Clarviziunea orizonturilor

Monemvasia, Peloponez, Grecia

Nu voi reuși să scriu tot, să termin tot, să desăvârșesc totul.
Sunt aproape gata, dar mi-au rămas tangentele; acele drepte ce ascut orizonturile curbilinii, săgețile ce zboară submilimetric pe lângă mese, umbrele înălțimilor de-a lungul țărmurilor.

N-am stabilit încă dacă privirea mea este dreaptă sau curbă. Observ doar că marea se apleacă sub greutatea munților ce o privesc de pe maluri. Străpung țărmul spre Ano Kastania, peștera ce dăruia apă în anii cei mai secetoși, spre capul Maleas cu farul atârnat de țărm, mai departe spre Creta.

Formele primare îmi amintesc de începuturi, de secante, de secțiuni, de sectoare, de fragmente.
Înainte de a defini cercul, omul l-a perfectat cu linii frânte, sfera fiind un boț de lut înghesuit între palme. Acum totul pare util, dăruit: mesele, scaunele, ușa, astfel că natura comportă un soi de îmblânzire, maternitate.

Se zidește ușor, piatra se așează moale, liniar. Peretele devine subtil, ancadramentul din gresie apare plăcut, ușa cu patru geamuri mici în partea superioară are o perdea albă țesută din pătrățele, amintind de zigurate, de figuri miceniene.

Cupola, parte dintr-o biserică, devine aici sânul sărutat de cer, îmbrățișat de mare, privit de mine.

Nu pot lua nimic de aici cu mine, doar am sărit gardul înapoi.