Embraces - adică siluirea

Katafigio-peștera, Mani, lângă Agios Nikolaos

Okeanos, împreună cu Thetis, după scrierile lui Diodor din Sicilia, au dat nașterea la nenumărate fiice, majoritatea ajungând siluite de zei, precum Apolo, Poseidon; transformate literar și hiperbolic în insule, dar dând naștere la viitori regi ce-au sămânțat la rândul lor orașe.

Aici discuția este despre linia orizontului și despre siluirea ei de nenumăratele segmente, asemeni ei, până i se pierde originea. Pentru cei care au știu că linia dreaptă este de fapt o curbă, asemeni circumferinței pământului, trebuie să-i anunț că linia curbă; pentru imaginea ei, este o serie de linii (segmente de dreaptă) care încearcă și deseori reușesc să o înfășoare, așa, de felul îmbrățișării.

Dacă se dovedește că orizontul este o linie curbă, ceea ce este și-am scris mai sus de curbura minunată a planetei noastre, atunci sigur găsim acele mici segmente care dau amplitudine.

Sigur, genul acesta de comparație subțire ține de linia dreaptă, da uitați-vă la poză și sigur vedeți zeul, ală încârligat și nimfa, linia orizontului. Acum sigur nu vedeți insula născându-se.

Orizont viu

Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului

Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

Gard așezat pe orizont

Katakolo (near Pirgos), Greece

Apusul de soare binevenit.
Privim în spate o clipă toată călătoria zilei.
Vrem să bem retsina. Trebuie să fie rece.
Poarta, duna de nisip, apoi marea.
Obosit, observ aplecarea gardului spre stânga.
Cea mai bună nivelă, linia orizontului.
Fac poza și mă pun pe băut.

Spre

Ce alegem?
Planta spre cer sau insecta plutind în aer, ca-n ser?

Existența ca platitudine există pentru a fi frământată, întortocheată, asemeni unui nor. Zborul norului nu mai interesează pe nimeni.

Atunci când din văzduh cineva ne privește și ne deranjează, noi vedem norul.
El - norul, pleacă și ne lasă cu vița de vie, cu goanga ce traversează orizontalul în timp ce noi vedem verticalul.

Toate țin de educație, de simetrie, de unghiul drept, de lipsa cuiva sau de apartenența la ceva.
Devenim astfel săraci când norul a trecut, vița de vie a dispărut și goanga nu mai este.
A dispărut Bau-Bau!

Orizonturi clare

Unica certitudine a drumului mi-a fost creată de semne. Flacăra unei lumini, apusul soarelui, au fost primele semne pe care nu trebuia să le evit. Ulterior s-au suprapus cu fumul și cu răsăritul stelelor, norii ce au fost prezenți au fost eliberați, astfel cunoașterea a devenit globală -în lipsa obstacolelor atmosferice.

Am parcurs drumul prin pădure, acolo unde lumina este drămuită cu grijă de frunzele fagului ascuțit, sau a stejarului dăruit. Sunt arini palm-aurii sau tei străvezii. Prin mesteceni și aluni am văzut poteca lucind în lumina soarelui aburind.

În toate aceste nocturne poezii am trezit un orizont clar și ferm al unui viitor pizdiu.


Luna, unde-i luna, de unde-i luna, ce-i luna...

Perdea

Tavan căzut. Perdea.
În stânga și dreapta bolți romane, circulare, aproape perfecte.
În față, drept în față, trestie cu tencuială din mult var, plasă rabiț și scândură subțire, netrasă.
Soarele în poziția de înălțare, înainte cu mult de prânz. Umbre largi, frumoase. Absorb prin acestea orizontale funiculare, ce traversează fiecare orizont în unghiul lor. Avem de-a face cu mai multe orizonturi, suntem în acea realitate Schwarzschild, orice unghi compensează lumina și evenimentul, astfel că umbrele devin curbe. Nu insist, deja contrastul îmi tulbură solul, praful ce vine de sus, inundă și modifică realitatea; suntem în Călăuza lui Strugațki, a lui Tarkovski, suntem pe linia de unde oricând putem aluneca.
Imaginea strictă a non-trecerii, a interzisului, a amenințării directe, a perceperii dăunătoare; în fața noastră tavanul a devenit obstacol.

Istoria unei imagini

http://scorchfield.blogspot.com/2012/04/orizont-auriu.html

Imaginile -asemeni tuturor lucrurilor, izvorăsc din ceva, cei care caută și găsesc originea, reușesc să arate viziunea lor.
În fotografie există o nebănuită căutare, este adevărat că majoritatea se caută pe sine, dar o parte reușesc să strecoare fuga unei lumi.


Lumea ne apare tot timpul aceeași, în graba noastră nu vedem versatilitatea ei; lumea de fapt nu este tot timpul aceeași. Cei care pretind că știu acest lucru, trebuie să vină cu o dovadă.


Dacă eu scriind aceste lucruri, pretind că știu asta, aștept dovezi că am sau că nu am dreptate.

Orizont auriu

Firele de praf, suspensia și lumina, împreună cu un apus de soare de acum câteva ore îți încearcă echilibrul, orientarea. Totul este perfect, se poate și muri din asta, dar trebuie să mai privești, prea repede totul, prea repede asfințitul -pentru a muri din asta.


Păpădiile sclipesc în contralumină asemeni unor senzori. În depărtare, o pădurice încearcă să ascundă ceva, mai departe o antenă, iar și mai departe, orașul. Orașul nu se vede, dar se simte, firele duc acolo, drumurile se petrec acolo, natura moare acolo.


Un tractor a trecut, și praful ridicat de arătura roților sale a prins auriul, soarele l-a despicat, aerul l-a ridicat, așa a apărut acest orizont auriu fermecat.

Orizont atacat de nori

Nici o dispoziţie finală pentru un orizont crescător tulburat de prezenţa norilor, doar privirea ce cade pe drumul din dreapta. Drum ce se ascunde-n pădure, acolo unde frica de nori înghesuie tot orizontul în copaci.