Iconoclasmul bizantin, torturile inchiziției, lupta împotriva evreilor din Franța, Italia, Flandra, Germania, lupta dintre protestantism și catolicism, perfidia ordinilor călugărești, lupta dintre Nikon și Avvakum, asuprirea de veacuri care a apăsat asupra științei și libertății, exterminatorii creștini ai populației păgîne din Tasmania, bandiții care au incendiat satele negrilor din Africa. Toate acestea au costat un număr mare de suferințe mai mare decît fărădelegiile tîlharilor și ticăloșilor care făceau rău în numele răului.

Astfel arată destinul cutremurător și pîrjolitor pentru mintea omenească, al celei mai omenești învățături a omenirii; ea n-a putut evita soarta generală și s-a descompus în cercuri de bine particular, restrîns. Asprimea vieții generează binele în inimile mari: ele poartă binele înapoi, spre viață, animate de dorința de a schimba viața după asemănarea binelui ce sălășluiește în ele. Dar nu cercurile vieții se schimbă după chipul și asemănarea ideii de bine, ci ideea de bine, împotmolindu-se în mlaștina vieții, se fărîmițează, își pierde valoarea generală, slujește vieții de astăzi, fără a o modela după minunatul, însă imaterialul ei chip.≫

Vasili Grossman, Viață și destin, ed, Univers, 2000, pag.344-346

Rânduri vii din cărți moarte

Woman who sees the Danube (!), Budapesta-2011

Claude Lévi-Strauss:

≪Unele societăți își lasă morții să se odihnească. În schimbul unor omagii periodice aceștia nu-i vor tulbura pe vii. Dacă vor reveni să-i vadă, o vor face la intervale și în împrejurări prevăzute dinainte. Vizita va fi binefăcătoare, protecția morților garantînd succesiunea regulată a anotimpurilor, rodul grădinilor și al femeilor. Totul se petrece ca și cum s-ar fi încheiat un contract între morți și vii. În schimbul cultului -rezonabil- care le închinat, morții vor rămîne unde sînt, iar întîlnirile temporare dintre cele două grupuri vor sta întotdeauna sub semnul grijii pentru interesele celor în viață.

O temă folclorică universală exprimă bine această formulă : este cea a mortului recunoscător.

Un erou bogat răscumpără un cadavru de la creditorii acestuia care se opun înmormîntării lui și dă mortului un loc de veci. Acesta îi apare în vis, promițînd să-i asigure succesul în viață, cu condiția, însă, de a împărți echitabil cu el avantajele obținute. Și într-adevăr eroul ajunge să cîștige repede dragostea unei prințese pe care o scapă din multe primejdii ajutat de protectorul său supra natural. Va trebui oare să o împartă cu mortul? Principesa însă e jumătate femeie, jumătate dragon sau șarpe. Mortul își revendică dreptul. Eroul se supune. Satisfăcut de această loialitate mortul se mulțumește cu partea primejdioasă a femeii, pe care și-o ia, lăsînd eroului o soție umanizată.

Acestei concepții i se opune o alta, ilustrată și ea de o temă folclorică pe care aș fi tentat să o numesc a cavalerului îndrăzneț. Aici eroul nu mai e bogat. Singura lui avere constă într-un bob de grîu pe care, prin viclenie, reușește să-l schimbe pe un cocoș, cocoșul pe un porc, porcul pe un bou, boul pe un cadavru, iar cadavrul pe o prințesă vie. Vedem deci că aici mortul devine obiect, nu subiect. Nu un partener cu care poți trata, ci un instrument folosit într-o speculație în care minciuna și șiretlicul își au locul. Unele societăți au față de morții lor atitudini de acest tip. Le refuză odihna, îi mobilizează - uneori în adevăratul înțeles al cuvîntului - ca în canibalism și necrofagie, ambele bazate pe ambiția de a-și însuși virtuțiile și puterile defunctului. Alteori, simbolic, în societățile angajate în rivalități de prestigiu în care participanții trebuie să cheme în permanență, dacă mă pot exprima astfel, morții în ajutor, căutînd să-și justifice prerogativele prin invocări de strămoși și tot felul de falsuri genealogice. Mai mult decît altele, aceste societăți se simt tulburate de morții de care abuzează. Ele cred că aceștia le pot plăti cu aceeași monedă persecutările la care sînt supuși, că vor fi cu atît mai pretențioși și mai arțăgoși cu cît cei în viață vor profita mai mult de pe urma lor. Dar, fie că e vorba de o împărțire echitabilă, ca în primul caz, fie de o speculație fără limite, ca în al doilea, ideea dominantă este aceea că în raporturile dintre morți și vii împărțirea pe din două este inevitabilă.≫

C. Levi-Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag.239-240.

Ulise și apartamentul Circei

Circe avea o casă mare. La parter era un apartament, cum spune ea; pentru oaspeți, iar sus era apartamentul ei, acolo nimeni nu intra nimeni niciodată. Contrar așteptărilor, Circe locuia singură.
Cele două apartamente suprapuse se aflau pe o insulă. Conform așteptărilor, insula era departe de orice țărm continental.

Din cauza căldurii, o vară fierbinte traversa marea Egee asemenea unei berze, calmă și neabătută, tot circuitul de apă, fie ea rece sau caldă, explodă. Circe căuta înfrigurată un instalator. Circe avea internet.

Dădu, poate din greșeală, de adresa lui Ulise, ce tocmai se oprise o clipă din marea lui călătorie și își întemeiase o nouă familie și ceva copii. Ulise a trebuit să facă peste o mie de kilometri pe uscat și peste o mie de kilometri pe mare ca să ajungă la insula vrăjitoarei Circe.

Ulise instalatorul.
Ulise electricianul.
Ulise zugravul.
Ulise cu ipotecă.
Ulise cu datorii.
Ulise cu dorințe.

Ulise a aplecat urechea la onorariul pe care Circe l-a promis și a plecat în țări străine pentru a strânge ceva bani pentru acasă. Ulise a poftit.
După trei zile Ulise împreună cu lada de scule a ajuns. În fața lui se ridica o casă ale cărei orizontale erau, sau păreau, invizibile. Ferestrele erau cele care pronunțau vocalele, iar balustradele consoanele, diftongii, triftongii, au rămas pentru ziduri și acoperișuri.

Circe vorbea o limbă necunoscută lui Ulise, era alcătuită din ferestre și balustrade, din când în când mai pica câte-un zid sau vreun acoperiș. De acolo, din acolo, de fiecare dată, cu fiecare cădere, un suflet era eliberat, era anasteziat.

Circe cea frumoasă.
Circe cea blondă, contrar filmelor ce-o reprezintă brunetă.
Circe doritoarea.
Circe vrăjitoarea.
Circe curvă.
Circe rea.

Ulise a intrat în apartamentul de oaspeți, în care lumina dispărea după fiecare fereastră, după fiecare oblon. Ulise a devenit obosit imediat și era obosit de două zile. Circe i-a servit o băutură cu gust de cicoare care i-a dat culoare; albastru și Ulise navighează, este pe mare, se luptă cu Zeul, cu Poseidon.

A doua zi de la sosire, Ulise a început să cunoască nemurirea. Imediat a simțit monotonia vieții. Toate în lipsa orarului, lipsa schimbării, a alternanței...