The other side of view

Din satelit acțiunile par altfel: no escape, o groază de filme ne-au învelit privirea într-o celulă de staniol din care lumina nu poate evada decât atacând retina.

Primesc orice explicație ce ține de legile fizicii, privind diferența de densitate ce a dus la crăpăturile radiale în jurul țestei de nucă.

Filmul ne arată ceea ce se întâmplă sub gheață, sub raza de lumină, în umbra nucului. De aceea în final filmul poate fi mai bun decât orice explicație din satelit, decât orice experiment dintr-un laborator ce ține de mecanica fluidelor, toate acestea pentru că filmul ne arată cealaltă parte a inexplicabilului, la care și un fizician renumit pune botul.

Izvor

Kyparissia fountain

Sus se află un mâner care se ridică și coboară, care asemeni unei pompe de bicicletă creează un vacuum ce ar trebui ocupat de apă, apoi apa să vină și să curgă. Ori asta nu se mai întâmplă, nu pentru că apa nu mai vine, din cauza izvorului -ar fi o explicație, dar mașina s-a stricat și pompa nu mai funcționează; înghite aer fals.

Se-ntâmplă cu cel care tot timpul avea idei, avea flux. Apa, la fel ca și ideile, este tot timpul în așteptare. Ceea ce face ca apariția să fie lung așteptată, este aparatul: APARATUL UMAN. (Jep Gambardella)

În film sunt niște fântâni minunate, în Roma, ele se chinuie să primească apa.

Kadi de la Polilimnio - Grecia

Polilimnio, spre lacul Kadi

Anumite locuri, cele care-ți rezervă cele mai mari surprize, rămân în inima ta asemeni unor păsări mititele speriate. Le porți ascunse datorită instinctului, crezând că odată ce le dai drumul, ele se vor rătăci și niciodată nu se vor mai întoarce înapoi. Golul lăsat, va da naștere unei cascade, unei căderi. Se prea poate că toate aceste fugi se datorează tocmai grijii, grijă pe care fiecare dintre noi o are asupra memoriei. A uita un lucru nu este supărător, mintea noastră aruncă gunoaiele la intervale neregulate de timp; însă a uita un lucru ce te-a tulburat, ce te-a întors pe dos, înseamnă să rupi o punte, să ridici în spate undeva un zid, să declari că un drum nu există, un drum care trece pe lângă tine și se pierde în stânga, în dreapta, undeva în zare.

Lacul Kadi

În sudul Peloponezului, există un astfel de loc, pe care nu-l poți uita și apariția nimfelor n-ar fi fost pentru mine ceva ieșit din comun. Fiind însă destulă lume, s-a putut vedea doar urma trecerii lor și nici nu era nevoie de mai mult. Miracolul devine aici personal, nu are legătură decât cu locul, poate că nici istoria locului nu devine interesantă, atâta timp cât foamea de imagine nu este astâmpărată.

Extenuat după o zi întreagă de mers pe jos și cu mașina, n-am reușit să văd tot, să miros tot, să aud tot. Baia a fost o binecuvântare, o purificare și plutind așa încet spre cascadă am pătruns în camera de după, unde după cum scrie Cioran -într-un acces rar de romantism:

„Orice ființă iese nu se știe de unde, scoate un mic țipăt și dispare fără să lase vreo urmă.” *

Nici acum nu-mi explic de ce-am mai ieșit de acolo, din mica peșteră, de unde eram nevăzut și vedeam totul, probabil că încă țip.

________________________

Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.160 sus.

Arta de a cădea

Natura le amestecă pe toate. În final fiecare își găsește locul. Locul unde să moară.
Începând de ieri, o ploaie fină, caldă, potoli un soare prea cald pentru acest mijloc de octombrie.
Via neculeasă, strugurii lentilă, graba de-a ascunde bicicletele, dispariția cățelei prin spatele curții, ne arată părăsirea locului, fuga de ploaie. Lipsa luminii solare.

Undeva, pe umbrarul construit curând, am văzut fluturele eșuat asemeni unui avion ce-a aterizat forțat. Și-a găsit locul; în culorile lui, camuflat. Probabil că în lumea paralelă nouă, sălbatică, toate ființele își caută un loc de eșuare, un cimitir; precum elefanții.

Apa și-a făcut culcuș pe aripile lui datorită tensiunii superficiale. Ochii - două boabe de cristal, pe o aripă o sămânță de chihlimbar. De câteva zile era companionul meu de înălțime, acum, în lipsa lucrului pe scară, îmi revine sarcina de-a cerceta pe unde se scurge apa. Așa l-am întâlnit.

Din satelit, imaginea pare un model, o pregătire de lansare, un viitor zbor. Privit de sus, de cele mai multe ori totul apare fals. Jos, dorința de a trăi nu răzbate până sus. Nici măcar căderea.

