War of the Worlds live

Noaptea Iguanei - Cap. I - Alungarea din biserică

Night of the Iguana

≪ 346. Se crede că înțelepții vor avea parte de mai multă glorie și respect în rai decât cei simpli, deoarece în Daniel se spune: „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului, și cei ce vor învăța pe mulți să umble vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci” (12: 3); puțini știu însă ce se înțelege prin „cei înțelepți” și prin „cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire”. Părerea comună este că se vorbește despre erudiți și învățați, în special despre cei ce au învățat în Biserică și care i-au depășit pe alții prin doctrine și predici, și cu atât mai mult decât cei ce i-au convertit pe alții la credință. În lume toți aceștia sunt priviți ca oameni inteligenți, însă nu ei sunt acei inteligenți din rai despre care au fost rostite aceste cuvinte, decât dacă înțeleg lucrurile cerești. [...]


       Dar cei ce trăiesc în dragoste de adevăr, fie pentru gloria din această lume, fie pentru gloria din rai, nu pot străluci acolo; deoarece ei nu sunt umpluți de încântare la atingerea luminii raiului ci la atingerea luminii lumești care în rai nu e decât un întuneric dens. Căci motivația lor principală este parvenirea eului, deoarece este unicul scop văzut de ei; iar când acesta este scopul ultim, omul se pune pe sine pe primul loc și privește adevărurile ce-i servesc propriului succes doar ca mijloace pentru acel scop și deci ca pe niște lucruri subordonate. ...≫

Emanuel Swedenborg, Raiul și Iadul, ed. Dacia, 2001, pag. 175-176.

Lumina pe care o vedem este doar o parte din radiația universală, noi vedem doar un dinte din întreaga dantură ondulatorie a Universului. La fel cum auzim doar o parte din cele ce trec prin timpan și înțelegem mai puțin din cele văzute și auzite. Cu cititul stăm și mai prost, rândurile ne obosesc ochii, atenția este distributivă, concentrarea scade, pricepem din ce în ce mai puțin. Mă întreb încă, cum de știa Swedenborg de întunericul din Rai, mă simt atât de prost, sunt un oraș fără ziduri ?

Curajul unui dialog istoric sau isteric

Nu există o măsură a oboselii, la fiecare răsuflare prin care ne spunem "Am obosit!" nu facem altceva decât să mergem înainte pentru a aştepta cealaltă răsuflare care va spune la fel: "Am obosit!" Din oboseală în oboseală urcăm scara vieţii, anii trepte, trepte aniversare, golurile amintiri.

La un moment dat ne cuprinde isteria, pentru unii tăcută, ca un râu îngheţat, pentru alţii ca un râu la cascadă, învolburată şi de neoprit, ambele cazuri duc în final la explozie. Explodăm pentru că trăim.

Filmul "Who's afraid of Virginia Woolf" este un film plin de "explozii umane", toate personajele fac bum, pe rând, într-o ordine firească, apoi se recompun, se regenerează, pentru ca mai apoi "un foc interior" să se reaprindă pentru a exploda din nou; bum.

Am dorit să-mi amintesc drama aceasta; bum, bum este drumul meu urcând pe scară. Ce traiectorie minunată plină cu explozii sunt eu!

___________________________________________

În onoarea marii actriţe Elizabeth Taylor.

Descompunerea realităţii

Pentru asta avem nevoie de instrumente.
Vă pot pomeni două dintre ele: teatrul şi filmul.
Acestea la rândul lor nu vor supravieţui decât descompuse, ca Osiris, căutat; găsit bucăţică cu bucăţică, recompus.