Stagiunea politico-teatrală din Timișioara în toată țara.

Timișoara-6februarie2017 ora20

„Ce vine după?” este o întrebare ce ține de existență, de prezentul unui eveniment și de viitorul acestuia. Orice întâmplare ce apare cap de afiș în conștiința noastră și care ne marchează oprește prezentul prin întrebarea „ce vine după?”

„Ce vine după?” este o întrebare politică, o descărcare de angajament în viitor.
Politic, toate alianțele dintre partide, își stabilesc un țel comun în vederea alegerilor, printr-un program unitar. În acesta se scufundă toate promisiunile, se bălăcăresc toate dorințele subiective ale conducătorilor, ascunse de fapt, după perdeaua unui populism sărac în ideologie.

Odată câștigate alegerile asistăm la „Scene dintr-o căsnicie”, într-o familie perfectă inițial, declarată pe drept moștenitoare a viitorului de 4 ani.

Cum timpul le schimbă pe toate și uneori prea repede, apar „Nopțile Albe”, în care s-au dovedit a fi la lucru (conducătorii partidelor alese), nu acasă, înșelând așteptările celor care doreau normalitatea și parcursul corect politic.

„Nopțile Albe” au scos oamenii în stradă, au inflamat buletinele de știri, au creat confuzie pe rețele și în documente guvernamentale, creând o nouă buclă istorică a unor zile de februarie 2017.

Și totuși întorcându-mă la început: „Ce vine după?” sau ar trebui să pun altă întrebare ?

După șapte zile de protest

Timișoara, Piața Victoriei (Operei) 5 februarie 2017 - ora 21.00

Ceea era de așteptat s-a-ntâmplat, dar lucrurile nu se vor opri aici.
Guvernanții vor continua să inducă democrației un drum întors. Strada, dacă va obosi, evenimentele actuale vor rămâne doar o amintire, cei 27 de ani vor fi doar o buclă de istorie.

Din păcate trebuie să scriu că regret că mi-am făcut vise și-am rămas în țară!

Vara

Piața Victoriei, Timișoara

De pe pedimentul înaltei clădiri, Demetra binecuvântează recolta. Porumbeii zboară. Ziua ploioasă se încheie. Lucrurile cunoscute sunt cele mai apropiate de noi.

Demitizare lacustră

Timișoara, de pe podul Decebal spre P-ța Traian, pe stânga

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina

Este vorba de mersul pe apă, de felul în care acoperișul ne protejează de apă, în final de fuga hetairei în liniștea nopții.

Epifanie cu păsări

P-ța Unirii Timișoara

Înaintea furtunii, în apărarea contra stihiilor naturii, în zgomotul strident al rândunicilor ce asaltează cerul, are loc gestul ce conservă spiritual continuitatea; se va mai naște un prunc. Dar toate acestea n-au nici un rost fără confirmarea divină, iar pentru ca omul să poată pricepe, epifania are loc asemeni unei încoronări. Cupola ce va acoperi creștetul vine ca o protecție. Un vultur divin, asemeni celui de pe Olimp, veghează deasupra toată mișcarea. Patronul spiritual reface astfel un întreg șir de peregrinări în căutarea unui Ales. Odată încheiată căutarea, misiunea se încheie; și-ntr-un șir lung de tunete mesajul devine universal: întâlnirea omului cu divinul.

Arta nu poate fi religie

Timișoara, vis a vis de Continental Hotel

Una din marile fervori idealiste se referea la artă, la felul în care arta poate fi oștean priceput sau apostol demn de crezut în emanciparea maselor. Sună stângist ceea ce am scris pentru că cei care au reușit să transforme arta în religie, au fost tocmai materialiștii, opușii. Dar cu transformatul doar au crezut.

Sigur că arta se metamorfozează pe secole, pe curente, pe mode, pe ani, pe persoane, pe tehnică, pe vis și pe dorință, pe multe și multe altele. De aceea arta nu poate fi religie, pentru că instituția nu există și cei care cred că faci artă datorită instituției, se înșeală. Arta nu are bariere. Religia nu numai că le sugerează, dar le plantează.

Un fus, rotit să ne adoarmă, o opincă încălzită, sâni mici de fecioară ș_o privire lipsită de oglinjoară.

Imagine of ressurrection

Timișoara bv. 3 august 1919

Emperor Meiji:

"In a world
Where all the seas
Are brethren,
Why then do wind and wave
So stridently clash?"

http://www.threshold.ca/AB/WAKAPOETRY.HTML

Lumina ochilor

Timișoara, cap de cariatidă dintr-o clădire de vis-a-vis de Parcul Poporului, spre Piața Traian

Privirea ar trebui să însemne totul; ochii morți nu văd nimic, liniile drepte nevăzute nu fac orizonturi, lumina nu naște.
În final, toate atributele luminii nu dau nici o șansă punctului de vedere. Pentru că acesta este în umbră? Pentru că soarele fiind sus pe cer, naște sub o frunte, zona oculară de penumbră? pentru că nu vedem în lumină directă? În contralumină suntem orbi, opaci, rătăciți?