... et spiritus inmundi cum illum videbant procidebant ei et clamabant dicentes:

Marcu 3:11 Biblia Sacra Vulgata (VULGATE) :

Olympia, himerele (chimerele) acoperișului templului

repost, Athina, Muzeul de arheologie și istorie națională, 2012.

Toate scurgerile noastre fac felul ascunderii. Lichidele în față, în penumbra corpului, solidele în spate, în umbra corpului. Și când plângem, lacrimile vin la vale după nas, abia atunci le vedem.

Un spirit liber ar recunoaște în toate temerile sale existențialiste un progres. Ar fi pragul de înțelepciune pogorât asupra sa prin a recunoaște că o dată cu vârsta ideea de social dispare. Prea multe vizite și refuzuri. Afirmațiile devin stigmate. Urmările te cuprind mai apoi în dialoguri aspre. Întrebări subtile în care tu răspunzi amplu și sincer; în partea cealaltă intervine religia și frica, televizorul și politicul. Nu este drept ca tu să fii liber!

Scurgeri.
Ceea ce vine din ceruri este divin, ceea ce vine din om este spurcat.
Ceea ce intră pe gură vine din ceruri, ceea ce iese, iese din om, deci este spurcat. (reinterpretare din V.T.)

Spirit vulgar, în felul creștin duce la popor, la vulgatus, la ceea ce ne provoacă primitivismul. În felul larg ne duce la barbarie, la libertate, la cunoaștere de fapt. Ce strict ne înconjurăm cu o civilizație care mai apoi ne sugrumă. Cum este să ai o limbă liberă. Limbi primitive, fără proprietate, fără gard și patent.

Himerele transformau apa divină, datorită zeilor, în curgerea sa pe acoperiș, în apă profană, muritoare, searbădă, lipsită de orice.

Templele grecești nu aveau burlane, apa călătorea pe un circuit liber, mai apoi țâșnea prin gurile himerelor la câțiva metri depărtare de templu. Ulterior creștinismul occidental a reluat ideea prin gargui. Lucru mai interesant având în vedere înălțimea de unde venea apa. În felul apei nu există vulg, ci doar prostia prin care mulți consideră că multe lucruri sunt ca apa de ploaie.

Apa de ploaie, adică nimic folositor. Scurgeri. Tradiție de căcat, absența cunoașterii, întunecimea evului mediu.

Bondarul după o baie

Marele păros

Am căzut-n vânt-un pic,
Apa nu m-a înghițit.

Doar am plutit.

O mână s-a grăbit,
De m-a pus la odihnit.

The flat is plain - poetry

Domnul Lucian Boia scrie o carte despre Primul Război Mondial (majusculele îmi aparțin).
Dânsul are impresia că s-ar putea ca acest război să nu fi avut loc, la fel cum și Berlusconi a declarat că germanii nu cunosc că ar fi avut loc vreun lagăr de concentrare pe teritoriul lor.
Mai mult chiar, dacă n-ar fi avut loc primul, al doilea era imposibil. Interviul la Radio Cultural de vineri după-masa în ziua de 25 aprilie.

Românii de după Iorga se întrec, Mihai Viteazul a fost inventat de marele cărturar fascist, așa cum cum Cioran, ucenic, a văzut pasărea Phoenix în poporul român. Domnul Lucian Boia bate câmpii cu grația prințesei neadormite, își vinde cărțile; bagă mare.

Mă gândesc că umbra pe care soarele o face asupra unei imagini se datorește mie, dacă eu n-aș fi existat, nici umbra nu ar fi fost, despre soare nici nu discutăm.
Dacă un prost nu există noi nu știm ce este prostia.
Respect!
Dacă un prost există, noi știm ce este prostia.

Panegiricul dă roade.
De felul acesta se plângea și Polybios. Marele istoric se plângea că Titus Livius inventează zei în istorie. Avea dreptate, zeii sunt în mitologie. Eliade, alt Mare, definea mitologia ca reflectarea unui izvor dispărut, o amintire oglindită. Eminescu plângea pe epigonii...

Domnul profesor Lucian Boia vinde bine... minciuni, aberații, închipuiri.

În contralumină este fiica mea. Ea n-ar fi venit la vale în lipsa cablului, a hamului, a naturii înconjurătoare... nimeni de fapt nu întreabă de ea, de ce există ea.
Așa modificăm orice lucru, atunci când -în întreaga reprezentație despre el, nu ne referim la el.

O floare crește datorită apei și soarelui.
Fals!
O floare crește datorită ei; este ajutată de natura apei și a soarelui.

Fata cu elefant

Slăbiciunea mea pentru apă, pentru pachiderme, pentru...

