Clarviziunea orizonturilor

Monemvasia, Peloponez, Grecia

Nu voi reuși să scriu tot, să termin tot, să desăvârșesc totul.
Sunt aproape gata, dar mi-au rămas tangentele; acele drepte ce ascut orizonturile curbilinii, săgețile ce zboară submilimetric pe lângă mese, umbrele înălțimilor de-a lungul țărmurilor.

N-am stabilit încă dacă privirea mea este dreaptă sau curbă. Observ doar că marea se apleacă sub greutatea munților ce o privesc de pe maluri. Străpung țărmul spre Ano Kastania, peștera ce dăruia apă în anii cei mai secetoși, spre capul Maleas cu farul atârnat de țărm, mai departe spre Creta.

Formele primare îmi amintesc de începuturi, de secante, de secțiuni, de sectoare, de fragmente.
Înainte de a defini cercul, omul l-a perfectat cu linii frânte, sfera fiind un boț de lut înghesuit între palme. Acum totul pare util, dăruit: mesele, scaunele, ușa, astfel că natura comportă un soi de îmblânzire, maternitate.

Se zidește ușor, piatra se așează moale, liniar. Peretele devine subtil, ancadramentul din gresie apare plăcut, ușa cu patru geamuri mici în partea superioară are o perdea albă țesută din pătrățele, amintind de zigurate, de figuri miceniene.

Cupola, parte dintr-o biserică, devine aici sânul sărutat de cer, îmbrățișat de mare, privit de mine.

Nu pot lua nimic de aici cu mine, doar am sărit gardul înapoi.

Dar Zeița are aripi !?

Timișoara, P-ța Victoriei, spre Catedrală la capăt pe stânga

În ceața iscată de ploaie, de căldura ridicată de pe asfaltul umed, de apusul de soare, de oamenii preocupați, de nimicuri, nimeni n-a observat aripile Zeiței. Pentru ca aripile să fie băgate în seamă, a trebuit o nouă dimineață, o nouă renaștere. Și toți atunci -în acea dimineață, au observat sânii și albul laptelui luat pe sus de fâlfâitul aripilor ce-au așezat Zeița la locul Ei.

În acea noapte, plină de lumini, tăvălite-ntre nori, de bubuituri irosite prin vise, de fugi și mistere, Zeița a fugit la alăptat. Dar nimeni nu și-a dat seama de asta.

Înțepătura

Fiul meu (cel ce a desenat)

Este iluzoriu să cred că putem traversa ceva milenii lipsindu-ne de anvergura tehnologică care ne înconjoară. Dovada: cel ce creează în naivitatea unor civilizații strict enumerate și enunțate începe să pronunțe silabe ce nu fac dovada apartenenței. Ceea ce se-ntâmplă dă paloare civilizației, invers, nu este regresul, ci ceva mult mai important; amintirea.

Sânul lateral vă spune ceva? Mâna înțeapă?

Despre cer -ecuație verdească

Natural ar fi ca cerul să cadă peste noi. Să ne sufoce într-o cadă de noroi.
Ceea ce ne salvează și ne dizolvă este tocmai acel verde ce ne rezolvă.

Este natural ca noi să nu percepem anumite culori -ca fiind primordiale, în lipsa educației.
Niciodată sânul mamei nu mi s-a părut mai alb -amintindu-mi, decât cel al iubitei.