În final, pentru că deja scriu prea mult, trebuie scris că nu știm să privim.

Serenitate

Timișoara, P-ța Victoriei (Operei)

Există priviri lacustre, priviri aeriene, priviri mediane, ce nu țin de mediu, dar se agață de mijloc.
Există priviri ce pot împlini o sută de ani, pe care ne este greu să le întreținem. Alții au priviri de mii de ani.
Închei că toate acestea se termină și dispar sub o blândă serenitate.
De fapt, discutăm de-o apariție, de o fantomă, care ține cam cât o viață de om... în rest toate privirile de mai sus nu pot face elogiul nemuririi.

Replica unei amintiri

Timișoara, P-ța Victoriei, colaj

≪În zilele acelea, copilul îi auzi pe ofițeri spunînd că într-un îndepărtat oraș barbar, numit Tomis, un bărbat, un poet care în trecut fusese pesemne faimos, murise „după opt ani de exil neîndurător”. Un tînăr ofițer spuse cu regret:

— A scris cele mai frumoase poezii de dragoste care s-au auzit vreo dată.
— Unde-i Tomis ? întrebă copilul.
— În provincia cea mai îndepărtată, mai primejdioasă și blestemată a imperiului, la Pontus Euxinus, îi explică emoționat tînărul ofițer, marea cu ape negre. De acolo îi scria în fiecare an lui Tiberius și îl ruga plîngînd să-l cheme înapoi la Roma.
Și adăugă, imprudent:

— Era prieten cu tatăl tău.[Nero Claudius Drusus Germanicus tatăl celui ce acum este copil: Caligula n.m.]

Era, probabil, o afirmație periculoasă, pentru că nimeni nu interveni. Dar, cu prima ocazie, copilul îl întrebă pe bietul Zaleucos, care se aștepta la asta, de ce nu-i vorbise niciodată despre poetul acela ; de ce, dacă era așa de mare, murise singur, departe și cum îl chema.

— Ovidius, răspunse Zaleucos, și adăugă îndată că nu mai știa nimic altceva de el.≫

Maria Grazia Silitao, Caligula, Polirom, 2006, pag.23-24.

 ≪
Către Cezar Germanicul [tatăl lui Caligula n.m.]

Triumful lui Tiberiu! S-a auzit ș-aice,
Pe unde-abia mai suflă un vînt de miazăzi!
În Sciția crezusem că nu-i nimic să-mi placă,
Ș-acuma, uite, locul nu-mi pare-așa trist.
Prin negura durerii văzui și cer albastru:
Ah! soarta mea, pot zice, mi-am înșelat-o azi.
Deși n-ar vrea Cezarul să am vreo bucurie,
Pe cea de-acum nu poate s-o ieie nimănui.
...
 ≫

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, 2001, pag.954.

Un an mai târziu -după moartea lui Ovidius, moare în Asia Mică, otrăvit și tatăl viitorului împărat Caligula. Moartea subită ce a survenit, de care nu era străin fratele mai mare, împăratul Tiberiu, era practic o condamnare, popularitatea generalului roman fiind în creștere continuă, iar teama că acesta ar fi putut complota și-ar readuce chiar Republica ca formă de guvernământ, a fost decisivă.







≪ ≫

Cum te-mpinge Utopia în prostie

 ”Utopia este societatea ideală. Shangri-La. Pizda lui Kate Upton. Doar cei aleși au acces aici. Gândiți-vă la legile eugenice aplicate pe Internet. Asta e Utopia. Bine ați venit.”
Oliver Nohai

http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/interviu-dezvaluiri/justitiarii-de-pe-internet-cum-le-a-venit-de-hac-un-grup-de-facebook-lui-badea-ponta-si-vantu/

Împins de un articol de pe Kamikaze pentru a vedea ce fac cei din Grupul Utopia din Timișoara am purces să postez și eu, fiind primit repede, la ceea ce credeam eu că va fi un mai „Je suis Charlie”.

Am constatat repede că acești hipsteri pârâți, n-au nici măcar o fărâmă de curaj pentru a vedea lucrurile din imediata lor apropiere. Că totul a pornit de la o imagine din timpul jocului de fotbal dintre Politehnica Timișoara și Cocoșul Orțișoara, meci foarte important din liga a IV-a; ce-am fost și ce-am ajuns, nu mai are importanță, importantă este cenzura și scuipatul.

Sociologia în acest caz este importantă. România acestor generații tinere n-are nici o șansă. Tineri zeloși în plagiat, plini de ei în fața bisericilor, justițiari ai momentului, dar lipsiți de orice logică democratică. Ah, Zapata!