Pe râu

≪Orbul care iese noaptea între ora unu și patru cu un alt prieten orb. Pentru că sînt siguri că nu vor întîlni pe nimeni pe străzi. Dacă întîlnesc un felinar, pot rîde după pofta inimii. Rîd. În timp ce, ziua, mila celorlalți îi împiedică să rîdă.
„Să rîd, spune acest orb. Dar asta nu interesează pe nimeni. Ceea ce interesează într-o carte, sînt semnele unei existențe patetice. Or, viețile noastre nu sînt niciodată patetice.”≫

Albert Camus, Caiete *

Barca, împinsă gravitațional de apa unui râu leneș de câmpie, pe care meandrele spectaculoase, îl împingeau spre maluri asemeni unui zbor plenar, lăsa un siaj subțire care nu reușea să necăjească deloc oglinda maiestoasă a apei.

În barcă, tăcuți, lipiți unul de altul, tatăl și fiul, priveau cum ceața se ridica încet, spărgea malurile, ca mai apoi să se arunce asemeni unui val spre pădurea rară, chinuită de frig, neterminată-n zare.

Cum nici o ființă nu cuteza să se arate în lungul râului, pustiul ce se ivea din pământ, odată cu ridicarea calmă a ceții, îi arătă pe cei doi ca fiind niște rătăciți, niște călători ce umblaseră la nesfârșit pe acest pământ așteptând de fiecare dată, la fiecare eveniment, să li se arate locul unde puteau să tragă la mal.

Apa trebuia să le arate locul. Râul în oglindirea sa trebuia să descătușeze imaginea ce o ținea prinsă și să-i dea voie să se arunce în fața ochilor celor doi. Însă așa cum învățaseră, și fiul prindea repede meșteșugul, prin apă se vedeau construcții fantomatice, tot felul de mișcări necunoscute, și nici un loc unde-ar putea trage.

De aceea nici până astăzi autorul nu ne-a putut spune dacă cei doi veneau prin apă și ne vedeau civilizația, fiind orbi în privința noastră sau noi; la rândul nostru, orbi și fricoși, nu cutezăm să aflăm ce se petrece în lumea peliculară a apei și asta ne dă fericirea.

* Albert Camus, Caiete, Rao, 2004, pag.71.

Leneș curge Timișul la vale

Râul Timiș în dreptul podului (la stânga - nu se vede) de la Șag

Sunt datorită perceperii și nu percep datorită existenței.
O linie dreaptă n-ar putea descrie niciodată orizontala unui lac, a unei întinderi acvatice.
Aici ne încurcăm cu tensiunea superficială a lichidului.
Depărtându-ne la câțiva milimetri vom vedea cum aburul a ceea ce percepeam mai devreme lichid, perfecționează orizontala, linia dreaptă, orizontul.
Unde ne aflăm?
Suntem în poziția nebunului ce atacă turnul, peste care un cal poate da șah!
Suntem în poziția voalării ideii, mai departe fumul -ce se transformă în nori, va fi urmărit doar de cei cu foarte multă răbdare.

Acum ceva despre căldură și despre apă

Șantierul Da Vinci - Michelangelo, Timișoara

Am înțeles că pentru unii azi a fost o zi prea călduroasă, caniculară. Au vuit salvările toată ziua.
Oamenii s-au ascuns în case la orele prânzului deja. Undeva în zona centrală a orașului, ascunși în pământ, doi sudori îmbrățișau o conductă enormă. M-am oprit și m-am uitat la ei multe minute. Am privit scena ca fiind desprinsă dintr-un film suprarealist. Ardoarea.

În căutarea apei - sacagiu voluntar

Setilă

Dimineața încărcată de rouă asemeni unei...

≪Monstrul plîngea ca un țînc.

Nu de remușcarea că ucisese trei duzini de oameni,

ci pentru că se simțea atît de departe de planeta natală.

Era o jale pe care Corson o putea înțelege:

avea nevoie de întreaga lui energie

pentru a n-o împărtăși.≫

Gérard Klein, Seniorii războiului, primele rînduri.

Dimineața mi-a cuprins corpul într-o răcoare nemaiîntâlnită în ultimele luni, o ceață izbi solul și vântul iscat îmi porni tremurul. Atunci am văzut măslinul, pe o crăcuță, cu lungi fire și aproape invizibile oaspeții se pregăteau de plecare. Era timpul.

Desantul era pregătit. În primele raze de soare, lumina va străbate briliantele, razele vor deschide cercul, monștrii din spate nu vor ajunge. Totul se va evapora.

Curbura apei

...

Frigul

Frigul ascute orice privire, totul devine opac, strâns, întocmai ca apa care îngheață.
Emoția primară oprește orice mișcare, de aceea apa strălucește.