Demitizare lacustră

Timișoara, de pe podul Decebal spre P-ța Traian, pe stânga

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina

Este vorba de mersul pe apă, de felul în care acoperișul ne protejează de apă, în final de fuga hetairei în liniștea nopții.

Kylix - o iluzie

Formele deosebite sunt puse în evidență de contrastul lumină-umbră, detaliile apar mult mai ușor și se dezvoltă în imaginația proprie; astfel putem vedea contururi subtile, linii de demarcație, hotare ale obiectului, după care lumea înconjurătoare dispare.

În contra-lumină în schimb, se dau mari bătălii ale nuanțelor, totul se acoperă de-o singură culoare, acolo imaginația se pierde, granițele dispar. În închipuirea noastră se dezvoltă atunci o altă lume, mai disperată decât cea reală, este lumea care dispare datorită absenței luminii din spatele ei, iluzia.

Fântâna cu cinci colțuri -care a avut șase, din Piața Victoriei, Timișoara

Muzica sferelor

Muzeul din Agora, Stoa lui Attalos, Athina, Grecia

Epocile de aur au fost cele mai relaxante pentru artişti. Epocile Golden Age, cum se numesc ele internaţional, traversează istoria omenirii asemeni unor lupe, unor lentile ce măresc brusc creația și numitorul comun al geniului; fantezia.

Epoca de Aur a antichității grecești a fost Epoca lui Pericle, dar și perioada elenistică de după Alexandru cel Mare, a fost o altă Epocă de Aur. Din motive ce țin de capitalizarea culturii, astăzi cei mai mulți văd Epoca de Aur a antichității grecești ca fiind Epoca lui Pericle.

Din această perioadă este și fragmentul de kylix de mai sus. Un tânăr cântă la liră, își încearcă lira, îi întinde corzile. Tânărul pare concentrat, mai jos un iepure sare. Imaginea face parte din acele acțiuni împietrite, ar trebui să fie o dinamică, dar nu este, este o așteptare. Posibil din această așteptare să facă parte și nașterea unui sunet clar și cristalin, dar până atunci, sunetele ce însoțesc acordarea nu se aud, de aceea iepurele încă nu a sărit.

Moartea eroului

Eroul căzut la pământ are dreptul la ultima sa umanizare, prin asta acesta apare fără armură, fără coif; eroul trebuie recunoscut. Este ultimul său prilej -al eroului, de-a da ultimul salut celor alături de el, cât și celor împotriva cărora luptă. La mormântul său, toți, fie ei prieteni, fie inamici, își vor dezgoli capetele sau chiar vor veni neînarmați, este momentul în care răzbunarea este învinsă de pietate, sau în cazul celorlalți, respectul acoperă orice ură. Sau de fapt nu este așa, și oamenii, nu numai că au uitat zeii, dar au uitat și eroii.

Renașteri, morți, sevraje - à la Kerouac

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională din Athina (Atena)

≪ Pentru o clipă doar, reușisem să ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna să o ating, ieșirea completă din timpul cronologic în tărâmul umbrelor veșnice și miracolul simțit în întunecimea lumii muritoare și senzația că moartea mă îmboldește să merg înainte, ca o fantomă care se urmărește pe sine însăși, iar eu mă grăbesc, precum marinarii legați la ochi, pe o scândură de unde toți îngerii s-au aruncat în genunea sfântă a necreatului pustiu, ei , îngerii, preaputernice și de neînchipuit  străluciri ale Miezului arzător al Minții, infinite tărâmuri ale belșugului deschizând aripile și prăbușindu-se în fermecate roiuri de fluturi ale paradisului.


Auzeam un murmur și-un foșnet indescriptibile care nu erau în auzul meu, ci veneau de peste tot și nu aveau de-a face cu sunetele. Am înțeles că murisem și renăscusem de infinite ori, dar nu-mi mai aminteam, deoarece trecerile din viață în moarte și înapoi la viață sunt atât de lesnicioase, o lucrare magică și inutilă, ca totala obișnuință și profunda ignoranță a gestului de a adormi și de a te trezi de un milion de ori.


Am înțeles acum că doar stabilitatea Minții lăuntrice făcea posibil acest du-te vino al nașterii și al morții, aidoma vântului care încrețește suprafața pură, senină, a oglinzii unei ape. Simțeam pendularea blândă a extazului ca pe o doză de heroină injectată în vena principală, ca pe o înghițitură de vin băută într-o după-amiază târzie, și m-am cutremurat. Picioarele mă furnicau. Credeam că am să mor atunci, pe loc. Dar n-am murit și am mai mers mai departe vreo șase kilometri și am cules zece chiștoace lungi și m-am întors la camera de hotel a lui Marylou și am turnat tutunul în pipa mea veche, pe care mi-am aprins-o. Eram prea tânăr ca să înțeleg ce se întâmplase cu mine. ≫

Jack Kerouac, Pe drum, Polirom 2009, pag.246-247

După colț - Apollo

cuvânt înainte
http://scorchfield.blogspot.com/2010/10/apollo-loxias-oblicul.html

după colț

Tot ceea ce ne surprinde se află după colț, după ușă, după om.
Căutați să fiți surprinși, invitați fiind în case noi, săli de spectacole sau muzee, căutați acolo ce se află după colț sau duceți-vă cu bună știință după.

