 |
| o imagine de pe lacul Secu |
Moartea vine pe caii cei mai trufași din lume; Albrecht Dürer, desenează caii cavalerilor ca fiind cei mai impetuoși, mai falnici sau chiar cei mai bine întreținuți din lume: Moartea —alături de Diavol, cutreieră lumea.
În vremuri demult apuse, regii mureau pe cai. În acele lupte, cavaleria alcătuia corpul de elită, iar regele reprezentatul principal. În mijlocul încleștărilor, calul și călărețul devenea un singur corp, de aceea, odată cu prăbușirea calului, călărețul putea fi strivit sau călcat, lovit de ceilalți: un rege pedestru, reprezenta victima cea mai sigură în fața altui călăreț.
King Richard:
A horse, a horse! My kingdom for a horse!
Catesby:
Withdraw, my lord; I'll help you to a horse.
King Richard:
Slave! I have set my life upon a cast,
And I will stand the hazard of the die.
Shakespeare — Richard The Third Act 5, scene 4, 7–10
—
Mai departe în trecut de Richard, voi pomeni de Cirus, de Cirus cel Tânăr, cel care a murit la 22 de ani în marea bătălie de la Cunaxa; în bătălia pe care Xenofon o descrie cu acuratețe, el însuși fiind participant.
Cirus a dorit domnia, el fiind principe persan, fiul lui Darius al II-lea și a prințesei Parysatis. Fratele său mai mare, Artaxerxe (al II-lea Memnon), deținea deja tronul. Cirus reclamă tronul prin faptul că el a fost primul născut din momentul când Darius -tatăl său, a devenit rege, fratele său mai mare s-a născut în timp ce Darius nu era rege.
De mic copil, Cirus a primit o educație aleasă, mai ales de la bunicul său med (din partea mamei), Astiage.
≪Aflînd cît de mult dorea băiatul să iasă la vînătoare, Astiage îl lăsă să plece împreună cu unchiul lui și dădu poruncă să fie escortat călare de mai mulți bărbați vîrstnici, care urmau să-l țină departe de locurile primejdioase și să-l ferească de amenințarea sălbăticiunilor. Cirus nu pregetă să-i întrebe de care fiare trebuia să se ferească.
[...]
Cirus lua aminte la tot ce se spunea. Într-o vreme, un cerb, trecu pe dinaintea lui ca o săgeată; uitînd de toate, băiatul o porni întins după el; ochii lui nu mai vedeau decît goana cerbului din față. Nu știu cum, pe cînd sărea un obstacol apărut în cale, calul lui Cirus se împiedică și căzu în genunchi, fiind cît pe ce să-și răstoarne călărețul; totuși, străduindu-se din răsputeri, Cirus izbuti să rămînă în șa, iar calul se ridică în picioare. Ajuns la loc deschis, băiatul ținti și doborî cerbul — o namilă de toată frumusețea. Cirus era în culmea bucuriei dar cum dădură de el, însoțitorii îl certaseră, arătîndu-i în ce primejdie se vîrîse, și amenințară că vor raporta.
Amărît, Cirus — care între timp descălecase — sta pe loc, fără să clintească. Iată însă că se aude un strigăt: ca mînat de duhuri, Cirus se aruncă din nou pe cal, vede un mistreț gonind din față drept asupra sa, dă pinteni, se repede în întîmpinarea fiarei, zvîrle sulița și i-o înfige drept între ochi, doborînd-o.
De astă dată îl certă și unchiul, văzîndu-i necugetarea; dar cu toată certa Cirus se rugă de el să-i dea voie să ducă bunicului jivinele doborîte. Se pare că unchiul i-ar fi obiectat:
— Dacă află că te-ai ținut după ele în goana calului, bunicul tău n-are să te certe numai pe tine, ci și pe mine pentru că te-am scăpat din mînă...
≫
Xenofon, Educația lui Cirus, I.4
Peste mai puțin de zece ani, în mijlocul bătăliei de la Cunaxa,
≪ văzîndu-i pe greci [aliații și mercenarii săi, n.m] cum înving și pornesc în urmărirea trupelor din fața lor, Cirus abia se mai stăpînea de bucurie, iar cei din jur se grăbeau să-i cadă la picioare, ca înaintea unui rege.
[...]
Spre a nu-l lăsa să ajungă în spatele elinilor [este vorba de regele Artaxexe, inamicul său, n.m] (pe care, în acest caz ar fi însemnat să-i masacreze), Cirus porni în galop să-i țină calea și-l atacă cu cei șase sute de oameni ai săi, izbutind să înfrîngă trupele rînduite înaintea regelui și să pună pe fugă pe cei șase mii de oameni ai aceluia; se spune chiar că pe Artagerse, căpetenia lor, l-ar fi răpus cu propria mînă.
Cînd a început deruta, cei șase sute ai lui Cirus s-au răspîndit și ei în urmărirea fugarilor, lăsînd numai o mînă de oameni lîngă el, între care pe așa-numiții comeseni. Cu ei alături, iată că-l vede și-l recunoaște pe rege în mijlocul cetei lui. Nemaiputîndu-se stăpîni, Cirus exclamă: „L-am văzut!”, se năpustește într-acolo și-l izbește pe Artaxerxe în piept cu o lovitură atît de puternică încît —după spusele lui Ctesias, medicul regelui—îi străpunge platoșa. Ctesias spune chiar că l-ar fi vindecat pe Artaxerxe de această rană. Oricum, chiar în clipa aceea, o suliță azvîrlită cu putere, nu se știe de unde, îi pătrunde lui Cirus sub ochi. Pe dată se încinge o luptă înverșunată între rege și Cirus și între partizanii fiecăruia; Ctesias înșiră pe toți cei care au căzut de partea regelui; de partea cealaltă a căzut Cirus, iar peste trupul său au mai căzut opt dintre cei mai de seamă oameni ai săi.
[...]
≫
Xenofon, Expediția celor zece mii, I.8
Am citit deunăzi că un mare călăreț de bicicletă a fost dezmoștenit de accederea la tron. În felul meu scriu că ceea ce n-ar fi putut fi principe i s-a îndeplinit. Ba chiar am înțeles că acest prințișor este chiar fericit că i s-a luat o asemenea povară virtuală de pe umeri.
Ceea ce sigur nu a înțeles acest cavaler al bicicletei, este că în lipsa calului, crede că ar merita ceva mai bun. Dar nu, cel ce nu-și dorește calul, nu poate avea nimic princiar și asta pentru că atâția regi au murit în șa. Dintre ei, mulți foarte tineri. Și, ceea ce sigur nu știe acest prinț imatur este că un exhibiționism rutier nu poate înlocui asta, cu toate accidentele de bicicletă, și nici măcar un foc de tabără.
Lipsa educației nu ajută nici măcar pe cei care soarta le rezerva o viață mult mai bună decât celorlalți, să-i plângem așadar pe proști și pe cei ce se folosesc de acest avantaj.
________________________
Proză istorică greacă, Univers, 1970, pag. 364; pag. 316-318.