Pierdem vremea cu cei care nu știau să citească atunci când securistul Brucan făcea ultimele profeții nefaste despre România.

imaginea în care „pulitehnica” Timișoara a bătut cu 6-0 „Cocoșelul” Orțișoara

Imagine cu grup utopic, pe Oliver dacă îl căutați, sigur îl veți găsi în dreapta.

La Mana De Dios

Politehnica Tm - Cocoșelul Ort: 6-0

Să fie și Maradona gelos!

De deasupra

Clădirea Barcă spre Piața Traian, Timișoara

Am luat un cer al Greciei, din Peloponez, din nordul lui Pelops; l-am suprapus sub clădirea barcă din orașul meu.

Cum adică l-am suprapus sub?
L-am suprasub?
Nu!

Am purtat norii deasupra mea până am întâlnit dealul. Dar nu era deal, era clădire, nu era om eram eu.
Așa a ieșit imaginea.

Privitorii

Clădire din cartierul Fabric, Timișoara

Din înălțimea templelor, privitorii aflați pe colțuri, suspectau trecătorii.
Zeii priveau prin akroterion, uneori se întrupau ei înșiși pentru a fi mai aproape de muritori, coborau noaptea lăsând în urma lor câte-o statuie; ubicuitatea era indiscutabilă.

Apariția clădirilor cu mai multe etaje, a mutat akroterion-ul mai jos - ce valoare ar mai avea dacă nu s-ar fi văzut, porțile au căpătat santinele de-o parte și de alta, lei, câini sau chiar atlanți, casa era păzită în felul ei de spiritele rele. Mai târziu fiecare fereastră a căpătat un privitor, fie el masculin, sau feminin, oricum o zeitate în fapt.

Următorul salt este camera de luat vederi, va fi la fiecare colț, poartă sau fereastră; omul n-a evoluat, frica-l bântuie încă, orice amănunt în plus ne strică buna dispoziție, așa că ne oprim aici: pentru a ne respecta primitivismul.

În fața primejdiei

P-ța Unirii - Timișoara

Aspectul în fața primejdiei nu mai contează.
Sub loviturile biciului s-au aplecat de la cei mai umili oameni la cei mai învățați.
În final un fum îi arde pe toți.

Perechi

Timișoara - Bulevardul Eroilor de la Tisa

Datorită unei vibrații, trepiedul a oscilat și imaginea ce-a ieșit a făcut perechi de lumină, căușuri în noapte; dimineața de 8 martie începea să apară.

Locul cel mai luminat

Timișoara, spre Piața Traian, stânga Termocentrala, mijloc catedrala catolică din Piața Romană

Am căutat tot timpul înălțimile din care să pot vedea locul cel mai luminat.
Locul unde se întâlnesc cei care au ceva să-și spună.
Astăzi n-a venit nimeni.
Nici măcar tramvaiul n-a trecut pe acolo.
Un fum gros datorită temperaturilor scăzute, lansa S.O.S.-uri în aer.
Astăzi doar privim și nu spunem nimic.

Lipeala fotografică

Piața Unirii Timișoara - în reconstrucție

Am lipit digital două panorame executate ieri în lumina unui crepuscul matinal datorat unor nori ce prevesteau o ninsoare care n-a mai venit azi. Am respirat!

Nu am încercat să retușez lipirea, ci doar să-i aleg o verticală favorabilă. N-am avut trepied pentru că nu m-am gândit deloc la el. O panoramă are cam 12 poziții executate una după alta în timp ce plimbi aparatul pe orizontală sau verticală. Viteza mișcării trebuie să fie constantă și nu rapidă, dar nici prea înceată.

Admir bogăția de culori datorată în primul rând contrastului materialelor de construcție, în planul de jos mai ales, dar și grămezilor de piatră bazaltică clădită în coșuri imense de rafie plantate spre centrul pieții. O plasă roșie aflată aproape de centrul de jos al imaginii năucește privirea.

Reflexii arhitectonice

Noua bibliotecă a Universității Politehnicii Timișoara (după anii 2010)

Vechea sală de sport a Universității de Vest Timișoara (după anii 1970)

Avem noul în care se reflectă vechiul. Sunt aproape față în față.
Vechiul privește spre apus, de aceea este luminos acum.
Noul stă invers, spre soare răsare, dar și el luminos, prin reflexie.
De aici întreaga istorie scrisă despre trecut și viitor.

Umbrele

Vântul mișcă felinarele și lumina reflectată apare aiurea în imagine. Expunere lungă. Umbre lungi. Stradă pustie. În dreapta, Opera Română și Teatrul Național Timișoara. Ne aflăm în Piață.
Acum 25 de ani pe aici lumea era de neoprit, începea Revoluția. Nici nu mai contează că alții spun că n-a fost de fapt o Revoluție. Pentru cei care au murit, viitorul a devenit negru.