Există și la oameni acest după colț?!
În lumea antică, oracolele se consultau atunci când vreun rege, conducător militar sau chiar vreun om de rând -numai să aibă ceva bani, dorea să afle ceva. Disputa înțeleaptă ce se crea între cei ce interpretau răspunsul favoriza confuzia și cel ce comandase întrebarea oracolului stătea de multe ori în cumpănă.

Regatul lui Cresus se numea Lydia; se afla în Anatolia de astăzi, sud-vestul Turciei. La vremea aceea era un regat puternic și bogat, dar cu toate acestea acest rege dorea și mai mult și cum puterea perșilor, vecini cu el, creștea, se ambiționă să-i atace. Herodot ne povestește:

”[...]Chibzuind la aceasta, se hotărî să întrebe de îndată oracolele aflate în Ellada, cît și pe cel din Lybia. Trimise, prin urmare, soli în diferite locuri, unii cu poruncă să meargă la Delfi, alți la Abai, în Focida, alții la Dodona ; câțiva au fost trimiși și la oracolele lui Amphiaraos și Trophonios, ba unii pînă și în ținuturile Miletului, la Branchizi. Acestea au fost oracolele elinești la care Cresus își mînă slujitorii, cu gîndul să le cerceteze. Pe alți slujitori îi trimise cu poruncă să întrebe și oracolul din Lybia, la templul lui Ammon. Cresus își trimitea oamenii pentru a pune la încercare știința oracolelor ; abia după ce s-ar fi încredințat că spun adevărul, regele urma să le mai întrebe încă o dată, prin credincioșii săi, dacă era sau nu bine să se ridice cu război împotriva perșilor.”

Herodot, Istorii, Cartea I, XLVI

Ori toți acești trimiși prin lume trebuiau ca la o sută de zile fix să întrebe: ”oare ce face în clipa aceasta Cresus al lui Alyattes, regele lydienilor?” și se scria răspunsul oracolului, se sigila și se aducea la Sardes (capitala regatului lydian).

Ori ce face Cresus?!
Se uită după colț, verifică oracolul și o face cu bună-știință după un algoritm bine pus la punct. A fi ateu este una, dar să încerci puterea zeilor parcă este mai grav și regele nu ține cont nici de avertismentele din trecutul său (moartea unicului fiu). Cresus îi pune la încercare pe zei și după toate verificările (merită a fi citită toată istoria asta) constată că oracolul din Delphi merită a fi băgat în seamă mai mult decât toate celelalte.

”După aceste cercetări, Cresus caută să-și cîștige de partea sa pe zeul din Delfi prin sacrificii uriașe ; el îi aduse o jerfă de trei mii de capete din vitele care se sacrifică de obicei zeilor, apoi, îngrămădind pe un rug mare paturi bătute în aur și argint, potire de aur  haine de purpură și alte veșminte, nădăjduind că va cîștiga astfel și mai mult bunăvoința zeului”, ne scrie din nou Herodot și continuă cu prezentarea darurilor fabuloase chiar și pentru vremea noastră, pe care regele le trimisese la Delphi.

Zeul este perplex, starea aceasta nuanțează maxima lui concentrare, fiind zeul ce propagă divinația. Marea parte din energia sa este transpusă în viitor, acolo devine prezent, El vede asta. Acum ceilalți Zei l-au ales pentru a-i da o lecție lui Cresus, care cu toate darurile și sacrificiile alese ar trebui să pară cel mai deist om, dar nu este așa: Cresus înșeală.

La Muzeul de Arheologie din Delphi, în camera ce se află în stânga celei de la intrare, după colț, este acest kylix care-l reprezintă pe Apollo ce face o libație -termen latin, ce înseamnă a scurge un lichid, vinul de obicei, într-un ritual sacerdotal. Apollo în această reprezentare unică se autoreinventează, astfel  viitorul poate fi prezis. În același timp la templu, toate zgomotele vieții obișnuite încetează, pe coasta muntelui Parnassos doar vulturii se mai aud și frunzele de măslin ce-și schimbă orientarea, Pythia participă în transă la emaniciparea viitorului, acum prezentul este mort.