Limbaj

semnele

Primul student sosit de la harvard este luat l-a întrebări în parcare de agentul BGS. Și toate întrebările se referă la felul în care apare, la felul în care apariția întreabă. În fapt, nu este nimic de neînțeles, toate întrebările sunt afișate pe figura studentului de la harvard, care a reușit să împartă un patrulater în trei triunghiuri printr-o singură linie, printr-o singură lovitură cum ar spune-o unii de pe la noi.

Reținem în toate acestea mirarea. N-am reușit să afișăm mirarea agentului 007 de la BGS, nu putem fi perfecți, în tufele de pin, fotograful nostru a fost încurcat într-un cuib de mierlă. Și cânta așa frumos.

Umbra

 

≪Raportul acesta va avea forma unei istorisiri,

deoarece pe planeta mea natală am fost învățat,

încă din copilărie, că Adevărul este un produs al imaginației.

Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins după felul în care este relatat;

aidoma acelei neasemuite bijuterii organice din mările noastre,

care strălucește pe pieptul unei femei, dar,

purtată de o alta, pălește și se preschimbă în colb.

Faptele nu sunt mai solide, mai coerente și mai reale decât perlele.

Dar sunt la fel de sensibile.≫

Ursula K. Le Guin, Mâna stângă a întunericului, primele rânduri

Convins că este împotriva tuturor, exclamă că Umbra pleacă!, în timp ce restul observau că: Umbra vine. Explică fenomenul retragerii, al aplecării, al îmbătrânirii, și nimeni din cei prezenți nu-l dezaprobă. Omul, cu cât înaintează în vârstă își retrage toate, completă în final.

Peisajul din fața lor se decolora în lumină, este Adevărat că în Umbră toate se vedeau clar și nuanțat, dar asta numai datorită luminii indirecte, observă cineva. Acolo unde cineva pleacă, altcineva vine... se mai auzi pe urmă.

Dar acest peisaj este minunat tocmai din cauza venirii sau plecării cuiva, a Umbrei sau a Luminii. Peisajul acesta este o gară cu o singură destinație: Luna..., reflectă un bătrân.

Ba nu, răsare Soarele! reluă o fetiță.

Acest portativ de imagini, structurat exact în felul în care privind mereu la stânga -privești apoi în sus, cuprinde ceea ce natural (și face parte din întregul realism contemporan) se întâmplă în țara măslinilor, a Adevărului, a marmurei, a plimbării, a Zeilor, dar și a lui Dumnezeu.

În față, muntele Pentelikon (Pentelis).

Pinul de stâncă

În arta supraviețuirii domină principiul potrivit căruia dacă te uiți în spate cazi. Este vorba de a merge înainte cu orice preț, de a merge înainte împotriva tuturor vicisitudinilor și dacă, repet dacă, apare vreo oportunitate atunci agață-te repede de ea, pentru că s-a putea ca pe următoarea să n-o apuci pierzându-te pe drum.

Cele de mai sus ţin de societatea umană, de om. Pinul din imagine contrazice privirea aceea dăunătoare din spate, în faţa sa este marea şi tot în faţă, vântul îi suflă cu putere rupându-i crăcile, dezgolit pare că privește, sigur un pas înainte îi este fatal.

În golfuri abrupte precum cel de la Perati, apar singularități naturale, ai crede că după faleză lumea dispare. În fața ta, o insuliță și cam atât, o singură linie orizontală despică ceea ce nu cunoști, marea, de ceea ce nu vei cunoaște niciodată, cerul.

Insula Perati cu stânca adiacentă

Nu ajunge nici măcar atât, dorința de a cunoaște, întâmplarea face că ești acolo, tot întâmplarea face că exiști.

Pin-n vânt

De fiecare dată când mă uit în sus nu pot ignora vântul, cel care în invizibilitatea sa reușește să creeze apariții minunate ale mângâierilor sale. M-am gândit mult la vânt ca fiind o respirație, un efort al naturii de-a se odihni. M-am gândit la fel de mult că aș putea dormi în acest efort și lucrul acesta s-a întâmplat. Atunci am visat că sunt un zburător, un paharnic, un vestitor. Când m-am trezit eram beat.

Hermes - Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia