Limbaj

semnele

Primul student sosit de la harvard este luat l-a întrebări în parcare de agentul BGS. Și toate întrebările se referă la felul în care apare, la felul în care apariția întreabă. În fapt, nu este nimic de neînțeles, toate întrebările sunt afișate pe figura studentului de la harvard, care a reușit să împartă un patrulater în trei triunghiuri printr-o singură linie, printr-o singură lovitură cum ar spune-o unii de pe la noi.

Reținem în toate acestea mirarea. N-am reușit să afișăm mirarea agentului 007 de la BGS, nu putem fi perfecți, în tufele de pin, fotograful nostru a fost încurcat într-un cuib de mierlă. Și cânta așa frumos.

În preajma beției

Vorbesc mai puțin, gâtul s-a umflat. O amigdală s-a umflat și mecanic mă strânge, de fapt invers, am senzația că-și face loc să iasă, așa că reverberează. Dacă tușesc se mișcă toate coastele, asemeni unui pian dezacordat lovit în placa de bronz. Așa că ascult. Când ascult este liniște în capul meu, ideile mele fac prea mult zgomot, ale celorlalți mă intimidează, nonșalanța lor devine periculoasă, dar nu din cauza modestiei, ci a neînțelegerii proprii lor povestiri.

Unchiul X ajuns la senectute este surdo-mut, din naștere. A trăit la țară, a învățat limbajul semnelor încet, așa că toată familia știe bine ce vrea, sau cel puțin bănuie. Unul dintre nepoți termină medicina și îi aduce un aparat auditiv performant. Unchiul îl pune voluntar la una dintre urechi. Deschide ochii mari și se retrage. Pleacă în camerele din fundul casei. Apare după câteva zile văitându-se de dureri mari de cap. Explică că nu știe cum putem trăi în aceste zgomote din care nu înțelegem nimic. Explică de parcă un uragan îi traversează creierul, arată către cocoș, mâine îi ia gâtul.

Am plecat cu voci puține-n gâtul meu, am decis să nu mai ascult, ca să nu mai vorbesc deloc.

Așa că citesc ceva:

≪ Căpitanul olandez Vosterloch descoperă în Țara de Foc niște indigeni de culoare bluastre care comunicau prin bureți în stare să rețină „sunetul și vocea articulată”.

„Așa se face că, atunci când vor să ceară ceva sau să transmită la distanță, ei vorbesc aproape de unul din acești bureți, apoi îi trimit prietenilor lor care, după ce i-au primit, storcându-i încetișor, scot cuvintele ca din apă și știu, prin acest admirabil mijloc, tot ce doresc prietenii lor.”

Courrier véritable

(aprilie 1632)

Te duci cu gândul la planta pe care Foger a descoperit-o pe fundul apei (Impresii din Africa) și care păstra imagini.

Cu ce drag l-ai aplauda pe Stravinski pe obrajii vecinilor lui. ≫

din

Jean Cocteau, Opium-Jurnalul unei dezintoxicări, Art, 2007, 117-118